Jurnalul lui Manon.

La mine pe scara se pun cutii poştale noi. Mă obişnuisem cu vechile şi vandalizatele cutiuţe, însă noul preşedinte de scara, o muiere (proastă bocnă, măh!), zice că vrea să se vadă activitatea ei, chiar de la intrare.
Pentru a stopa din faşă protestele în barbă ale pensionarilor, la avizier scrie, lătăreţ, de-a lungu’: “Cutiile poştale se înlocuiesc cu banii din penalizări”.
… Prilej cu care o restanţieră care mai plăteşte, încă, penalizările de anul trecut, mi-a zis, aseară: “Bagi pariu că io le dau foc la toate?”

Văzându-mă în ipostaza în care, pe de o parte, cutiuţa mea cea veche e aruncată la gunoi, pe de altă parte, cea nouă e mistuita de flăcări, într-un avânt de spirit civic…am tăcut mâlc.

Am admirat întotdeauna, cu o aparentă dezaprobare, curajul şi nonşalanta de a face pipi cu zgomot, în wc-urile publice…
Spre deosebire de alte femei, stăpâne pe ele şi pe jetul lor, eu, cum ajung într-o toaletă publică (să ne înţelegem, e vorba de forţă majoră), mă chinuiesc să nu se audă nici un zgomot. Mă strecor în incintă, vinovată şi deja roşie în obraji, şi mă chinui să fac pipiul care brusc îmi trece, afurisindu-mă în gând că mai puteam să aştept încă alte 8 ore…De ce dracu’ am ruşinea asta, în condiţiile în care sunt singură acolo, doar io şi wc-ul? De ce nu pot să turui şi eu un jet sănătos, ba, mai mult, să vorbesc cu prietena de afară diverse, să ies trăgându-mi kiloţii indiferenta şi relaxată?
… Cum or învaţa femeile celelalte relaxarea aceasta, de la cine? De la mama, de la tata…?

…Am auzit că bărbaţii se aliniază pe o linie, în faţa pisoarelor, şi se uşurează în grup. În timp ce penisul atârnă picurător, ochii le umblă curioşi, în jur, la evaluarea concurenţei…
… Îţi mulţumesc, doamne, că nu mi-ai dat puţă, că mă pişam dracu’ pe mine, de ruşine, dacă aveam şi cocoşelul mic!

În fiecare zi, când ies din metrou, merg şi eu pe stradă, ca maşinile, pentru că pe trotuar sunt parcate maşinile, ca oamenii…
După ce găsesc trotuarul liber, mă aştern la continuarea drumului…
Acest trotuar este, firesc, în faţa sutelor de buticuri, agenţii loto, cofetarii şi magazine second-hand (bă, au reduceri la vechituri!).
… Printr-o întâmplare care ţine exclusiv de chelia primarului general, mai precis de vântul care îi răsfira pleata peste creier, proprietarii de magazine sunt obligaţi să spele trotuarul, evri faching dei… Trec delicat, cu briciul, peste întrebarea ce mi se ascute în dinte: “Cine plăteşte apa aia?”, şi vă invit să vă uitaţi la mine, de la spate (ia ochii de pe kur!), aşa, acolo, pe la glezne, pulpiţe… Vedeţi petele alea de noroi?… Le vedeţi în fiecare zi!!?
… Asta este pentru că, în fiecare zi, deşi plec de acasă impecabilă, deşi baletez unduios printre bălţile de pe trotuare şi printre furtune lăsate deschise (e cald, doamnă, se mai răcoreşte şi caldarâmul), nu reuşesc să ajung la birou decât în stadiul de ponosită, umplută până-k kur de stropi veseli…
Vă anunţ, dragi prieteni, cu limbă de moarte: dacă, într-o zi, veţi auzi că m-a călcat vreo maşină, să ştiţi că nu eram beată, ci încercam, doar, să evit mlaştinile de pe trotuar, mergând şi io, normal, pe stradă, ca maşinile, nestropită de legile ejaculate de primar…

De fiecare dată când îl recitesc pe Dostoievski am o perioadă de muţenie şi spăşeală (cuvânt nedefinit).
De fiecare dată când simt nevoia să recitesc “Ipocrizia disperării”, a lui Teodor Mazilu, e semn de schimbare drastică în macazul existenţei mele.
Ce chestie!

Aseară mi s-a întâmplat un lucru cumplit. Atât de cumplit, încât o să scriu despre el numai după ce îl voi fi uitat.

