Jurnalul lui Manon.

Ioana m-a rugat să pun în blog anunțul acesta:

Pisica vaccinata, femelă, 3 luni, are carnet de sanatate, luata dintr-un pet shop, isi cauta stapan.

Nu e o glumă și nu, nu este vorba despre mine.
În cazul meu, anunțul ar fi arătat așa:
Câine rasa King Charles Spaniel, femelă, 5 ani, vaccinat, și-a pierdut stăpânul.
Click pe poză, să-mi vedeți carnetul de sănătate.

Citesc poezii rar căci n-am cui să le dedic.

Am supt, de mică, toate versurile care mi-au trecut pe sub ochi; mâna mea culegea lacomă de pe rafturi volumele de poezie. Curiozitate, cerințe școlare, hormoni, iubirici platonice, filosofie, motivele nu contează.

Nu frunzăream, citeam pagină cu pagină tot volumul. Le recomand tinerilor să facă la fel, universul unui creator este alcătuit din microcosmosuri surprinzătoare, incandescente, din care se ițește, uneori, eu-l tău.

S-au așezat în mine doar câțiva poeți români, ca imagini și senzații, așa cum mirosurile mi s-au așternut în creier pentru a regăsi mai ușor amintirile prăfuite cu zahăr vanilat.

Topârceanu e un greiere sprințar și tonic, în soarele arzător al verii, când, cu paiul în gură, urmăresc, privind prin coroana alunului bătrân, formele norilor de pe cer.

Goga e o carte de istorie peste care s-a abătut grindina, din senin.

Coșbuc are forma spicului de grâu, sunet de alăută în unduirea lanului de porumb prin care treci în fugă și te atinge a salut, cu frunzele ghidușe.

Eminescu este un cristal de dincolo de Terra, care-ți tămăduiește sufletul – căci prea plânge al său – și-ți ostoiește dorul.

Nichita este un unicorn care aleargă pe o plajă cu nisip fin și bate din copită să-ți arate că acolo, în acel punct, poți, cu două degete, ridica valul oceanului pentru a-i descoperi scoicile și peștii.

Barbu este profesorul  sever și fascinant care îți demonstrează că nu știi nimic și te face să te pitești, cu mâinile la spate, în bancă.

Pe Arghezi l-am evitat strategic, nu îmi pot explica, îl citesc răsfirat, nu îi cumpăr opera, mi-e frică de el ca de un drac, nu știu de unde mi s-a născut acest sentiment, că Arghezi, artistul minunat, ascunde un om rău în el…

Bacovia mi se înfățișează ca un bărbat splendid, cu ochi de păcură și manta de piele până în pământ. Mă roagă să mă uit în jos spre baltă, e stuf în jur, eu – într-o barcă de lemn, ceața e condensată și joasă, nu pot să mă uit în baltă, mi-e frică de apă, mi-e frică și de înălțime… Iar el repetă obsesiv, cu ochii ăia complet negri, nu-ți fie frică de abis, abisul e doar în noi. Mulțumesc, nene de plumb, nu te recitesc nici să mă-mpingi din barcă…

Minulescu e cutia muzicală cu balerină și imaginea cu automobilul de epocă plecând, stârnind praful drumului, lăsând în urmă rochița înflorată a femeii cu ochi melancolici de căluț.

Păstrez un cufăr tainic, în podul sufletesc cu amintiri, și merg acolo, din când în când, doar pentru a-l îmbrățișa, căci nu îl deschid prea des, să nu se consume…În acest cufăr prăfuit stau, sclipind a prima mea lectură, pline de parfum, Pastelurile lui Alecsandri.

Și tot acolo, tainic, într-un colț, îl țin pe Nicolae Labiș.
El nu are imagine, ca poet.

Labiș, omul, este sufletul pereche pe care îl caut de-o viață.

Alcoolismul este o boală.
Periodic, alcoolicul care se lasă definitiv de băutură, pune picătura pe limbă și e pierdut. Nu se mai poate opri din băut.
…Chiar dacă au trecut ani buni în care bietul om și-a înfruntat, cu stoicism, demonii. Ficatul îmbolnăvit nu va conteni să ceară tainul de otravă, zilnic, neobosit, într-o memorie a rutinei maladive demnă de o cauză mai bună, mascându-și machiavelic nevoia prin voci șoptite, pofte ce par nevinovate sau săgeți ascunse în drame existențiale, și tot serpentic aruncând nada, ce mare lucru, doar o gură de băutură…ar aduce un dram de alinare sufletului torturat.

E crâncen, e războiul ce trebuie purtat până la ultima suflare, cu lupte pierdute și ridicări sprijinite în jumătăți de speranță. Secunde, minute, ore, zile, nopți, care trebuie să umple agonic restul de viață rămasă.

