Circulă, cu succes, pe Facebook, o poză. E dată share de share până-n fund la taxatoare.
La comentarii, glume tari sau moi, miștouri, analfabeți sadea sau peneluri demne de o cauză mai bună.
O poză.
Prilej de râs, că nu ratăm nimic.
Prilej de etalare a superiorității noastre.
Ia uite (click pentru mărire):
Așa.
Mie nu-mi vine să fac mișto.
Pentru că eu, în poza asta, văd altceva.
Văd o cameră de țară.
Văd o poveste.
Văd o copilă cu ochi timizi, care stă pe corlată, cu un pix în mână.
Își face lecțiile.
Nu îmi arată bucile sau sfârcul pentru pagina cinci.
N-am de ce să râd.
Văd mult verde, că așa au vrut oamenii ăia să-și primenească odaia, colorat.
E casa lor, n-am de ce să râd.
Văd oalele curate, pe fund. Doar tuciul poartă urma tăciunilor de vatră.
Văd lemne rânduite.
Văd ștergarele de pe pereți, palide urme ale decorării rustice de altă dată, când țăranii erau doar țărani simpli.
Văd mâinile muncite, deformate de artroză, ale bunicii.
E cald, acolo, și hainele miros a sobă.
Știu cum miroase o cameră în care duduie focul din sobă.
Îl văd, în camera aia, pe Nică-a’ lu’ Ștefan a’ Petrei.
Îl văd pe Creangă.
Și mi-e dor de Amintiri…
E alb, afară. Alb, de nea.
Căci macularea este doar în noi.
*
Recitiri> Alean
Numai tu puteai sa scrii ceva atat de frumos despre aceasta poza!
Acum imi vine sa plang cand ma gandesc ce bine si frumos era odata, caldura de la soba imi incalzea trupul si oasele, imi dadea o stare de bine!
Acum stau si tremur intr-un apartament cu calorifere de aluminiu si parchet pe jos iar la intretinere platesc 600.00 lei/luna.
Asta e universul ei… cand te gandesti ca ea poate nici nu poate compara, nici nu poate vedea vreodata mai mult. Iar unii fac misto ca sunt limitati, ca au vazut prea multe si nu au bagat nimic la cap.:( Si imi aduc si eu aminte ce frumos era la tara si ce simplu, nu aveai grija facturilor si cand voiai sa iti fie cald, bagai cate lemne tinea soba si citeai cu pisica langa tine, ghemuita si ea langa soba… si nu te gandeai ca exista rautate si prostie pe pamant. Nu aveam parchet de lemn si nici cine stie ce mobila. Sub ninoleum si covoare era pamant. Apoi am ajuns in orasul civilizat si rece… fara culoare si fara caldura. Multumim Nona. Inca o lectie de bunatate si sinceritate.
da parca tu plecasi la Montrial…….desi iti placura asa de tare toate cele vechi……cum asa? e o neconcordanta in termeni nu?. Si io plecai acolo si in gratulatiile tuturor canadiano-romanilor ca sunt un mare prost…am revenit acasa……..dar in poza asta eu vad ceva tare trist…….o fata care se va rusina mereu de originea ei taraneasca si va incerca sa se emancipeze…dar care nu va fi niciodata orasanca…..un produs al dezradacinarii si experimentarii sociale….ea va fi navetista…….colega de la tara…etc…..
Esti superba, Manon. M-ai facut dependenta de jurnalul tau. De cate ori am vrut sa-ti scriu… Simt ca te cunosc deja, pe alocuri esti eu. >:D<
wow. Andra, multumesc din suflet! Bine ai venit!
Pup, cu drag!
Ce frumos zis. Speram sa iti placa. Te pup.