Jurnalul lui Manon.

Postez pe forumul out.ro, într-o zi, asta:

Mârla, târla şi cotârla
Poate că sunt eu metafizică, din cauză că am o karmă proastă. Poate sunt eu proastă din cauză că nu am karma. Dar oarbă nu sunt.
Mă uit cu mitraliera în ochi la oameni, pe stradă. Aţi observat că nu se mai fac complimente?
Nu se mai fac complimente, şi aici mă refer la exprimarea entuziasta care reflectă admiraţia sinceră, nu la zgomotul fleşcăit al limbii îndatorate, peste cur…

Zilele trecute, îmi intră în birou o fată îmbrăcată într-un costumaş de vară, gen hippie, în care predominant era roşul. Părul ei – negru abanos.
“Eşti aşa de frumoasă”, îi zic, şi ea: “Şi licenţiată” (tocmai avuseseră licenţa absolvenţii actori).

…Pe urmă, imediat, mi-am adus aminte că, în afară de mine, nu mai văd pe nimeni complimentând, în ultimul timp…Ba chiar io însămi sunt uşor jenată, uneori, când mă plezneşte entuziasmul, căci nu vreau să se interpreteze…… Interpreteze… Oare de asta nu se mai gratulează femeile, între ele?…Mă îndoi… Căci aproape de fiecare dată când apare în peisaj ceva frumos, deţinătoare a aceloraşi hormoni, se împrăştie, aşa, o undă acră de negativ, peste privirea spoită… Deci e mai mult decât “interpretare”, e o invidie grasă, ce se târâie prin organismul femeilor, bălăcind orice urmă de fair-play şi entuziasm…

Bine-bine, dar bărbaţii…? Ei de ce nu mai fac complimente?

De ce nu mai fac bărbaţii complimente?

Şi cineva, cu nick-ul Spartacus, îmi răspunde:
Drăguţă,
Întâmplându-mă pe aici, ţi-am citit într-o doară mesajul de mai jos. Credeam că doar în America se fereşte lumea de complimente ca să nu fie interpretate drept hărţuiala sexistă. În România, însă, nu mă aşteptam, căci bărbatul roman a fost întotdeauna galant (poate unde nu avea bani) şi făcea complimente cu unul, două şi mai multe înţelesuri
Femeia romana făcea, pe vremea mea, complimente cu unul, două şi mai multe tăişuri.
Când ţi se face dor de complimente, scrie-mi şi dă-mi motive (la vârsta mea şi pretextele sunt suficiente)

Eu, entuziastă, răspund:
Stimate domn,
Mesajul meu care ridică problema complimentelor, nu vine dintr-o frustrare intrinseca, de genul mi-au murit lăudătorii, ci dintr-o mirare genuina referitoare la dispariţia complimentelor de pe piaţă, în general, înlocuite fiind, cum spuneam, de limbi pe posterior, amabile, obligatoriu îndatorate.
Mă simt uşor intimidată de mesajul dumneavoastră, din cauza nick-ului, al apelativului “drăguţă”, precum şi a amabilităţii cu care sunteţi dispus să îmi furnizaţi, la cerere, un compliment, două, dacă duc lipsă de.
Vă mulţumesc pentru ofertă, când voi termina de coborât toate treptele demnităţii feminine, vă voi solicita, cu împrumut, o remarcă de genul:” Eşti o femeie splendidă, fermecătoare, inteligentă. Te ador!”
Recitind, tot într-o doară, răspunsul dumneavoastră, observ că, din cauza vitezei, aţi înţeles că aici, dacă se face un compliment, este reperat drept hărţuiala sexistă. Nu avem noi norocul ăsta, căci hărţuiala însemnează, înainte de toate, prea multe complimente. Dacă nu aţi fi citit “într-o doară” mesajul meu, aţi fi observat că eu vorbesc de interpretarea “lesbianistă”, în cazul în care o femeie se scapă să facă un compliment altei femei. De aceea mă simt jenată să-mi mai complimentez suratele, pentru ca să nu fiu interpretată drept lesbiană. Ce prostie şi ce tristeţe!
Nu am prins “vremea” dumneavoastră, când complimentele se făceau cu multe adrese şi multe tăişuri, eu am prins vremea când se făceau din inimă, şi am prins, cum spuneam, şi vremea când nu se mai fac deloc. Îmi pare rău că nu am trăit acele timpuri, pe care le-aţi prins dumneavoastră, de pe vremea romanilor, când femeia “romana” avea tais pe limbă, căci m-aş fi amuzat copios şi aş fi fost curioasă să văd o bătaie la băi. Românca timpului meu (vorbesc de o proporţie îngrijorătoare) este fadă şi superficială, acoperită cu sclipici şi proastă de bubuie.
Acum, lăsând gluma la o parte, bine aţi venit pe forumul meu! Va mai aştept şi pe alte topicuri, să veniţi cu aceeaşi spumoasă charisma!
———————–

Spartacus wrote:
Nona a scris: [Stimate domn,
Mesajul meu care ridică problema complimentelor, nu vine dintr-o frustrare intrinseca, de genul mi-au murit lăudătorii, ci dintr-o mirare genuina referitoare la dispariţia complimentelor de pe piaţă, în general, înlocuite fiind, cum spuneam, de limbi pe posterior, amabile, obligatoriu îndatorate.]