Alcoolicul, un biet suflet de om chinuit.
O carcasă de navă care trăiește cu senzația că plutește în derivă, din cauza tangajului mental – fiind, în realitate, adânc înfiptă în bancul de nisip al dependenței.

Recăderea în viciu, îmi spunea cineva care se ținuse deoparte de băutură timp de ani buni, se produce când sunt îndeplinite simultan două condiții fatale: omul traversează o perioadă crâncenă de dureri și angoase, și exact în acea perioadă, ca niciodată, nu vede (căci, orbit, nu caută) absolut niciun sprijin în jur.

Băutul, atunci, pare – nu un abandon, ci o evadare / eliberare / fugă de tine. Și bei cu ciudă, cu încrâncenare, cu biciuire.
Te arunci în abis cu speranța că pedepsindu-te, vei fi scăpat de iad.
…Iar cercul vicios pe care l-ai evitat de atâta timp își deschide, protector, brațele, să te primească. …Lângă el, aliniate, îți zâmbesc sarcastic rușinea recidivei, noile întrebări, gânduri parazite, decepții, resemnări, lupte deja pierdute, inutilul…

Sunt dependentă de citit așa cum unii sunt dependenți de băutură, deci e de rău.
Alcoolicul caută în băutură fuga de sine, eu, lecturând obsesiv, mă priponesc în mine.

De prea devreme i-am citit pe grei și am simțit în sistem gustul de nisip al inutilului. Clădesc în fiecare zi zâmbet, îi arăt omului trist, soarele și noaptea îngrop adânc, în mine, amurgul gândurilor, greața și omul sfârșit.

Și vine o zi în care mă debranșez de la viață, mă închid în casă, pun maldărul de cărți grele pe noptieră și sorb volume zile în șir.

Mi se întâmplă asta, de regulă, în momentele în care mi se pare că sunt, iată ce paradox, echilibrată, căci fricile-mi sunt baricadate iar complexele de inferioritate puse la beci. Am energie debordantă pentru a zâmbi acriturilor zilnic, forța de a-i încuraja pe cei care pierd, tăria de a-mi ține deoparte dorurile nelalocul lor, emoția bucuriei pentru geana de lumină care trece pe lângă nor…
…Pe nesimțite – aproape, se instalează semnele… mă flutură în suflet începuturi de gol și de nevoie, care cresc pe măsură ce trec zilele, săptămânile, lunile…  Le pun, de regulă, pe seama iubirii veșnic neîmplinite, căci trebuie să iubesc eu pe cineva, întotdeauna, mi se învârte inima ca un motorel… Încep, apoi, să zâmbesc, ușor tâmp, ca de dincolo, fiind, deja, îngrijorată pe dinăuntru… Nu-mi găsesc locul, nu mai am răbdare, nu mai există, din acel moment, lucruri capitale…
Și știu ce urmează.
…Și vreau să fug, căci izolarea între cărți mă va face, iar, sperioasă și sociofobă, mai ales că perioada de desfrâu livresc mă lasă, uneori, și cu revelații pe care n-am cui să le împărtășesc…

Dar n-am ce face, mă trage ața. Fac bagajul, oriunde-aș fi, vin acasă, încui ușa și umplu noptiera cu cărțile ce se cer citite…

Pe nesimțite mi se șterge machiajul pozitiv, ochii îmi funcționează ca aspirator de litere, simt cum, dureros, dispare optimismul, se evaporă iubirea, nevoile de orice fel, dorul de cei morți, nu aștept nimic bun și cald, rămâne amfitrioană doar frământarea din plex care mi se zbate, vie, pendulă, trece timp, dar ce e ăla, timp?
…Până când mă opresc brusc.
Procesul s-a încheiat de la sine.

Toată complezența, pozitivismul, minciunelele de supraviețuire mi-e bine, mulțumesc, au fost luate de torent la vale. Și muncisem atâta la ele…

Rămâne imaginea unei camere văruite cu alb orbitor, fără geamuri, fără uși, mobilată cu singurătăți de culoarea rece, iar înăuntrul ei sunt eu, față în față cu sufletul meu care miroase a clor.

Băutura îi încarcă, pe cei dependenți de ea, cu un strop de vioiciune urmată de amorțeala minții.

Lecturile, pe mine, mă anesteziază, după care îmi dau brânci să mă trezesc în realitatea de afară.

…Cum să nu-mi fie frică să ies din casă în sufletul gol și neamorțit?

Salut cu drag ochișorii care zâmbesc acum a în sfârșit, fată, (îți) reveniși!

