Jurnalul lui Manon.

Postez pe forumul out.ro, într-o zi, asta:

Mârla, târla şi cotârla
Poate că sunt eu metafizică, din cauză că am o karmă proastă. Poate sunt eu proastă din cauză că nu am karma. Dar oarbă nu sunt.
Mă uit cu mitraliera în ochi la oameni, pe stradă. Aţi observat că nu se mai fac complimente?
Nu se mai fac complimente, şi aici mă refer la exprimarea entuziasta care reflectă admiraţia sinceră, nu la zgomotul fleşcăit al limbii îndatorate, peste cur…

Zilele trecute, îmi intră în birou o fată îmbrăcată într-un costumaş de vară, gen hippie, în care predominant era roşul. Părul ei – negru abanos.
“Eşti aşa de frumoasă”, îi zic, şi ea: “Şi licenţiată” (tocmai avuseseră licenţa absolvenţii actori).

…Pe urmă, imediat, mi-am adus aminte că, în afară de mine, nu mai văd pe nimeni complimentând, în ultimul timp…Ba chiar io însămi sunt uşor jenată, uneori, când mă plezneşte entuziasmul, căci nu vreau să se interpreteze…… Interpreteze… Oare de asta nu se mai gratulează femeile, între ele?…Mă îndoi… Căci aproape de fiecare dată când apare în peisaj ceva frumos, deţinătoare a aceloraşi hormoni, se împrăştie, aşa, o undă acră de negativ, peste privirea spoită… Deci e mai mult decât “interpretare”, e o invidie grasă, ce se târâie prin organismul femeilor, bălăcind orice urmă de fair-play şi entuziasm…

Bine-bine, dar bărbaţii…? Ei de ce nu mai fac complimente?

De ce nu mai fac bărbaţii complimente?

Şi cineva, cu nick-ul Spartacus, îmi răspunde:
Drăguţă,
Întâmplându-mă pe aici, ţi-am citit într-o doară mesajul de mai jos. Credeam că doar în America se fereşte lumea de complimente ca să nu fie interpretate drept hărţuiala sexistă. În România, însă, nu mă aşteptam, căci bărbatul roman a fost întotdeauna galant (poate unde nu avea bani) şi făcea complimente cu unul, două şi mai multe înţelesuri
Femeia romana făcea, pe vremea mea, complimente cu unul, două şi mai multe tăişuri.
Când ţi se face dor de complimente, scrie-mi şi dă-mi motive (la vârsta mea şi pretextele sunt suficiente)

Eu, entuziastă, răspund:
Stimate domn,
Mesajul meu care ridică problema complimentelor, nu vine dintr-o frustrare intrinseca, de genul mi-au murit lăudătorii, ci dintr-o mirare genuina referitoare la dispariţia complimentelor de pe piaţă, în general, înlocuite fiind, cum spuneam, de limbi pe posterior, amabile, obligatoriu îndatorate.
Mă simt uşor intimidată de mesajul dumneavoastră, din cauza nick-ului, al apelativului “drăguţă”, precum şi a amabilităţii cu care sunteţi dispus să îmi furnizaţi, la cerere, un compliment, două, dacă duc lipsă de.
Vă mulţumesc pentru ofertă, când voi termina de coborât toate treptele demnităţii feminine, vă voi solicita, cu împrumut, o remarcă de genul:” Eşti o femeie splendidă, fermecătoare, inteligentă. Te ador!”
Recitind, tot într-o doară, răspunsul dumneavoastră, observ că, din cauza vitezei, aţi înţeles că aici, dacă se face un compliment, este reperat drept hărţuiala sexistă. Nu avem noi norocul ăsta, căci hărţuiala însemnează, înainte de toate, prea multe complimente. Dacă nu aţi fi citit “într-o doară” mesajul meu, aţi fi observat că eu vorbesc de interpretarea “lesbianistă”, în cazul în care o femeie se scapă să facă un compliment altei femei. De aceea mă simt jenată să-mi mai complimentez suratele, pentru ca să nu fiu interpretată drept lesbiană. Ce prostie şi ce tristeţe!
Nu am prins “vremea” dumneavoastră, când complimentele se făceau cu multe adrese şi multe tăişuri, eu am prins vremea când se făceau din inimă, şi am prins, cum spuneam, şi vremea când nu se mai fac deloc. Îmi pare rău că nu am trăit acele timpuri, pe care le-aţi prins dumneavoastră, de pe vremea romanilor, când femeia “romana” avea tais pe limbă, căci m-aş fi amuzat copios şi aş fi fost curioasă să văd o bătaie la băi. Românca timpului meu (vorbesc de o proporţie îngrijorătoare) este fadă şi superficială, acoperită cu sclipici şi proastă de bubuie.
Acum, lăsând gluma la o parte, bine aţi venit pe forumul meu! Va mai aştept şi pe alte topicuri, să veniţi cu aceeaşi spumoasă charisma!
———————–

Spartacus wrote:
Nona a scris: [Stimate domn,
Mesajul meu care ridică problema complimentelor, nu vine dintr-o frustrare intrinseca, de genul mi-au murit lăudătorii, ci dintr-o mirare genuina referitoare la dispariţia complimentelor de pe piaţă, în general, înlocuite fiind, cum spuneam, de limbi pe posterior, amabile, obligatoriu îndatorate.]

Sunt sigur că efervescenta dumneavoastră intelectuală va atrage nenumărate complimente, meritate de altfel. Ideea limbilor pe posterior poate fi chiar atrăgătoare, atât pentru subiect, cât şi pentru obiect.

Nona a scris: [Mă simt uşor intimidată de mesajul dumneavoastră, din cauza nick -ului, al apelativului “drăguţă”, precum şi a amabilităţii cu care sunteţi dispus să îmi furnizaţi, la cerere, un compliment, două, dacă duc lipsă de. Vă mulţumesc pentru ofertă, când voi termina de coborât toate treptele demnităţii feminine, vă voi solicita, cu împrumut, o remarcă de genul:” Eşti o femeie splendidă, fermecătoare, inteligenta. Te ador!”]

Îmi pare rău pentru intimidare, deşi nu păreţi o persoană uşor de intimidat. Trebuia să folosesc “fata moşului”. Cât despre demnitate feminină, complimentele mele nu sunt pentru căzături, ci pentru sublime, ca dumneavoastră.
A propos, eu nu prea ador şi, când o fac, o arăt altcum.

Nona a scris:[Recitind, tot într-o doară, răspunsul dumneavoastră, observ că, din cauza vitezei, aţi înţeles că aici, dacă se face un compliment, este reperat drept hărţuiala sexistă. Nu avem noi norocul ăsta, căci hărţuiala însemnează, înainte de toate, prea multe complimente. Dacă nu aţi fi citit “într-o doară” mesajul meu, aţi fi observat că eu vorbesc de interpretarea “lesbianista”, în cazul în care o femeie se scapă să facă un compliment altei femei. De aceea mă simt jenată să-mi mai complimentez suratele, pentru ca să nu fiu interpretată drept lesbiană. Ce prostie şi ce tristeţe!]

De ce v-ar păsa? Când faceţi complimente bărbaţilor, cum vă temeţi că aţi fi interpretată?

Nona a scris:[Nu am prins “vremea” dumneavoastră, când complimentele se făceau cu multe adrese şi multe tăişuri, eu am prins vremea când se făceau din inimă, şi am prins, cum spuneam, şi vremea când nu se mai fac deloc.]

E adevărat că, pe vremea mea, lumea avea mai multă vreme. Timpul nu era parale, iar “homo” nu era considerat o insultă, ci un compliment, mai ales însoţit de “sapiens” (ba chiar şi “erectus”). Eu fac parte din specia “ludens”.

Nona a scris:[Acum, lăsând gluma la o parte, bine aţi venit pe forumul meu! Va mai aştept şi pe alte topicuri, să veniţi cu aceeaşi spumoasă charisma!]

Nu aş dori să lăsăm gluma la o parte, căci, vorba contemporanului meu, Cicero, “râsul îndreaptă moravurile” (ridendo câştigat mores). De aia sunt aici, să mă împărtăşesc din spuma d-voastră intelectuală, care mă ajută să înţeleg mai bine diferenţa dintre România “mea” şi a dumneavoastră.