Sunt sigur că efervescenta dumneavoastră intelectuală va atrage nenumărate complimente, meritate de altfel. Ideea limbilor pe posterior poate fi chiar atrăgătoare, atât pentru subiect, cât şi pentru obiect.

Nona a scris: [Mă simt uşor intimidată de mesajul dumneavoastră, din cauza nick -ului, al apelativului “drăguţă”, precum şi a amabilităţii cu care sunteţi dispus să îmi furnizaţi, la cerere, un compliment, două, dacă duc lipsă de. Vă mulţumesc pentru ofertă, când voi termina de coborât toate treptele demnităţii feminine, vă voi solicita, cu împrumut, o remarcă de genul:” Eşti o femeie splendidă, fermecătoare, inteligenta. Te ador!”]

Îmi pare rău pentru intimidare, deşi nu păreţi o persoană uşor de intimidat. Trebuia să folosesc “fata moşului”. Cât despre demnitate feminină, complimentele mele nu sunt pentru căzături, ci pentru sublime, ca dumneavoastră.
A propos, eu nu prea ador şi, când o fac, o arăt altcum.

Nona a scris:[Recitind, tot într-o doară, răspunsul dumneavoastră, observ că, din cauza vitezei, aţi înţeles că aici, dacă se face un compliment, este reperat drept hărţuiala sexistă. Nu avem noi norocul ăsta, căci hărţuiala însemnează, înainte de toate, prea multe complimente. Dacă nu aţi fi citit “într-o doară” mesajul meu, aţi fi observat că eu vorbesc de interpretarea “lesbianista”, în cazul în care o femeie se scapă să facă un compliment altei femei. De aceea mă simt jenată să-mi mai complimentez suratele, pentru ca să nu fiu interpretată drept lesbiană. Ce prostie şi ce tristeţe!]

De ce v-ar păsa? Când faceţi complimente bărbaţilor, cum vă temeţi că aţi fi interpretată?

Nona a scris:[Nu am prins “vremea” dumneavoastră, când complimentele se făceau cu multe adrese şi multe tăişuri, eu am prins vremea când se făceau din inimă, şi am prins, cum spuneam, şi vremea când nu se mai fac deloc.]

E adevărat că, pe vremea mea, lumea avea mai multă vreme. Timpul nu era parale, iar “homo” nu era considerat o insultă, ci un compliment, mai ales însoţit de “sapiens” (ba chiar şi “erectus”). Eu fac parte din specia “ludens”.

Nona a scris:[Acum, lăsând gluma la o parte, bine aţi venit pe forumul meu! Va mai aştept şi pe alte topicuri, să veniţi cu aceeaşi spumoasă charisma!]

Nu aş dori să lăsăm gluma la o parte, căci, vorba contemporanului meu, Cicero, “râsul îndreaptă moravurile” (ridendo câştigat mores). De aia sunt aici, să mă împărtăşesc din spuma d-voastră intelectuală, care mă ajută să înţeleg mai bine diferenţa dintre România “mea” şi a dumneavoastră.

Eu îi răspund:
Stimate domn,
Cu o prefăcută timiditate, mă declar cucerită de aplombul, verva şi alte etc.-uri ce ţin de personalitatea dumneavoastră (bravos, mi-ar zice biata mama, mult ţi-a trebuit până să îţi sucească minţile…).
Astfel, mă opresc la timp să vă cer de bărbat, mulţumindu-mă să vă aştept cu nerăbdare puberă să poposiţi mai des în casa mea virtuală, adică aci. (Vezi, mamă, că sunt demnă?)
Sunt fericită că pe un topic ce poartă povara unui titlu greu, aţi adus o rază de lumină, făcându-mă să zâmbesc.
Sunt, în acelaşi timp, definitiv distrusă sufleteşte, pentru că prezenţa dumneavoastră aici, în acest fel, îmi confirmă faptul că eu nu visez la cai verzi pe pereţi, ei chiar există, dar în alt timp şi spaţiu. Pe scurt, o să decedez sub forma unei bătrânici singure şi acrite, care o dată ce a văzut lumina, nu mai acceptă bâjbâiala prin întunericul minţilor altora.
Realizez, sub forma unei spaime gen infarct, că în ultimii trei ani am gravitat în jurul unui bulgăre pustiu, la baza inginer, care, după ce că m-a pustiit sufleteşte, m-a şi îngheţat pe alocuri, şi anume în viscere şi pe la cap. A trebuit să veniţi dumneavoastră aici, pentru a-mi aduce aminte că am aripi. Vă mulţumesc!
Dacă trăim în două ţări diferite, vă propun să vorbim despre ele, în continuare, căci momentan am secat la capitolul complimente.
Sau propuneţi dumneavoastră o continuare la aceste epistole, nu de alta, dar vreau să le păstrez, pentru a mă putea da mare în fata nepoţilor, într-o bună zi.(Aici eu fac o graţioasă plecăciune)