Am văzut, pe DVD, “21Grams”.
Un film copleşitor, o avertizare, o mustrare. O poveste plină de poveşti tragice, legate, unde se trăieşte la limita vieţii. O operaţie pe cord deschis. O lupă şi un semn de avertizare. O preîntâmpinare a fricii tale, a coşmarului. O palmă peste obraz, pentru păcat.
O eliberare, un suspin, o lacrimă. O certificare că adevărul în care eu trăiesc, este cel bun.
O pledoarie pentru cinste, virtute, iubire, încredere, fidelitate. O amendă fizică, psihică şi spirituală pentru minciuna şi păcat.

Mi-am şters lacrimile şi am zâmbit, la final. Nu sunt un freak ce trăieşte într-o altă realitate.

… Prima zi de admitere la UNATC. Aproape încolonaţi, în grupuri de câte zece, tinerii candidaţi sunt duşi în săli de clase, pentru a aştepta intrarea la examen. Odată cu ei, aerul se umple de snopuri de speranţe şi temeri. Crispaţi şi rigizi, cu frica în oase şi ochi curioşi, candidaţii tac cu zgomot asurzitor. O mare de inimi, ca fluturii. Empatică, simt că mă prăbuşesc.
În loc să mă fac praf pe duşumea, zâmbesc larg şi îi încurajez.
S-au strâns, snop, lângă masa la care stau, şi ascultă ce vorbesc eu. Se bucura că am venit, deşi e sâmbătă, să fiu alături de ei. Se destind, şi inspiră adânc. Pe măsură ce trece timpul, grupul de la măsuţa de pe hol se subţiază, pentru că, din timp în timp, câte unul intră în camera de tortură. Privindu-l cum merge spre sala, în tăcere, inimile bat tare la unison. A intrat. Conversaţia continuă. A ieşit. Cu sfinţenie, ceilalţi îl ascultă şi îl încurajează.
Invariabil, toţi care ies sunt livizi sau îmbujoraţi, tremurători sau încremeniţi.

Toţi cei zece au fost examinaţi. Acum se aşteaptă rezultatele. Uşor absenţi, mai încearcă o glumă, mai pun o întrebare…În ochi li se citeşte acel “dacă aş fi intrat acum, aş fi ştiut ce să fac”. Adică energia şi curajul de după. Sunt strigaţi pentru rezultate. Puţini admişi, mulţi respinşi. Îmi sunt dragi toţi, iar durerea respinşilor nu îmi este străină. După cum nu îmi este străină nici fericirea admişilor. Îi încurajez pe toţi, pentru că văd în unele priviri disperare, abandon şi capăt de drum. Ne promitem întâlniri de consolare.

… Dincolo de orice acuzaţie de patetism, copiii ăştia îmi încălzesc inima. Admişi sau nu, au un fond de curăţenie şi o sensibilitate, un bun simţ şi o forţă, de mă şi mir: “Cum de i-ai adunat, doamne, doar pe cei buni?”…Nu văd nici o singură persoană care să mă impresioneze negativ. Nu văd fiţe, nazuri, mofturi. Doar emoţie şi respect. Faţa de o instituţie căreia îi vor toci treptele, poate, în câteva săptămâni, faţa de o profesie care îi va aduce în faţa oamenilor, în câţiva ani. Profesia de actor, care pentru această generaţie de candidaţi, e sfântă.

Tinerii de azi nu mai sunt cei de ieri… Dar ce plămada bună am văzut eu, azi…Că i-aş dă telefon, fiecărui părinte, să îi spun că îi mulţumesc… Pentru speranţa că nu este totul pierdut. Pentru certitudinea că viitorul nu e nesigur.

Mircea Cărtărescu scrie articole în Jurnalul Naţional. Pe o pagină, acolo, i s-a dat un locşor să scrie…Şi voi ştiţi cum scrie Cărtărescu.
… Iar Tucă are editorial, un fel de plăstoare zilnică, ce, în loc să îi dea de bănuit că trebuie să se oprească şi să facă, mai bine, sport, îl face să “meargă mai departe”, mana în mână cu gioni ualkar… Subiecte scremute, încercări eşuate de artisticării, un fel de varză ce se vrea, uneori romantică dar a murit pe parcurs, o ruşine. Tucă e bun pe sticla, când îşi răscoleşte interlocutorul, nu când îşi screme creierul, pe hârtie, zilnic.
Nu are de unde.
Inteligenţa lui este în conflict armat cu sensibilitatea; a sechestrat-o şi o ameninţa, zilnic, sub ochii noştri, cu decapitarea.