Eu îi răspund:
Stimate domn,
Cu o prefăcută timiditate, mă declar cucerită de aplombul, verva şi alte etc.-uri ce ţin de personalitatea dumneavoastră (bravos, mi-ar zice biata mama, mult ţi-a trebuit până să îţi sucească minţile…).
Astfel, mă opresc la timp să vă cer de bărbat, mulţumindu-mă să vă aştept cu nerăbdare puberă să poposiţi mai des în casa mea virtuală, adică aci. (Vezi, mamă, că sunt demnă?)
Sunt fericită că pe un topic ce poartă povara unui titlu greu, aţi adus o rază de lumină, făcându-mă să zâmbesc.
Sunt, în acelaşi timp, definitiv distrusă sufleteşte, pentru că prezenţa dumneavoastră aici, în acest fel, îmi confirmă faptul că eu nu visez la cai verzi pe pereţi, ei chiar există, dar în alt timp şi spaţiu. Pe scurt, o să decedez sub forma unei bătrânici singure şi acrite, care o dată ce a văzut lumina, nu mai acceptă bâjbâiala prin întunericul minţilor altora.
Realizez, sub forma unei spaime gen infarct, că în ultimii trei ani am gravitat în jurul unui bulgăre pustiu, la baza inginer, care, după ce că m-a pustiit sufleteşte, m-a şi îngheţat pe alocuri, şi anume în viscere şi pe la cap. A trebuit să veniţi dumneavoastră aici, pentru a-mi aduce aminte că am aripi. Vă mulţumesc!
Dacă trăim în două ţări diferite, vă propun să vorbim despre ele, în continuare, căci momentan am secat la capitolul complimente.
Sau propuneţi dumneavoastră o continuare la aceste epistole, nu de alta, dar vreau să le păstrez, pentru a mă putea da mare în fata nepoţilor, într-o bună zi.(Aici eu fac o graţioasă plecăciune)

Îmi răspunde şi el:
Nona a scris:[Stimate domn,]

Stimată doamnă şi (vorbă lui Păstorel) distinsă,
La citirea misivei a trebuit să beau un pahar mare de votcă pentru a-mi trece ameţeala. Cel ce scrie sunt, însă, eu, nu votca.

Nona a scris:[Cu o prefăcută timiditate, mă declar cucerită de aplombul, verva şi alte etc. – Uri ce ţin de personalitatea dumneavoastră (bravos, mi-ar zice biata mama, mult ţi-a trebuit până să îţi sucească minţile…). Astfel, mă opresc la timp să vă cer de bărbat, mulţumindu-mă să vă aştept cu nerăbdare pubera să poposiţi mai des în casa mea virtuală, adică aci (vezi, mamă, că sunt demnă?)]

Cine cere nu piere, dar nici obraz subţire nu are…
În casa virtuală nu sunt demn să intru, dar am să îmi fac un coteţ în curte, ca să am de unde ieşi să urlu la lună.
Oricum, mama (şi soacra mea virtuală) v-a crescut bine şi v-a educat perfect. V-a şlefuit cu artă şi împrăştiaţi lumină în toate direcţiile (am citit şi comentariile de la “Iubire” – Cred că era o piesă de Giraudoux: “Apolo de Belacq”; e scurtă şi se poate citi şi în secolul vitezei. Conţine sfatul esenţial…)

Nona a scris:[Sunt fericită că pe un topic ce poartă povara unui titlu greu, aţi adus o rază de lumină, făcându-mă să zâmbesc. Sunt, în acelaşi timp, definitiv distrusă sufleteşte, pentru că prezenţa dumneavoastră aici, în acest fel, îmi confirmă faptul că eu nu visez la cai verzi pe pereţi, ei chiar există, dar în alt timp şi spaţiu. Pe scurt, o să decedez sub forma unei bătrânici singure şi acrite, care o dată ce a văzut lumina, nu mai acceptă bâjbâiala prin întunericul minţilor altora.]

Nu e totul pierdut. Eu nu sunt mort de tot şi mă voi strădui să vă îndulcesc acreala pe cât îmi stă în putinţă. Mai ales ca satisfacţia e reciprocă (ba, e mai intensă la mine, căci bărbaţii sunt mai impresionabili) Există nu numai cai verzi şi câini care vorbesc, ci şi noi şi eu consider că într-o doară am avut un noroc formidabil.

Nona a scris:[Realizez, sub forma unei spaime gen infarct, că în ultimii trei ani am gravitat în jurul unui bulgăre pustiu, la baza inginer, care, după ce că m-a pustiit sufleteşte, m-a şi îngheţat pe alocuri, şi anume în viscere şi pe la cap. A trebuit să veniţi dumneavoastră aici, pentru a-mi aduce aminte că am aripi. Vă mulţumesc!]

