Peste două zile împlinesc 36 de ani. O să tac mâlc. Fără bomboane, fără la mulţi ani. Fără să zburlesc apele indiferenţei, fără să silesc zâmbete de complezenţa. O să treacă.
A doua zi, o să-mi dau cu pumnii în cap, că puteam şi eu să fiu mai deschisă…
**
Mă uit la bătrâna mea vecină cu un soi de bunăvoinţă care maschează groaza. Pe parcursul vieţii întâlnim tot felul de femei bune la suflet, şi nu ne întrebam niciodată unde se duc ele, când se duc… când li se duce tinereţea…În ce se transformă… Vecina mea este cel mai bun exemplu de femeie care a fost bună în tinereţe. Proastă bocnă şi bună la suflet.
…Nu am să detaliez aici metamorfoza. Am să mă limitez în a spune că, ascultând-o, îmi plec privirea şi îi înţeleg pe aceia care, nefericiţii, putrezesc prin puşcării, că au gâtuit un biet bătrânel nevinovat. Suficienţa acestei femei, vocea de cap fără nicio inflexiune, zâmbetul bun, felul în care te pisează metodic, în care încearcă să îţi fută viaţa perorând despre cum trebuie să îţi ştergi câinele la kur după ce se cacă, felul în care nu poţi purta dialog pentru că este inepuizabila în inepţii, toate celelalte…am încercat să le accept dintr-un singrul motiv: să nu se simtă singură.
Ieri, după o săptămână de nevizite (îmi mai iau şi eu spaţiu de ea), m-a înşurubat de la uşă cu ironic-dramaticul “… ţi-ai mai adus şi tu aminte de mine”, de parcă aş avea vreo obligaţie să mă fută ea, zilnic, inept şi inutil.
“Singurul motiv pentru care te mai vizitez, madam, este acela că ştiu că îţi fac bine, iar preţul pe care îl plătesc este o mare plictiseala. Dacă vezi că, într-o zi, nu-ţi mai bat la uşă, înseamnă că am trecut la faza periculoasă, şi prefer să mă retrag. Înţelegi?”. “Înţeleg.”
… După care a început să-mi povestească, în stilul specific, cu lux de amănunte, ce i s-a întâmplat toată săptămâna, zi de zi. Cum i se constipa motanul, durerile ei de spate, de burtă, creşterea celui de-al doilea rând de dinţi la animale, presiunea atmosferică, umbra din faţa geamului… Bătea aerul cu mâinile, ca să facă din evenimentele mici, experienţe mari…
… O auzeam că printr-un perete şi mă înjuram în gând pentru faptul că n-o să am niciodată tăria să nu-i mai bat la uşă…
Archive for the ‘Oglinda’ Category
M-am întors la citit. Am o perioadă din “aia”, în care surprind cu sictir major lăbăreala din jur.
Am citit, în două săptămâni, “Codul lui Da Vinci”, cele mai bune “Nuvele” adunate-snop ale lui Guy de Maupassant şi “Hoţii de frumuseţe” a lui Pascal Bruckner. Nu au nici o legătură cărţile astea între ele. Ca să pun bomboana pe colivă şi să mă autosurprind în continuare, acum citesc “Pe drumuri de munte” a lui Calistrat Hogaş… Simt o nevoie imperioasă să mă scufund în altceva decât cotidianul ăsta împuţit, care nu mai înseamnă nimic altceva decât alergătura după banii de facturi şi indolenţă.
Sunt nostalgică după timpuri pe care nu le-am trăit, dar în care mi-aş fi găsit locul.
Mă pregătesc să citesc integrala M.Proust.
Mă cufund în alte timpuri, pentru a mă proteja de suficienţă.
Mă răcoresc cu alte vremi, pentru a îmi păstra proaspete inocenţa, hazul şi sensibilitatea, care par desuete acum şi anacronice.
Se poartă şepcuţele ştrengăreşti. Îmi stă bine cu şepcuţă ştrengărească.
