Jurnalul lui Manon.

Joi, 23 februarie, aveam un feeling…

Trecuse o săptămână de când simțisem semne de avarie. Mergeam zilnic la sala în care repetau copiii, și insistam să mi se spună dacă sunt probleme. Delegasem oameni care să țină totul sub control. Iar ei credeau că au timp.

Eu simțeam avaria.

Mă enervam că n-o reperez.

Știam că în curând va trebui să mă activez locomotivă, gen.

Deci era joi.
Ajung la școală, și mă opresc la sală.
– S-a decis, aseară, mi se zice, să scoatem spectacolul și mai devreme.
– CÂND mai devreme?
– Luni.
– Gizăs.

Și atunci s-a deschis cutia Pandorei.

Nona, îmi spune asistentul de regie, te rog să te uiți la astea, puțin.

Cămășile de noapte ale celor 10 personaje arătau sinistru. Materialul, o pânză impermeabilă. Transpirai numai când le priveai.

Scenografa plânge.

Nu e vina ta, puiule.

Mă pregătesc să-l sun pe nenea cu achizițiile. Nenea vorbă multă și fapte puține, mâncătorul de nervi.

Vreau cămașa mamă, ca să văd ce reper a avut omul când a cumpărat materialul.

Materialul foșnește la fel, nenea a avut reper greșit.
Bună ziua, ați cumpărat un material de cort, iar studenții nu urcă pe Everest, ci stau sub reflectoare. Nu e vina dumneavoastră, și rezolvăm problema împreună. AZI.

Sună telefonul:
– Nona, cică lipsesc de la sala Atelier niște paneluri.
– Sunt la sală, ce paneluri?
– Nu știu, cică de pe scenă, sus…
– Aici n-avem scenă SUS. Sunt paneluri puse pe parchet. Ar fi trebuit prelungite de astă vară, dar mă futeți la cap că nu sunt bani. Ai bani, să le luăm?
– Nu.
– Ascultă-mă cu atenție, până nu mă enervez. Mă duc să iau o ruletă, măsor eu, și îți comunic numărul de paneluri care îmi trebuie. Tu mă ajuți să plătim, iei bani de altundeva, găsești tu.

Închid telefonul.
Mă uit la asistentul de regie.
– De ce nu mi-a zis nimeni că trebuie mărită scena?
– Păi, domnul rector ne-a sugerat, aseară… Panourile de decor sunt pe roți, scena ar cam trebui mărită.
– O vom mări.

Îl sun pe nenea cu achizițiile.
Vă aștept la sală. E urgent. Nu negociem, nu vorbim inutil, rezolvăm azi.

Vreau alt material pentru costume. Să fie așa. Culoarea asta. Textura asta. Am nevoie de șase paneluri, vreau să știu cât costă.

Asistentul de regie, timid:
– Păi avem bani?
Simultan
Nenea:
– …Nu.
Eu:
– DA!

Și din clipa aia, din joia aia, n-am mai știut nimic, decât un singur lucru: până a doua zi, vineri, 24, la ora 3 – când intră copiii în repetiții, problemele astea vor fi rezolvate.

N-am sperat. Am știut.

Am selectat, din școală, harnicii, nu loazele.

Și am făcut echipă.

Am rugat-o pe scenografă să ia masuri fiecarui actor în parte.
– Da, zice a mică, speriată de iureș, voiam să pun semne cu ace pe vechile cămăși.
– NU. Măsori la umeri și la lungime. Sunt croitoreasă la bază. Le facem rotunde, la gât, și despicăm în față. Punem șnur.

Asistentul de regie, un scump, mă întreabă, sfios:
– N-ar trebui să întrebăm…?
– NU. N-avem timp.

Nenea cu achizițiile a fost ireproșabil. Șapte drumuri între școală și depozitele de materiale, eșantioane, achiziționat paneluri, achiziționat pânza pentru costume.

Costumiera, o minune de suflet, s-a oferit să o ajute pe croitoreasă.

Băieții de la tehnic, pe care i-am convocat pentru vineri dimineața, au promis că vor fi la sală. Între ei e un tâmplar nou – de el aveam nevoie, și a promis că vine.

A doua zi, la opt dimineața, au venit panelurile.
În croitorie duduiau mașinile de cusut.
– Iubitele mele, dacă nu terminați azi, o să vă rog să veniți și sâmbătă.
– Venim, dacă e nevoie.
– Și cămășile alea, vă rog, trebuie să arate bine și să fie comode.

Vineri, 24, pe la ora 11, Sala atelier era furnicar. Într-o parte, scenografa își termina decorul.
În cealaltă, se mărea scena.
Energia aceea, bună… De echipă… De lucru făcut cu drag, cu spor…

Îmi bubuia inima. Atât de mult îi iubeam pe toți. Și le-am spus-o. Cum o spun mereu. Și des.

Tâmplarul a migălit panelurile, să intre la fix, printre schela de lumini. E talentat și harnic. Și operează cu viteza luminii.

George, sus la pasarelă, cu Alex, verificau sunetul și lumina, și ne-au pus muzică, să danseze doamna directoare cu mopul, pentru atmosferă. 🙂

(Paranteză: Meșteream noi acolo și, năucă ce sunt, văd reflectoarele aprinse. Și spun tare: De ce dracu sunt reflectoarele aprinse? Pauză, după care adaug ȘI mai sever: Pentru că TU că ai cerut lumină în scenă, vaco!
Au râs, ai mei. Că mă știu. Îi cert și pe ei, dar nici pe mine nu mă cruț.)

La ora 12, dau telefon:
– Puiu, am înțeles că tu ai un covor de scenă. Îmi trebuie la Sala Atelier, că panelurile cele noi sunt albe.
– Păi…
– Nu ai nevoie de aprobări, adu-mi-l.
– Mă gândeam să îi spun domnului decan că vi-l aduc…
– Da. Spune-i că mi-l aduci. Nu pierde timpul cu cereri, spune-i ca ți l-am cerut eu, că e urgent, și va fi OK.

E ora unu, și covorul de scenă cu care urma să acoperim panelurile arată de parcă e scos din cur.

Ai mei se pregătesc să aibă opinii.
– Ascultați-mă. Facem așa. Fără discuții inutile, că nu avem timp. Nu peticim cu covorul ăsta, e oribil. Punem autocolant negru, e vorba de un metru lățime, arată bine și ne încadrăm în timp. Trebuie să terminăm până la trei.

Joi, 23 februarie, simțisem avaria.
Vineri, 24 februarie, la ora 3, scena era gata, iar costumiera adusese deja cămășile.

Huston, problem solved.

Mesaj de Dragobete: Îi iubesc pe oamenii ăștia!