E vechi păcatul… Nu cred că pustietatea “bulgărelui” tine de inginerie; vorbim de asta al’dată, că doar nu au intrat zilele în sac. E splendid că pe lângă cai verzi şi câini vorbitori există şi suflete cu aripi (aici le zice îngeri)…

Nona a scris:[Dacă trăim în două ţări diferite, vă propun să vorbim despre ele, în continuare, căci momentan am secat la capitolul complimente. Sau propuneţi dumneavoastră o continuare la aceste epistole, nu de alta, dar vreau să le păstrez, pentru a mă putea da mare în fata nepoţilor, într-o bună zi.(Aici eu fac o graţioasă plecăciune)]

Înţeleg că aveţi copii, dacă anticipaţi nepoţi. Am să vă trimit o carte cu poze.
Ar fi, într-adevăr, păcat să întrerupem epistolele numai pentru că v-au secat complimentele. Eu mai am şi, dacă mi se termină, mai pot împrumuta de la alţii, căci toate câte s-a scris, despre dumneavoastră s-au scris
Am să vă scriu pe adresa de pe Yahoo, despre ţara în care mă aflu şi… altele.

Într-o dimineaţa -20 de grade de geroasă, cu un vifor care se năpustea, înspăimântat de el însuşi, în gura şi în urechile omului, al meu bărbat, cu mine coadă după el, a făcut-o lată. Lăsând motorul să încălzească maşina până mai sminteam noi ţurţurii de pe parbriz, a realizat că maşina s-a încuiat.
Cheile, evident, în contact.
Contactul, evident, pus.
În jur, beznă.
6 dimineaţa.
“Io sparg geamu din spate, zice barbatu’ sprinten la minte, ca să intru.”
“Io dau telefon la poliţie”, zic eu, fomeia, care a văzut prea multe filme americane în care poliţia are grijă de cetăţean şi îl ajuta la nevoie…
Formez 955.
Va redau convorbirea, să vă smuciţi şi voi în scaun:
– Alo, poliţia?
– Da, dispeceratul (imi răspunde o voce cu cafeaua băuta recent)
– Am o problemă. Mi s-a blocat uşa de la maşină, am cheile în contact, aveţi idee, m-ar putea ajuta cineva…? Nu ştiu ce să fac…
– Doamnă, dumneavoastră aveţi senzaţia că POLIŢIA ROMANA SPARGE MAŞINILE CETĂŢENILOR?
– Nu, doamnă, dar nu am nici un hoţ la îndemână şi m-am gândit că, plătind toate taxele către statul care va plăteşte, la rându-i, salariile, bref,  mă poate ajuta poliţia. Trebuia să sun la salvare? Sau la pompieri, pentru cazul în care explodează?
– Aşteptaţi un moment (îmi spune vocea de rotweiller care apăra straşnic somnul poliţistului de gardă. Îndepărtează receptorul de la gură şi rosteşte, adică zbiară în cameră): Auziţi, doamna zice că şi-a uitat cheile în contact şi i s-a blocat uşa, că plăteşte taxele şi ar trebui să o ajute poliţia; aţi mai pomenit voi aşa ceva?
– NUUUUU! (disting eu două voci masculine cu anemie)
– Aţi auzit, doamnă, nu s-a mai pomenit aşa ceva!
– Mulţumesc că nu s-a mai pomenit şi mă scuzaţi pentru că v-am agitat, zic, şi pun receptorul în furcă, roşie în obraji, vinovată… Vinovată pentru ce?
Am ieşit în stradă şi din trei lopeţi am făcut praf mândreţe de geam de maşină nouă.
După amiază am fost să cumpărăm un geam nou… L-am montat cu greu şi cu promisiunea că nu-l vom mai deschide în veci, căci lopata a smintit şi locul în care acesta era fixat… Maşina are 6 luni.
… Mulţumesc poliţiei romane că există, şi că este vajnic apărată în somnu-i de dispecera de la 955.
… Căreia îi doresc un furt de casetofon, prin dezasamblarea totală a maşinii pe care o posedă.