Cumpăr acest ziar numai pentru Cărtărescu şi Tudor Octavian.
Pentru a-i savura trebuie să sar cu grijă peste capul lui Tucă, să baletez prin cele 40 de pagini decente, şi să scuip, de fiecare dată, pe monstruoasele idioţenii, fără haz, sare sau piper, scrise de o neisprăvită, sub titlul C (r) ampe (îi recomand dulcolax şi reorientare în cariera).

Atât pentru azi. Mâine, o nouă ediţie. Trebuie să mă îmbrac sport.

… Tocmai am vorbit la telefon, pentru prima oară, cu un amic de net.
Şi mi-a spus că am voce de golăncuţă.
Îl anunţ pe această cale că îl rog să nu mă mai sune, până nu îmi fac o corecţie vocală, de tipul intelectuală casnică. Asta însemnează acumularea a zece kilograme de colăcei pe burtica, pentru că amicul să aibă un şoc vizual, pentru a ieşi din cel auditiv.
Bonus: îmi las şi două coşuri pe frunte, pentru şocul tactil.

… Suntem incredibili, nu scăpăm nici un prilej de a ne dezamăgi…

Mă uit împietrită la un dandy ce se prelinge alene pe trotuar, să-l vadă lumea… E îmbrăcat cul şi are în picioare nişte… shlapuci…care-i dărâmă toată demnitatea lui de cocoş.
**
Afară începe să plouă. Calm, sacadat, miroase a frunza zburlită…De câţi ani nu m-am mai uitat la ploaie? Dar unde e ploaia d’antan?…Eh, ce timpuri…
…Nu mai am timp să filozofez, căci s-a făcut, brusc, frig, şi afară îi trage o grindină care-mi taie pofta de melancolii, tre’ să-mi iau jerseul, că mă îmbolnăvesc, dracu’…
**
Se împlinesc, iată, opt ani de când bat forumurile de discuţii…Am cunoscut oameni, m-am plictisit de ei, am râs, m-am întâlnit cu condeie strălucitoare, m-am întâlnit şi cu posesorii acestora, ne-am dezamăgit reciproc, am luat-o de la capăt… Dar, recent, am prins amoc pe unu’, de îmi vine să-l sugrum. Are şi el un forum, unde se vorbeşte despre teatru, spectacole etc. Şi a venit să miroase şi forumul pe care îl moderez eu, al viitorilor artişti (unatc.ro).
În loc să se descalţe, să-şi scoată pălăria şi paltonul, să se facă comod, adică dupe ropotul de afară, îşi ridică limba şi începe să explice de ce nu trebuie să existe mai multe forumuri cu aceeaşi tematică…
Io, demnă, îl aşez la locul lui, explicându-i că este loc pentru toţi, în eter.
Fug şi pe forumul lui, şi îi scot limba, amical, doar-doar l-oi încălzi… El, vine iar la mine şi începe să susure pe ton injineresc, că economia, că ce trebe, ca dracu’, ca lacu’…Nu l-am putut sminti din scorţoşenie. Nu înţeleg, să mă tăiaţi, cum pot asemenea aşchii să facă forumuri despre artişti, să vorbească, să comenteze injinereste şi matematic despre… inefabil!!
Dar amocu’ (ca şi io sunt a dracu’’) l-am prins când am văzut ce poză maare are el, ca avatar, pe forumul lui, în timp ce uşerii sunt restricţionaţi ca dimensiune. Înţeleg că este gras şi cu pălărie ce cowboy, văd şi din poză, da’ nici aşa, să te lăbărţezi şi să mă constrângi pe mine, user nou, să mă înghesui în poză, ia uite, arăt ca o pisică udă şi strivită!…
…Şi, ca să fie moţu’ pus, a pus şi nişte “rank”-uri de genul: spectator începător, spectator avansat, ceva de jenu’… I-am zis şi io să îmi pună ranku’: spectactor, ca să fiu cula…
… Nooo, cică să aştept să scriu mai mult, şi o să mă garnisească cu spectator avansat…Nu pot suferi oamenii căpoşi.
Pariu că dacă da o târcoală pe aci şi vede mesajul ăsta, se zbârleşte, că-i aşa de ranchiunos, parol!… Da’ aci am voie să scriu, că sunt la mine în jurnal.
Gra-su’-con-tra-baa-suu’!