Bon. Deci mă mai urăşte o persoană – pe mute.
Păi da.
Eu, când plec, îmi iau şi lumina cu mine.
Şi te las în întunericul primordial.
Motiv de ură.
Corect.
Archive for January, 2012
Sfântul Nicolae a picat într-o zi lucrătoare.
Pretext numai bun pentru mine de a opri, random, lumea prin școală pentru a ura un sincer și nemeritat La mulți ani!
Oamenii ca mine, ciudățeii, solicită – intelectual. Când îmi prinzi șpilul, intri în convenție. Căci zâmbetul e garantat, plus lumina din ochi.
De Sfântul Nicolae doar trei au răspuns nu-i ziua mea. Și le-a luat cam trei secunde până când au zâmbit.
Ceilalți, prompt: La mulți ani și ție, Nicoletă! (m-au și pupat)
Cel mai mult s-a bucurat tata. E topit când îl sun și fac glume de astea. Topit. Ah ce-l iubesc.
*
Ete. Sfântul Ion pică taman azi, în zi nelucrătoare. Nu-s la școală, nu pot opri vreun Marian pe coridoare pentru a-i strânge mâna și a-i ura La mulți ani, John!
*
E periculos când oamenii se molipsesc de ghidușie.
Ceea ce faci tu altora, ți se face ție. (Doamne-ajută!)
DECI…. mă sună tata.
M-a luat direct.
– La mulți ani, Ionelă!
Pauză. Eu. De surprindere. O secundă. Râs. Bucurie. Text:
– 🙂 La mulți ani, Ionele!
– Ce faci?
– Acum mă sculai, nu mai pot dormi noaptea și dorm ziua ca bampirii.
– Soră-ta ce face?
– Nu știu, cred că învață. Sau face nani. Bântuiam pe net, pe la cinci dimineața, amândouă.
– Auzi tată? Ia sun-o tu și pe Ioana a mică, să-i urezi.
– Bine, Ionuțe, o sun. Încă o dată, la mulți ani, pentru tine și pentru întreaga familie – plus că te iubesc.
Așa.
Deci pe Ioana a mikă o sunai și-mi luai de-o grijă.
Rămăserăți voi, ochișorii frunzăritori de jurnal.
Dragii mei Ioni, ne-Ioni, Ioane, ne-Ioane,
Sub pretextul ocaziei, vă urez din suflet
LA MULȚI ANI! 🙂
*
(Sunați-i și voi pe ai voștri, mai departe -și-o să mă credeți pe cuvânt când spun că zâmbetul face cald în inimă.) 😉
Poate că-s doar gânduri insomniace de trei dimineața.
Poate că iarna asta fără zăpadă e o întâmplare.
Poate că ploaia răzleață, cu boabe mari și reci care pocnesc în geam, mă sperie pentru că amintește de un film văzut demult, The day after tomorrow.
Însă vântul puternic de afară este, sigur, altfel. Construit, parcă, din bucăți masive care se lovesc aleatoriu de blocuri, de mașini – făcându-le să piuie.
Vântul ăsta pare rupt din alt context.
Poate că
The Planet is fine.
But makes you wonder
What if…
© SMBC
Poza asta m-a rupt.
E completă.
Desăvârșită – în adevărul ei simplu și profund.
(dă click pe ea)
Afară-i primăvară. În miezul iernii.
Primăvară.
Snif.
Penibil. În jurnal, iarnă, în oraș mai avem puțin și se deschid ștrandurile. Pfui!
Aș scoate poza aia din dreapta sus, cu casa de basm peste care picură fulgii de zăpadă…
Dar prevăd: Cum șterg imaginea, cum, poof, începe să ningă în București.
Vreau ninsoare!!!
Dar mai las poza puțin.
…Ca să cad pe gânduri – visând, ah, că pot aduce eu zăpada printr-un simplu delete cu funcție de transfer…
Pe dracu. Mint.
Dacă scot poza și nu ninge conform previziunii, iar am motiv de depresii că m-a făcut mama fără noroc.
Scurt. Bang!
Haha amărui.
Cică anul ăsta vine apocalipsa.
Și-o să ne prindă tot în căutare, tot în nevoie, tot în război.
…Tot în războooi??
Tot negăsiți.
Nedescoperiți.
Consumeriști.
Frustrați.
Taxați.
E o foame de afecțiune, de împărtășire a sentimentelor, de cuibărire într-un prieten, de confirmări că suntem, de un nou început – în anul în care ni se trâmbițează sfârșitul.
Lumea clocotește și se preface că e bine.
Paranteză: Personal, i-aș fute un pumn direct în gură, unuia. Direct în mufă. Scurt. Bang!
Să-i arăt că, în replică, și eu pot să-mi manifest respectul la fel de knock-out-ist.
Am încheiat-o.
Well.
Iată o melodie.
Cătălina Toma are o voce care lovește.
Scurt. Bang!
Dac-ai putea să rumegi gândurile obsesive, ca pe gumă, până când devin un rotund fără gust de amintiri și de proiecții.
Dac-ai putea.
Să le arunci, pe urmă, la coș.
Nu poți.
Mă tot gândesc la tocul ăla.
Mergeam, agale, pe stradă, să vedem artificiile care urmau să bubuie în noul an.
Și, în fața noastră, pășeau diafan două sărmăluțe-n foi de fiță.
Una blondă, alta neagră. Rochii scurte. La brațetă.
Aia din stânga avea pantofi cu tocuri de peste 10 cm. Cui. Luați prima dată în picioare.
E.
Și tocul de la stângul ăleia din stânga nu era vertical. Călca într-o parte, ca nava în scufundare. Palanc. Palalanc.
Mi-a rămas în retină.
Mă obsedează tocul ăla.
Al dracu creier.
… Ca să nu mă gândesc la polizorul de vineri, când va trebui să deschid gura fără să spun nimic.
©SMBC
Nu mă mai uit la televizor de un an de zile.
Aseară am fost într-o vizită și m-am nimerit în fața teveului.
Am privit ecranul ăla, flendurind la programe, vreo câteva ore.
Fantastic.
Fantastic.
Cât de FALS se vede tot ceea ce se dorește a fi un mesaj real – pe sticla aia…
Obișnuită să simt zilnic numai realitate, am avut un șoc.
Oamenii de la teve sunt ori prea mult, ori prea puțin. Niciodată, însă, acolo.
Nu m-am putut (re)adapta, în cele câteva ore, la convenția televiziunii.
So be it, then!
P.S.
Și iuhu.