Îmi răspunde şi el:
Nona a scris:[Stimate domn,]

Stimată doamnă şi (vorbă lui Păstorel) distinsă,
La citirea misivei a trebuit să beau un pahar mare de votcă pentru a-mi trece ameţeala. Cel ce scrie sunt, însă, eu, nu votca.

Nona a scris:[Cu o prefăcută timiditate, mă declar cucerită de aplombul, verva şi alte etc. – Uri ce ţin de personalitatea dumneavoastră (bravos, mi-ar zice biata mama, mult ţi-a trebuit până să îţi sucească minţile…). Astfel, mă opresc la timp să vă cer de bărbat, mulţumindu-mă să vă aştept cu nerăbdare pubera să poposiţi mai des în casa mea virtuală, adică aci (vezi, mamă, că sunt demnă?)]

Cine cere nu piere, dar nici obraz subţire nu are…
În casa virtuală nu sunt demn să intru, dar am să îmi fac un coteţ în curte, ca să am de unde ieşi să urlu la lună.
Oricum, mama (şi soacra mea virtuală) v-a crescut bine şi v-a educat perfect. V-a şlefuit cu artă şi împrăştiaţi lumină în toate direcţiile (am citit şi comentariile de la “Iubire” – Cred că era o piesă de Giraudoux: “Apolo de Belacq”; e scurtă şi se poate citi şi în secolul vitezei. Conţine sfatul esenţial…)

Nona a scris:[Sunt fericită că pe un topic ce poartă povara unui titlu greu, aţi adus o rază de lumină, făcându-mă să zâmbesc. Sunt, în acelaşi timp, definitiv distrusă sufleteşte, pentru că prezenţa dumneavoastră aici, în acest fel, îmi confirmă faptul că eu nu visez la cai verzi pe pereţi, ei chiar există, dar în alt timp şi spaţiu. Pe scurt, o să decedez sub forma unei bătrânici singure şi acrite, care o dată ce a văzut lumina, nu mai acceptă bâjbâiala prin întunericul minţilor altora.]

Nu e totul pierdut. Eu nu sunt mort de tot şi mă voi strădui să vă îndulcesc acreala pe cât îmi stă în putinţă. Mai ales ca satisfacţia e reciprocă (ba, e mai intensă la mine, căci bărbaţii sunt mai impresionabili) Există nu numai cai verzi şi câini care vorbesc, ci şi noi şi eu consider că într-o doară am avut un noroc formidabil.

Nona a scris:[Realizez, sub forma unei spaime gen infarct, că în ultimii trei ani am gravitat în jurul unui bulgăre pustiu, la baza inginer, care, după ce că m-a pustiit sufleteşte, m-a şi îngheţat pe alocuri, şi anume în viscere şi pe la cap. A trebuit să veniţi dumneavoastră aici, pentru a-mi aduce aminte că am aripi. Vă mulţumesc!]

E vechi păcatul… Nu cred că pustietatea “bulgărelui” tine de inginerie; vorbim de asta al’dată, că doar nu au intrat zilele în sac. E splendid că pe lângă cai verzi şi câini vorbitori există şi suflete cu aripi (aici le zice îngeri)…

Nona a scris:[Dacă trăim în două ţări diferite, vă propun să vorbim despre ele, în continuare, căci momentan am secat la capitolul complimente. Sau propuneţi dumneavoastră o continuare la aceste epistole, nu de alta, dar vreau să le păstrez, pentru a mă putea da mare în fata nepoţilor, într-o bună zi.(Aici eu fac o graţioasă plecăciune)]

Înţeleg că aveţi copii, dacă anticipaţi nepoţi. Am să vă trimit o carte cu poze.
Ar fi, într-adevăr, păcat să întrerupem epistolele numai pentru că v-au secat complimentele. Eu mai am şi, dacă mi se termină, mai pot împrumuta de la alţii, căci toate câte s-a scris, despre dumneavoastră s-au scris
Am să vă scriu pe adresa de pe Yahoo, despre ţara în care mă aflu şi… altele.