Când mă uit la jurnalul ăsta, mă întreb sincer, cine e ființa asta vie, care scria aici.
Parcă n-aș fi eu. Nu mă recunosc.
Am rămas tâmpă, de ceva timp, cu un șurub în mână, pe care nu știu din ce colț de carcasă mi l-am scos.
La ce folosea.
Dacă e util să-l țin, sau să-l arunc.
E bine, dar e trist, zicea Maria Timofeevna, în Demonii.
Trist.
Nu dramoletă de bulevard.
Tristul ăla care te face să zâmbești nostalgic, fără să te doară.
Mă despart de jurnal, încet încet, căci nu mai suntem un tot.
M-am rupt, eu, de mine.
Așa că o să mai cânt, o perioadă, ca un cuc leim, pe aici.
Ori îmi învie pixul, ori nu.
Că mă și întreb, așa, sincer și cinic, cine e asta care scria Jurnalul lui Manon.
O plac.
N-o cunosc.
Toţi avem stări din astea , vor trece , ai să vezi!
Şi eu îmi ţin sufletul ascuns, să nu mi-l calce unii în picioare.Şi nu mă mai reunosc, da!Trebuie să ne iubim în orice stare, doar aşa vom renaşte!
<3
da, lisel. da. te pup tare tare.
Esti tu si e de ajuns…sa imi smulga mie un zambet cand imi vine sa urlu, sa imi dea o speranta cand eu nu vad nici una, sa-mi dea o sansa sa vad ca mai sunt oameni “altfel”, cu care nu am curaj sa ma compar, sa imi daruie o lacrima cand eu nu pot sa plang si o clipa de odihna cand alerg descreierata si haituita de temeri si ambitii..
Esti tu, a ta si a celor in fata caruia ai avut atat curaj sa te dezvalui si daca vei continua sa scrii sau nu…tot tu esti, numai ca vei fi numai a ta in caz ca pui punct jurnalului.
Poate nu vrei sa lupti cu toti demonii de una singura, poate ai sa mai scrii, poate ai sa iei doar o pauza… noi o sa fim tot aici 🙂
Curaj si toamna trece prin suflete, cateodata mai greu… dar trece, lasa urme…si totusi trece…
Pup si imbratisez
P.S: cum e ceaiul ala? 🙂
Stii? Cand cineva iti scrie si tu nu ai raspuns? Stii.
Pup si eu.
P.S. (Nu beau ceai, il asociez cu boala. De defecta ce sunt, mna. )
am voie sa fiue egoista? nu as vrea sa ma lasi aici, singurica…esti uneori singura care ma faca sa zambesc in momentele mele de singuratate, cand am crize din alea, de departe…
si toate astea sunt datorita modului tau de a fi…pt ca scrii ceea ce gandesti si ceea ce esti…of, uite o imbratiseala din aia fierbinte…
Uite o imbratisare, inapoi. Scriu pentru voi, in ultimul timp, mi se pare ciudat sa vad cum voi veniti aici aproape in fiecare zi, iar eu sa tac. Si eu am nevoie de voi. E cel mai safe asa. Fara sa doara nimic. Pup, cu drag!
Pun pariu, mami, ca ai vrea sa impartasesti marile emotii si zambete si mopuri si picaturile de apa care ne-au facut azi sa radem, sa ne enervam, sa injuram sau pur si simplu sa strangem o gramada de apa cu “moapele”. Lumea rade, plange si urla cu tine. E o faza, va trece. Noi te iubim, si suntem alaturi de tine, indiferent de decizia pe care o vei lua.
Te iubesc. Inundatia aia a fost buna, ma lesinasem de inactivitate. 🙂