Jurnalul lui Manon.

Acum o lună îmi zice o colegă, pe șest:
– Nu vrei un parfum de firmă? L-am primit și eu de la altă colegă. Ți-l dau ție.
– Măh. Nu mai luați de la mine doar ce e rău. Numai eu redirecționez cadourile, din spirit practic. Dar nu e frumos. CE PARFUM?
– Ete. Eu nu mă dau, oricum, cu el.

Scoate parfumul, tot pe șest, și mi-l înmânează conspirativ, nu spui la nimeni, că se supără aia pe mine.

M-a pufnit râsul, cu sticla-n mână.
…Că mi-am adus aminte:

Acum mulți ani, alt bloc, altă viață…
Aveam o vecină.
Săraca.
Bine că ne-a despărțit dumnezeu, eu pe o stradă, ea pe alta.
Era o femeie de aia, prea scundă, prea hămesită, cu privire galinacee.
Ți se făcea milă.
Te simțeai obligat, nu știu de ce nici acum…
Nu vă mai plictisesc cu detalii, că încerc și eu să uit butada aia cu “facerea de bine, X-ul de mamă”.
So.
Într-o zi, vecina îmi spune:
– Nu vrei niște ciorbă de fasole? Că eu tot o arunc…
Mi-a încremenit flacăra de la brichetă lângă biata țigară ce-mi anina de buză.
– Ce dracu, corneluș, mi-o “oferi”… ca la porci?
– N-am vrut să sune așa.
Mi-am aprins țigara.
– Well. Arunc-o. …Dacă nici TU n-o poți mânca… Eu, nici atât.

*

Deci revin.
Colega scoate parfumul de firmă, pe șest.
Eu mă uit la el și mă pufnește râsul.
L-am luat.
Trebuia fotografiat.

Ah. Miroase a an nou.
Și afară, primăvară get beget. Cu dințișori de frig tomnatec.

Să vă fie de bine. Cheful de azi noapte, și bucatele, și țuica, dac-o fi fost. Și dansul, și somnul de după.

Așa. 😉

*

Eu manifest un simptom de dilemă, și-l inghesui aci, când toată lumea doarme, ca să-mi răspund, tot eu, mai încolo.

Deci azi noapte, pe la două, am agățat pe stradă un taxi, du-mă, dragule, acasă.

Romul de la volan, tânăr și cu privire de cartier, m-a evaluat scurt și m-a taxat major.
Trecem peste, era noaptea de Revelion și înțelegem că, la evenimente speciale, țâșnește din unii, ca artificul, gena mamă a eternei hămeseli.

Stăteam cuminte în mașină, iar șoferul vorbea tare, la telefon, cu alt tip, pentru urechile mele. Să se dea simpatic.
– Am luat o doamnă, acum, și banii sunt cam puțini.
– Puiu, intervin eu relaxată, ți-am dat, pentru patru kilometri, 37 de lei.
El se face că nu mă aude. Ascultă ce-i șoptește ăla în cască.
– Daa… Cam puțini… Ce? Ce să-i spun? …Nu-i spun asta, bă Sandule.
Și râde.
Râde și Sandu.
Și vorbesc, ei, codat, în continuare, căci Sandu e jmeker și îl ațâță pe ăsta, că știe că nu poate răspunde.
Țigănușul de șofer e simpatic, așa idiot și cocoș cum e el, nu mă enervează, sunt în mood bun.
Mă distrează. E nepericulos.
– Bubu, spune-i lui Sandu că eu citesc gândurile. Să nu mai vorbească urât, că dacă-l prind îi tai bilele.
Râde cu poftă.
– Auzi, Sandule, ce zice doamna… Doamnă, zice Sandu că n-aveți cum să citiți gânduri, nu știți ce a zis.
– Spune-i lui Sandu că știu ce a zis. “Să plătesc, restul, altfel”. Și ți-a zis și cum. Și tu ai vrut să îi răspunzi “nu e de alea, bă, și nici nu are 20 de ani, și nu mi se pare gagică mișto”, dar n-ai putut, că ai clienta chiar în ceafă.

Șoferul amuțește. Ăștia puțini la creier consideră că psihologia simplă e o minune.
Se întoarce spre mine, serios morgă.
– Da, dragule, mă numesc Mama Omida.
– Alo, Sandule? …Te-ai dat dracu.

Drumul se desfășoară lin și mut, de-acum.
Ajungem la destinație, și când cobor, din politețe, îmi iau la revedere și de la șofer, și de la Sandu, că doar am fost trei călători, nu doi.
– La revedere. Și spune-i și lui Sandu să-și mănânce ouăle.
Ultima frază mi-a țâșnit involuntar. …Numai că, în loc de cuvântul ouă, am pronunțat (mama lui de act ratat!) coaie.
(Urât. Nu pot da vina pe băutură, că am băut numai cola.)

Deci, clar, călătoria cu taxiul e un semn.

Și dilema mea e asta:
Care-i semnul?
Că ȘI în 2012 îi voi emascula pe imbecili?
Sau
Că mi s-a evaporat definitiv diplomația?

București.
Piața Constituției.

1 ianuarie 2012.
Noul AN.

După jocurile de artificii, magnifice, lumea de pe stradă bea șampanie.

Ciocnim și noi.
Pentru noi.
Pentru voi.

De la Maria și de la mine, LA MULȚI ANI, DRAGILOR!

Ete cu ce dadurăm noi noroc: