Jurnalul lui Manon.

Azi dimineaţă, când mă repezeam nudă spre cântarul din baie, am alunecat pe telecomandă.
Care a deschis televizorul pe postul acasă, taman în melodia lui pepe, numai iubirea, doar iubirea…
Am început să o fredonez, reflex.
După o oră, în drum spre metrou, încă o fredonam.
După alt sfert de ceas, la ieşirea din metrou, o fredonam iarăşi, cu o uşoară panică…
Nu mi-o puteam scoate din minte, în ciuda tuturor insultelor şi ameninţărilor cu decapitarea, pe care mi le proferam cu voce tare, în gând. Melodia asta siropoasă se agăţase scai de creierul meu, şi nu se lasa bruiata deloc.
Am încercat tactica număratului.
Nimic.
M-am prefăcut mirată că am văzut pe cineva, în zare, ca să mă sperii şi s-o uit. Aş!…
Văzând că nu am nici o şansă să scap de cânticel, am încercat o tentativă de analiză a versurilor, ca să uit de melodie. Şi, ce să vezi, a reuşit!
…De azi dimineaţa mi-a ieşit complet din minte, pentru că sunt copleşită de depresia generată de tristeţea versurilor… care, evident, au lovit direct în inimă…
…A dracu’ chestie! Nu îmi era mai bine să fredonez obsesiv, în loc să încep, iar, psihanalizele sterile, care se termină, invariabil, cu înjurături la adresa mamelor anumitor persoane!?

Stimate domnule viitor preşedinte Năstase,
Vă scriu această scrisoare, pentru a vă asigura de tot sprijinul meu. Sunt oameni răi care va defaimează, care va caută de ouă, care râd de dumneavoastră, zicându-vă bombonel, sunt alţi oameni care spun că ei mor de foame şi pe dumneavoastră va gâdila în kur de durerea lor.
Ei bine, eu sunt exemplul viu că nu se moare de foame. Am terminat o facultate de artă, şefa de promoţie (am luat şi premiu, la examenul de licenţa). Fiind o perioadă de strâmtorare în ceea ce priveşte locul de muncă (am înţeles că o mai dureze maxim 20 de ani), am muncit, de atunci, din ’96, până acum. Pe rupte. Şi pe lângă un teatru, unde nu mă angajau pentru ca să nu iau pâinea de la gura celor care trebuiau pensionaţi de mult, şi la alte două firme, pe computer şi la telefon- cu clienţii. De dimineaţa până seara – cu pauză când aveam spectacol, că mă înţelegeau injinerii de la firma că sunt artist.
De fiecare dată când am vrut să îmi iau casa, nu am avut noroc, deoarece eu nu aveam carte de muncă nicăieri la cele două firme unde activăm la negru, şi nici salariu mare. Aşadar am stat mereu în gazdă, ceea ce este bine, că am acoperiş. Am reuşit, de fiecare dată, să plătesc chiria, chiar dacă mi se măreşte din patru în patru luni, pe motivul de necombătut dacă nu-ţi convine, pleacă.
Am avut ce mânca, deoarece nu te ştie nimeni dacă ai frigider şi ce ţii în el, margarina, roşii etc.
Facturile, care vin în fiecare lună, regulat, sunt şi ele la zi. (Lumina o mai plătesc la două luni, în rest nu am probleme).
Pantofi am, aia de acum şase ani, le-am pus nişte pingele de nici nu se văd când urc scările la metrou.
Nu ies la restaurante, sucuri, cafele, mai bine îmi plătesc, lunar, cablul… Oamenii zic că sunt nefiresc de retrasă din societate – faţa de firea mea voioasa de la birou, că nu ies nicăieri, însă eu încerc să mă chivernisesc pentru a evita situaţia murire de foame, de care vorbeam la început.
O singură rugăminte aş avea la dumneavoastră: vă rog, dacă se poate, să nu desfiinţaţi magazinele second hand, ca de acolo mă îmbrac… Îmi aleg haine excentrice, ca să zică lumea că sunt aiurită, nu săraca…

… Aşadar, domnule viitor preşedinte Năstase, vă asigur de totalul meu sprijin. Aştept doar să ajungeţi la mâna mea.

Pentru conformitate,
Eu, el, noi, aproape toţi artiştii nevedete care nu fac compromisuri.

În autobuz.
Văd un loc liber. Aştept să năvălească pe el lumile. Nu se aşază nimeni. Glisez uşor şi mă aşez io. Stau cuminte.

În spate aud un icnet şi un “Ai grijă, doamnă, că mă calci de mă rupi”.

Printre oameni îşi face loc o tipă cu breton şi coadă de cal. Îmbrânceşte încolo şi încoace, spunând destul de tare: “Du-te-n pula mea, în mă-ta”.

…Urechile noastre sunt surde, părul de pe ceafă, zbârlit, limba ni se ascute a ceartă… Păi, nu? Toţi avem necazuri, şi cel mai bun prilej este să te cerţi în mijlocul de transport în comun…

Tipa se postează în faţa celor care stau jos, şi îi ia la rând: “Daţi-mi şi mie 5 mii de lei, să îmi iau şi eu pâine”.

Brusc, a trecut cheful de ceartă, tuturor. În mintea fiecăruia se lăţeşte dispreţuitor întrebarea: “cum să-i dau bani ăsteia, care înjura ca birjarul, în loc să stea spăşită şi jalnică?”…

Tipa se înşurubează cu ochii pe mine, şi mă întreabă dacă îi dau cei 5 mii de lei, pentru pâine.
“N-am, dar îţi dau covrigii ăştia.”

Mă mătură cu un dispreţ zdrobitor, de parcă i-aş fi oferit, nu tot un fel de pâine, ci un scuipat…

Ridică un deget şi mă plezneşte cu cuvintele: “Să nu dea Dumnezeu să ajungi în situaţia mea!“…

Siderata şi absolut depăşită de această situaţie gen zona crepusculară, tac.

Pensionarii din jur şuieră în colţul buzei, cu mila faţa de mine:”Ce oameni nebuni, domnule”… O singură femeie (trădătoarea!) scoate cei fix cinci mii de lei şi îi dă nebunei…
… Care, brusc liniştită, se retrage la geam şi începe să facă socoteli cu degetul în aer. Concluzionează ca:”70.000… cinci… da, 65.000… e bine”.
Apoi începe să tragă spre ea un fir de aţa imaginar…

O privesc cu gura căscată, ca o idioată…Se întoarce la mine şi susura ceva, nu vreau să ştiu ce…

Mi-a stat în gât aşezatul pe scaun.
Data viitoare, o să încremenesc lângă sfânta bară, că văd că am un ghinion în autobuz, când șed…

Cobor, dar cuvintele ei mă obsedează… Ferească Dumnezeu să ajung în situaţia ei… Îmi ajunge situaţia mea, la fel de anormală, dar pe alte coordonate.

Doamne, am un mesaj pentru tine: Îţi mulţumesc pentru ştii tu ce, şi iartă-mă că am hulit pentru ştii tu de ce.

Am remarcat, azi, că mi-a dispărut zâmbetul ăla tâmp de pe figură, că nu mai fac pe claunul, şi că nu mai debordez de energie şi ciripeala, în relaţiile cu semenii.
Asta pentru că trec printr-o perioadă de linişte sufletească, presărată de momente de mulţumire, cu ceva scântei de fericire.
Drept urmare, nu mai este nevoie să sar calul, pentru a mă agăţa de zâmbetul celor din jur.

 Am crescut împreună cu doi fraţi. N-am să uit niciodată atenţia pe care ne-o acorda mama (mie mai mult cu palma, căci trebuia să fiu premiantă).
N-am să obosesc în a admira grija cu care, tot mama, îl vâna pe fratele meu mai mic, începând de la intrarea în casă (ca să nu umple camera cu ciorapi aruncaţi anapoda şi cu ghiozdan proptit pe sub pat), până la masa de zi cu zi.
Îi atrăgea atenţia să-şi ridice farfuria şi să o depună în chiuvetă, să o spele, şi să-şi strângă firimiturile de pe masă.
De fiecare dată argumentul era:”Într-o zi o să te însori şi o să te înjure aia de mamă, că nu te-a educat!” 

Dragii mei, a folosit. Am un frate extraordinar. Ne-am bătut toată viaţa copilăriei noastre, însă îl iubesc şi îl admir pentru că are grijă. Are grijă să nu fie nesimţit. Deci se poate. 

Întâmplarea face să fi avut şi eu, în decursul vieţii mele, vreo doi bărbaţi în bătătură, pe post de concubini. Şi am realizat că, în ambele triste cazuri, am ajuns să le afurisesc mamele, cu diverse ocazii…

Nu pot înţelege această suficienţă a unor mame, lipsa lor de preocupare pentru educaţia băiatului.
Să laşi în lume un om care, dacă se apropie de aragaz – varsă uleiul pe el, dacă duce furculiţa la gură o loveşte metodic şi consecvent de dinţi pe nervii femeii de lângă, dacă se dezbracă, bietele veşminte rămân pe duşumea, aruncate… Cum poţi să nu vezi cum creşte băiatul tău? Cum îl poţi lăsa aşa în lume?… Cum să nu te gândeşti, măcar pentru o clipă, ce impresie va lăsa el altor femei? 

… Poate că nu aş fi ştiut ce este normal şi ce nu, însă, cum am spus, am avut o mamă care ne-a învăţat.
De aceea am spulberat şi voi spulbera orice urmă de cinism al bărbatului când, la o observaţie pertinentă, de genul:”Suntem, totuşi, de doi ani împreună, nu crezi că ar fi timpul să arunci şosetele în coşul de rufe, nu sub pat!?”, îmi răspunde cu:”Aşa fac toţi bărbaţii, dragă!”
Nu, dragă, nu aşa fac toţi bărbaţii. Fătălăii, da. Oamenii cu deficienţe, da. Însă nu cei care au învăţat, în anii de acasă sau prin autoeducaţie că însemnul masculinităţii nu este nesimţirea, prin exces de comoditate, râgâială culă sau scărpinat în kur metodic…
…Că nu dau doi bani pe deşteptăciunea ta, dacă-i asezonată cu pârţuri de comportament.
Eei…

Ce înseamnă şi chitreala* asta… Ţin io de bănuţi, cu dinţii, ca să-i strâng acolo, în căldura portofelului…Şi, dintr-o dată, poc!, s-au dus toţi cei 250 de mii agonisiţi…
Intru într-o florărie, să-mi pârăsc floarea de pe birou, că s-a împaduchiat din senin, şi tanti vânzătoarea îmi pune în braţe un spray. S-au dus 135.000 (bah, nici deodorantul meu nu costă atât!). Ajung la birou, şi aflu că mai am de dat restul, plus 20000, ca să-i facem o surpriză cuiva…

…Şi strângeam la ei de ceva timp… Nici măcar nu apucasem să-i planific pe căprarii…

Aşa mi se întâmplă de fiecare dată când mă chitresc. Să-mi fie învăţătură de minte! De acum încolo, o să îi ţin aşa, la mişto, în portofelul deschis, ca şi cum nu mi-ar păsa. O să mă prefac că vreau să cumpăr ceva, apoi o să mă răzgândesc subit… O să-i scot la aerisit, când cutreier piaţa, o să-i scap din greşeală pe jos, o să-i mut de pe masa din cameră, pe aragazul din bucătărie (da, stins!) etc…Şi, în felul ăsta, poate o să păcălesc bănuţii, şi ei nu vor mai pleca din portofel. Astfel, cu ajutorul aceluiaşi bun dumnezeu care veghează asupra mea, în vreo douăzeci de ani, voi strânge şi io bani de o excursie, sau, de ce nu?, la norocul meu, poate că îmi cumpăr chiar cuptor cu microunde…

*Chitreală- zgârcenie, hagitudorism, strângere de pungă; vine de la chitra=adică un fel de lămâie verde

Remarc la mine, cu plictisită surpriză, o stare de sictir. Aş crede că mi se trage de la colăcelul bronzat de pe burtica, dacă nu aş fi sigură că, de fapt, cauza este lipsă de activitate sentimentală, cu tot soborul ei: gimnastică simţirii, îmbujoreala complimentarii, alergatul prin casă, prinsul şi smotocitul, iluminarea ochilor, şoaptă obrăznicita, dânsul din buric şi căderea de pe role.
**
A venit momentul să îmi fac prieteni noi. Sunt cu ochii în jur că pe butelie. Când încep ăştia micii, studenţii, şcoala, o să-i car la lăptărie să bem bere şi să ne uităm la filme. Dacă nu vine iarna.
**
Iar nu mă mai uit la televizor. Mi se încleştează voinţa şi uite-aşa pierd evenimentele arzânde. Nu-i bai. Dacă voi deschide televizorul după alegeri, tot ăia va fi…
**
Aş vrea să fac şi eu şcoala de şoferi, ca să nu mai merg, oarbă în orientare, pe străzi. Numai ca preşedintă blocului m-a atenţionat în colţul urechii să îmi pun contoare la apă, ca “vin vremuri grele”…Cât de grele, mă întreb eu!?… Mai grele ca acum, când voi înlocui carnetul de şofer cu patru robineţi, la baie şi bucătărie? Tot ceapă aia sfânta ne rămâne, indiferent de cât de multă şuncă acumulează pe caracter viitorul preşedinte, năstasele…
**
Citesc Dostoievski. Fenomenal, ce rol terapeutic!…

Azi de e zi de luat banii.
Mă aliniez şi eu în coadă.
Pentru că sfânta tradiţie să nu se piardă, rândul înaintează melc melc codobelc.
În spatele meu se aşază o tanti din aia nedefinită, care lucrează incognito într-unul din zecile de birouri inutile. Stă 5 minute şi-şi face vânt pe o uşă… Probabil e mai confortabil să stai de vorbă cu prietenele, la cafea, şi să te prezinţi când eşti, deja, la ghişeu, cu rândul. Normal.

