Dac-ai putea să rumegi gândurile obsesive, ca pe gumă, până când devin un rotund fără gust de amintiri și de proiecții.
Dac-ai putea.
Să le arunci, pe urmă, la coș.
Nu poți.
Mă tot gândesc la tocul ăla.
Mergeam, agale, pe stradă, să vedem artificiile care urmau să bubuie în noul an.
Și, în fața noastră, pășeau diafan două sărmăluțe-n foi de fiță.
Una blondă, alta neagră. Rochii scurte. La brațetă.
Aia din stânga avea pantofi cu tocuri de peste 10 cm. Cui. Luați prima dată în picioare.
E.
Și tocul de la stângul ăleia din stânga nu era vertical. Călca într-o parte, ca nava în scufundare. Palanc. Palalanc.
Mi-a rămas în retină.
Mă obsedează tocul ăla.
Al dracu creier.
… Ca să nu mă gândesc la polizorul de vineri, când va trebui să deschid gura fără să spun nimic.
Deci jur ca si eu am vazut tzoapele alea cu tocuri!Erau in fata mea, imi venea sa le pun piedica 🙂 Oare chiar am fost atat de aproape de tine?
oricum, prin zona, clar. 😉 data aviatoare te strig.
tin pumnii pt vineri ! 🙂
cat despre cele doua fufe,nu le vad bine….stiu si eu una care si-a rupt piciorul din cauza tocului si a stat 3 luni cu el in ghips.
pup, dada! 🙂
Nu trec gandurile fir-ar ele sa fie! Cat despre tocuri, le prefer pe alea de dat cu capu’
grin? te pup de nu te vezi.