Un bun prieten a pus frământătoarea întrebare:”De ce se numesc unele plăcinte poale-n brâu, nu era mai simplu să le zică doar PLĂCINTE?”
Definiţia mea (aceasta se va citi doar cu acordul părinţilor): Plăcinte poale-n brâu
… Artistic vorbind, pe un fond de lălăială folclorică, gospodina îşi ridică poala şi, cu o iuţeală uimitoare, modelează pe pulpa-i goală o ditamai bucată de cocă, în formă pătrată. Cât ai clipi, o îndeasă cu brânză, păstrând ritmul frământării din şolduri. Din când în când îşi suflă de pe frunte şuviţele de păr, rebele. Cu o ultimă pleznitură şi cu o roşeaţă binemeritată în obrajii gospodinei, bucata de “poală-n brâu” este azvârlită tandru în fierbinţeala sfârâitoare a tuciului.
Armonia este completată absolut de către bărbatul care salivează la musteaţă, cu o mână pe berea skol, iar cu cealaltă pe gânduri ruşinoase, ce au la bază aplecarea nevestei spre gospodărie.
…Şi acum răspund: pentru că toate aceste mişcări minunate să poarte un nume, puteau, oare, să le numească, futid * şi banal, doar… PLĂCINTĂ?
(*) ce-o mai fi însemnând şi asta
poale-n briu…are ceva ludic….misterios…si complice….si asta se cauta