Plictiseală.
Mă înjur în gând că nu mi-am luat ziarul, pentru a dilua agonia. Avansez, cum spuneam, melc.
În spatele meu s-a adunat multă lume. E vineri, şi orice bănuţ e bun, pentru uikend… După trei sferturi de oră, timp în care am realizat încă o dată că vorbesc prea mult (mai ales în gând), ajung la ghişeu.
Printr-un miracol ce ţine de vreun ceas interior, tanti aia nedefinită iese din biroul prietenelor exact la apropont, vine la mine şi îmi zice: “Aici eram, nu!?”/”Da.”
După care dă o raită cu privirea peste masă de oameni din spate, reperează pe cineva în coada rândului şi strigă:” A, doamna Vasilescu, veniţi încoace ca aici v-am ţinut rând!”
…
Îmi vine să-i spun, de la obraz, că ce puşca mea de rând a ţinut ea aici, stând dincolo cu kuru’ pe scaun…Că nu se gândeşte la oamenii ăştia care staau ca proştii la rând şi se uita jenaţi la nesimţiţii care se tot aşază în faţa…
… Însă îmi amintesc de faptul că, de trei ani de zile, mă milogesc în fiecare zi de bărbat să-mi zâmbească şi mie dimineaţa, şi n-am realizat nimic… Ce rost are, deci, să fac morală unei necunoscute care consideră, ca mulţi alţii, că numai ea e importantă? Dacă nu reuşeşti să-ţi sminteşti partenerul din paradigma, deşi încerci ani de zile, ce şanse ai să corijezi nesimţirea, prin două propoziţii…?

…Şi uite aşa, învăţ, încetul cu încetul, să tac cu lacrima-n gât, pentru că mi se inoculează, încet şi sigur, fatalitatea că nu mai e pic de speranţă…

 “Ipocrizia disperării”

Mulţi au auzit, puţini au pus mâna pe ea…Pe această carte subţirică, scrisă de un ochi scrutător, excelent mânuitor de condei. Adică de Teodor Mazilu.
Dramaturgul Mazilu este considerat un altfel de Caragiale. Scriitorul Mazilu este caracterizat, nu de un altfel, ci de acelaşi: simt enorm şi văd monstruos. 

Vrem fericire…
 […] Dar fericirea nu este un vânat după care alergi cu limba scoasă. Şi oamenii aleargă o vreme după ceea ce cred ei că este fericirea, şi-n această goană prin pustiu obosesc. Nu mai vor să gonească după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiş, s-o ia prin surprindere. Ei şi-au pus speranţa într-un om, şi acel om n-a corespuns aşteptărilor. Şi atunci încep să tragă concluzii, şi-n loc să trăiască, molfăie principii. [fragment din “Goana după fericire”] 

Durere cu public…
[…] E interesant de remarcat că, în suferinţa noastră, noi urmărim, ca şi în activitatea profesională, succesul. Dorim că durerea noastră să fie bine primită, să emoţioneze şi pe alţii… De multe ori durerea noastră emoţionează mai mult pe alţii, şi mai puţin pe noi înşine. În tot ce facem noi, chiar şi în cele mai intime reacţii, simţim nevoia să fim văzuţi, stimaţi, aplaudaţi. […] [fragment din “Despre nevoia de spectacol”] 

… Lăsaţi la o parte cărticelele de vise, horoscoapele, bobii, şi puneţi mâna pe cărticica ce, prin pastile haios – tăioase, vă dezvăluie pe voi. Diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, formă şi fond. Prăpastia dintre ceea ce suntem, şi ceea ce credem că suntem… Adevărul simplu despre fiecare.

Nu o împrumutaţi, cumpăraţi-o şi citiţi-o periodic.
“Ipocrizia disperării” este oglinda noastră. Oricât am nega. Sper să aveţi curajul să vă priviţi în ea. 

Cu titlu personal: recitesc această carte când sunt în pragul unei crize existenţiale. După aceea, ştiu exact dacă am mai crescut între timp, sau am luat drumul minciunii. 

… E pustiu afară, şi suntem din nou trişti. Asta e, în primul rând, pentru că refuzăm cu obstinaţie să ne curmam micile metehne…Şi că preferăm mioritic, metafora – inciziei.