Azi am fost într-un loc în care nu ajung prea des. Lipscani. Era plin de şepcuţe, de toate culorile. Atârnate pe tarabe, cocoţate pe manechine, în magazin, peste tot. Şi fulare frumoase, lungi, trăsnite, ademenitoare. Nu-mi pot permite, am doar 200.000 de lei, de trai. Intru în petshop-ul de pe Şelari, şi… cumpăr pentru veve fân, nisip pentru băiţă, şi seminţe. 150.000 de lei. O avere. Dau pentru Pepita cât aş fi dat pentru şepcuţa pe care mi-o doresc de multă vreme. Aşa fac întotdeauna. Aşa am făcut şi pentru bărbatul pe care l-am iubit, am cumpărat, întotdeauna, ceea ce îi trebuia lui. Asta mă făcea să mă simt bine, văzând că este el mulţumit… Spre deosebire de el, Pepita nu va pleca. Deseară, va sapa bucuroasă şi sperioasă, săltăreţ, în fân, va face băiţă în nisip şi va roade seminţe. Iar eu voi fi fericită, privind-o. Dă-o dracu’ de şapcă!
Am probleme cu stomacul. Iar. Îmi e o frică de moarte, să nu am crizele alea crâncene. Frumos tablou: eu, singura în casă, de sărbători, tăvălindu-mă pe jos de burtă. Doamne, ai milă de mine!
Ăştia de la Caţavencu ar trebui să îmi dea ziarul pe gratis, la câtă reclamă le fac eu, involuntar. Şi anume, râd. În metrou, mă aşez pe scaun la răsfoit, şi, pe măsură ce intru în citire, trec brusc de la zâmbetul jenat, să nu zică aia că sunt nebună, la chicoteli cu lacrimi în ochi.
Ba chiar, azi, m-am surprins – vizionând poza de pe prima pagina- excelentă- că am pufnit în râs brusc, fără o avertizare prealabilă.
Şi a fost cutremur… Sătul până în barba lui lungă de aroganţe, fumuri, furt, foame şi nesimţire, în noaptea în care urma să se declanşeze lupta scârbavnică pentru putere, Dumnezeu a făcut lumină în noapte, dându-ne o fatidică lună plină, şi apoi, mulţumit că nu e beznă, ca să dormim ca nesimţiţii, a zguduit temeinic pământul. Nu cât să ne prăpădească, ci cât să ne aducă aminte ce insignifianţi suntem, muşti de-o zi…
… Cei ce au fost singuri, speriaţi, s-au adunat ciorchine în faţa blocului, să-şi tempereze reciproc atacurile de panică… Cei cu familii, s-au consolat reciproc în casă, fericiţi că se au unii pe alţii…
… Mi-a fost o frică nebună…şi, de aseară, am un sentiment acut de nimicnicie şi de singurătate tristă… Echilibrul pe care mi l-am clădit, cărămidă cu cărămidă, în ultima lună, de când am fost beştelita şi lepădata ca o infecţie, s-a zguduit, descoperindu-mi latura fragilă a vulnerabilităţii la rău…Nu ştiu în ce amor îşi legăna penisul aseară fericitul meu fost-companion de trei ani lungi, însă m-a durut direct în inimă că nu am primit şi eu un telefon, ca toată lumea din jur…ca să se ştie dacă îmi e bine, dacă îmi e frică…Să simt şi eu că îi pasă cuiva…
Îmi pare rău de mine. De sufletul meu bun, de inima mea largă, de faptul că mi s-a amputat bucuria, aşa, că vrea un oarecare muşchi…
… Însă, mai presus de orice mâhnire, mă cutremură implacabilul: când va veni valul, ne va lua pe toţi, şi buni, şi răi
Nu se va face proces, nu se va pune în balanţa, nu se vor contoriza lacrimile şi bătăile de joc… Atunci când ne vom pierde, nu vom mai avea timp de regrete.
Duşmanul instigator e în familie. Mic, cu ochii negri, cu coada scurtă, pufos. Latrunul căruia îi şterg io caca de pe balcon şi îl scot afar’ la pipi, e un trădător cu veleităţi… cu veleităţi.
După ce am trecut cu un relativ succes (aici, aplauze) peste un mic-înspre dezastruos eşec sentimental, Pupa a găsit de cuviinţa să mă trădeze.