Am o întrebare, care mi se aşterne pâclă pe limbă, de fiecare dată când stau şi aştept metroul: De ce, în timp ce unii oameni se aşază într-un aproximativ rând, alţii vin direct şi se postează pe peron, în faţa uşilor?
…Nu e clar, oare, că toţi stăm, evident, în aşteptarea aceluiaşi metrou? Nu toţi vrem să urcăm, la fel de mult?
…Eu am rău de înălţime, şi de aceea nu mă apropii de peron, niciodată. Mă întreb, dacă nu ar fi aşa, aş intra în faţă, cu aceeaşi nesimţire?
…Probabil că da.

De ce mă bântuie acest caz? De ce urmăresc, cu sufletul la gură, OTV-ul?
Nu-mi era rudă, nu era vreun biet amărât care a murit de foame…Şi totuşi, citesc cu aviditate fiecare ziar, zilnic, m-am uitat aseară la imaginile cumplite cu el, difuzate, pe protv – voalat, pe otv – fără cenzură…Cred că s-a sinucis, mai precis, presat fiind, s-a sacrificat, crezând că dacă el moare, cei care îl stresau nu se vor lua de familie. 

Şi totuşi, de ce mă frământă aşa?
… Pentru că, fără să fiu vreo tanti de aia care lucrează cu paranormalul, trăiesc, nu ştiu de ce, empatic, toată agonia acestui om: parcă îl văd încercând să se spânzure, şi, panicat de faptul că nu va muri imediat, îşi taie laţul, crestându-şi şi faţa. Mă urmăreşte sentimentul lui de groază, dar şi hotărârea cu care se duce la etaj, să se arunce în piscină. Frica, sângele, graba – din teamă de a nu se răzgândi, dorinţa de a pune capăt, prin luarea propriei vieţi, a unui coşmar şi a unor lucruri care îl umileau… toate aceste se constituie în imagini care aproape mă obsedează.
Am văzut, în ziar, biletele de adio. Arata, clar, spre psd. Spera că, după noile alegeri, să se diminueze mafia din politică… Noi ne întrebam, bieţi muritori, de unde are psd-ul milioane de dolari pentru campania hienelor pe care le promovează… Iată de unde, de la cine…
Şi-a luat şi lumânare cu el, bietul om, semn că ideea cu piscina i-a venit după încercarea de a se spânzura…Nu înţeleg de ce a luat şi cuţitul cu el… Ştia că s-ar putea să i se facă frică, voia să ajusteze ceva…?
Nu înţeleg cine a aprobat să se arate pe posturile tv caseta medicului legist, cu examinarea cadavrului… E clar că toţi sunt frământaţi de această tragedie, dar nu există o decenţă, vis-a-vis de decedat, o cenzură în ceea ce priveşte “hrănirea” morbidei  curiozităţi a oamenilor?
Biletul de opt pagini… Acolo este cheia. Biletul care, bineînţeles, nu a fost distrus, pentru că e poliţa de asigurare a familiei. Înainte de a-şi lua viaţa, Erbaşu a scris clar, pe hârtie, tot. Şi, mai ales care parte din bilet trebuie arătată. 

Nu ştiu de ce mă urmăreşte agonia acestui om: pentru că traseul lui din noaptea aceea m-a sensibilizat, sau, poate, pentru că el nu are linişte, şi spiritul lui captează atenţia sufletelor puternic sensibilizate…?

Dumnezeu să îl odihnească!

Posed una bucată cocker american tricolor, răspunde la numele de Pupa, este rotundă, inteligentă (nu vă uitaţi aşa, că e cea mai cea…).
Îi aduce mingea lui mami, în prea-repetate rânduri, până la enervarea la culme; se uită urât când plecăm de acasă şi stă cu ochii ăia mari laaaarg deschişi când mâncăm, doar-doar s-o mili şi de ea cineva, că nu pus nimic pe limbă de… zece minute.
Are idiosincrazie la protv, şi anume la melodia de la ştiri (n-o mai schimbaţi, mah, că e de veci?) şi la melodia serialului “Tânăr şi neliniştit” (ai dracu, mi-au smintit căţeaua!). Toate aceste… inervări cu cântec îşi au originea în faptul că, acum câţiva ani, când plecam de acasă îi lăsăm televizorul deschis fetiţei, să nu se plictisească. Şi am nimerit-o la fix, în sensul că, de atunci, câinele a înţeles exact esenţialul: când mami deschide televizorul şi pleacă fără să aibă în mână o pungă foşnitoare (de cumpărături rapide), e clar că m-a abandonat.
…Şi astfel, de fiecare dată când se nimereşte la tv melodia de la ştiri, ne îmbrâncim cu năduf prin casă, pentru a găsi pârdalnica aia de telecomandă, ca să evităm concertul canin.