Astfel, în ultimul timp, când o scot afară, se propteşte smirna pe treptele de la intrarea în scară, şi scanează cu trufa în vânt, orizontul. Dacă vede că de scara se apropie un bărbat înalt (atenţie, nu se uita la mijlocii sau pitici), se avânta, gudurător, ete, mami, vine tati.
…Şi asta n-ar fi nimic, dar, în revoltă ei, mi-a smintit-o şi pe aia mică, pe veveriţa. Pepi se ocupa conştiincioasa de scurmat, săpat, ros, prin colivia ei cu catacombe, ziua şi noaptea. …Mai nou, numai noaptea.
Pe vremuri, când ilustrul părăsitor se întorcea acasă şi introducea cheia în yală, veve dădea alarma, bătând sacadat cu picioruşul în pământ, vine tati, vine… N-a mai avut de ce să dea alarma (căci nimeni nu mai deschide, seara, uşa, să intre în casa)… Până acum câteva zile, când, nu ştiu ce or fi discutat ele… Cert este că în fiecare seară, din două în două ore, până dimineaţa, veve a început să dea alarma, cu picioruşul, sacadat, ta-tam, ta-tam, ta-tam.
Una stă proptită în scară, la pândă, alta vesteşte venirea… Măi, să fie, aci e complot!
… Deseară o să încropesc o şedinţă democratică la care o să ţin un monolog neîntrerupt, şi o să le explic (oare ce le-or spune mamele, copiilor, când sunt părăsiţi de taţi care se visează amanţi pereni??) pe îndelete ca, le place sau nu, casa are doar trei membri acum, şi anume toate codane, june, care nu mai depand de nimeni.
Şi că ar fi bine (aici o să privesc cu subînţeles la geamul deschis de pe care se pot arunca, în grădină, atât colivii cu gerbili cât şi câini) să nu mai dăm alarme false şi să nu ne mai guduram pe lângă indivizi, căci vom fi solitare şi solidare o perioadă de timp.
Argumentul forţe, susţinut de o uşoară ridicare a vocii şi coborâre implicită a codiţelor între picioare: Mie îmi e bine cu mine, pentru că sunt o companie faină, jucăuşă, fermecătoare. Nu mă pot plictisi de mine, de aceea nu înţeleg cum de nu le sunt eu suficientă fetelor… Dacă lor nu le convine convieţuirea intre muieri, să-şi înceapă protestul prin procurarea hranei şi plata la întreţinere fifti-fifti.
Până atunci, pepita nu mai primeşte stafide dulci, iar pupa nu mai are acces în pat şi la mingiuţa.
Concluzia va fi extrasă, la final, tot democratic, pe principiul eu muncesc, voi sharap: Vreţi protest? Vă arăt io vouă! Dacă mai comentează cineva, doarme pe balcon!
Luptă acerbă. Eu sunt cu mâinile în gâtul sindromului premenstrual, şi el joacă pe nervii mei tontoroiul.
Io îl urăsc, pentru că fiecare ciclu mă îndepărtează de condiţia de mama, el îmi dă depresii, pentru că scot limba la mama-natură.
Doamne, mai bine mă făceai melc.
Iubesc copiii. I-am iubit dintotdeauna. Mi-am dorit copii de când mă ştiu. Din păcate, niciunul dintre bărbaţii cu care mi-am împărţit existenţa nu şi-a dorit o familie, ci libertatea de a fute, mereu, altceva…
Azi, stăteam în spatele cortinei. Trebuia să înceapă spectacolul şi sala gemea de pui de om. Le ascultăm freamătul. 500 de vârcolaci mici, 500 de universuri, 500 de obiecte de adoraţie ale cuiva… Îi ador, când mă fluieră cu admiraţie la intrarea în scenă, îi ador când mă huiduie la ieşire…
Doamne, te rog eu frumos, dă-mi şi mie un tătic pentru puiul pe care mi-l doresc. Promit să fie perfect… iubit!
Îmi place toamna. Toamna surâzătoare, nu aia apoasa. Îmi plac frunzele aurii. Îmi place mirosul de aer tomnatec.
Fâşâi frunzele, ţârâind picioarele prin covorul lor, zglobie şi… penibilă, dacă e să mă iau după privirea lu’ nenea ăla cu târnăcopu’, de pe trotuar…