Isprăvi mari nu a prea făcut Pupu meu…Şi nici căţei… pentru că are o nenorocită de epilepsie. În rest, e iubita lui mami, bucată din inima mea.
Nume de alint: ishtenem, bubu, vladimir, steluţa (nu dau explicaţii, că nu le am).
E pupată des.
Nu e sociabilă cu câinii.
Adoră musafirii… Cărora, mereu, le aduce mingea şi le face pipi la prima mângâiere.

( În atenţia cititorului: Acest text nu are pretenţii literare. Mi-am încercuit sentimentele cu rimă, pentru a le sublinia vârtejul.)

 E medic.
Are clasă.
Îi plac femeile de rasă. … Dar e căsătorit, deci trebuie să jongleze (omul vrea să se distreze…).
 Intri în cabinet. El. Privire profundă. Te scanează fugar… Un frison te inundă.
Urmează o consultaţie. Apoi o medicaţie… Scump, renunţi la taxi, iei metroul, o staţie.
… Dar ce privire profundă… Simţi ceva ce se zbate în plex, ca o undă.

 Te-ntorci a doua zi (deşi ţi-ai spus că nu vei mai veni). Nu e la cabinet; e plecat pe teren, la un client. Asistentul face tratamentul (urmează iar metroul…).
… Dar nu ăsta-i aspectul. Ci dependenţa ta. De privirea profundă. De carisma de medic. De iubirea rotundă.
Te-nciudezi că nu-l vezi. Dai să pleci. Interfonul. Este el. E grăbit. Şi-a uitat telefonul.
Ochi în ochi.
Îl respiri.
Tu transpiri la mustaţă.
El zâmbeşte duios (eu îţi dau o povaţă: acum e momentul să fugi, dacă mai ai picioare)… Dar nu ai. Şi el vede. Privirea lui te doare.
Galant, te invită să şezi (dacă accepţi, o să clachezi).
– Mulţumesc, mi-e bine şi-aşa.
Pleci, trântind uşa, gândind: oare îi va păsa?

Ajungi acasă. Vrei să renunţi. Dau bani prea mulţi. Şi, oricum, de mine nu-i pasă. 

A doua zi, pustiu, în suflet, în casă… A treia zi, pustiu…
A patra zi îţi zici: E căsătorit!…Şi ce vreau, eu, de fapt? Am o singură viaţă. Trebuie să-l uit, uitarea se învaţă! 

Telefonul. Este el. Te întreabă direct: Puteţi veni astăzi, la cabinet?
Te topeşti. Fluturi mulţi în plexul solar. Sobră: Un moment, să consult un orar.
Inima-ţi bate tare. În suflet, tumult.
De fapt, nu vreau să mai vin. Mă costă prea mult… Tu vorbeşti despre bani. Limba-ţi este venin. Chestia cu banii iese în faţă…În substanţă, nu vrei să mai suferi. Ai o singură viaţă. Trebuie să-l uiţi, uitarea se învaţă!
Surpriză… Din direct, el devine insistent: Nu puteţi veni la cabinet?… Vin eu la dumneavoastră. Acasă.
… Mai poţi spune că nu-i pasă?

Eşti pierdută. O ştii. Îl vei iubi. Aşa eşti tu. Contează iubirea. El, nu.
Dar vei fi tot timpul tăioasă. Depinde de tine să nu cedezi…să nu-ţi cazi, singură, în plasă…
Şi n-o vei face.
Pentru că ştii. El vrea doar să se distreze. E căsătorit, deci îi place să jongleze. Şi e foarte grăbit. Va veni la tine. Pare foarte pornit.
Ai controlul perfect. (Trece timp…) Ai controlul perfect.
Soneria. La uşă. Săă… merg la… uşă. La care uşă?… Te-ai topit. N-ai viaţă. O păpuşă.
Un pas şi, miraculos, îţi revii: Ce drac’, sunt un om, nu un ou…
Deschizi, degajată…
…Şi rămâi tablou.
Sfin-te, carisma-i atât de mare…
Demnă, îi faci semn să intre…
Şi cazi din picioare.