Am avut sufletul împrăștiat, și, în loc să îl adun, l-am colorat puțin, izolându-mă aproape total.

V-am purtat cu mine, și mi-a lipsit comunicarea directă.

Nu am aflat răspunsuri, nu m-am întors cu întrebări.

Vă mulțumesc pentru mesajele scrise sau transmise direct inimii.

Înșurubez pupici pe frunțile necunoscute și țocăi zgomotos obrajii de prieteni.

Avertizare: voi posta câteva pomelnice, nu am mood de scriitură estivală, dar o să încerc să mă redresez.

Bine v-am regăsit, nonabandonatorilor! 😉

A venit momentul pe care îl simt pâlpâind / îl evit de o bună bucată de vreme.

Nu mai găsesc rostul acestui Jurnal, și am nevoie de timp pentru a mă gândi bine și la mine, cea care se reflectă în el.

Am nevoie de timp.

Am de gândit puțin. Doar puțin.

Vă mulțumesc pentru că poposiți aici și sper ca, răsfoindu-l, să râdeți și să regăsiți fragmente din voi.

Vă las Jurnalul în grijă; călimara aceea, de sus, din dreapta, e a voastră, în cea din stânga s-a uscat cerneala.

Vă pup cu dragul cel mai mare,

Manon.

Am scris, în Jurnal, despre faptul că femeile își aleg bărbații urmărind, involuntar, un anumit tipar. Am scris și despre tiparul care insistă să îmi distrugă mie viața, căci nu mă pot abate de la el.

N-am scris, însă, despre mine, despre tiparul meu, ca femeie.

Eludez meandrele concretului și plonjez, cu josul în sus, în lumea legendei / basmului / mitului, căci m-am regăsit acolo și mi se pare funny la modul doamne ferește.

În vremurile cu a fost, odată…, în care iubeam și eram epuizată de lupte și de întrebări ale căror răspunsuri, false, țâșneau tot din zbuciumata-mi făptură, soluția venea numai după ce, vorba lui Cioran, ajungeam la scârba de suferință.
Numai atunci mă rupeam și plecam mai departe. Mă curățam și lăsam trecutul în urmă.

Trecutul, însă, avea o problemă cu coordonarea, și îi deschidea ochii Frumoasei Adormite, recte fostul, care, precum Făt Frumos, ar fi luptat cu orice Balaur – balaurul fiind eu, pentru a ajunge în turnul în care s-a autoizolat Răpunzel.

…Moment în care eu deveneam Capra cu trei iezi.
– Cumătră, mă doare, mă arde !!!
– Să te ardă, că așa m-a ars și pe mine la inimă… (Dialogurile le purtam în gând, căci în realitate eram Fata moșului)

Sunt ani, de atunci, și ei au fost umpluți cu alte povești, în care l-am întâlnit pe Cocoșul din Punguța cu doi bani, m-am lipit platonic de Bestie ca să evit Lupul, am visat în seri de vară la Zburători – în așteptarea Luceafărului, am poposit într-o relație în care eram fascinată, nu de Harap-Alb, ci de calul lui…

Zilele trecute, insă, am realizat care este tiparul meu, ca femeie, în relația cu bărbatul: Ana lui Manole.

O dată ce m-a ales, sunt a lui. Iubesc ca Sarea în bucate.  Trăiesc viața lui, sunt devotată și nu există piedici care să mă oprească în drumul meu spre el, atunci când mă cheamă.

Ploile nu mă fleșcăie, ci mă hidratează,  fulgerele nu mă omoară, ci mă încarcă, pornesc la drum, către el, și alerg ca să ajung la timp, căci ăsta-i rostul femeii, să fie pereche, pentru a face puiul de om.

Ca și Ana, evident că sunt zidită la temelia ego-ului masculin, tot ca și ea mă rog, plâng să mă scoată afară, aș putea da o mână de ajutor la construcție, nu mă sacrifica, bărbate, nu mă lăsa fără tine, a nimănui, în edificiul maiestuos al singurătății în doi…

Spre deosebire de Ana, însă, eu sparg încercuirea și ies, prăbușind tot, în jur, făcând țăndări toate cărămizile cimentate de Manole cu sârg, ca bază pentru ceea ce femeia numește uneori muncă, luptă și sacrificiu, iar bărbatul, simplu, căsniceală.

Nu pot fi Ana până la capăt, căci îl port în nume și pe Manole.

Ana din mine rupe încercuirea și fuge mâncând pământul cu viteza cu care bărbații își ascund capul în ego pentru a evita complicațiile…

…Fugind, Ana din Manon începe să se transforme, pe dinăuntru, în Capra cu trei iezi, pregătindu-se să devină, prin autocurățare, o Albă ca Zăpada  care speră să-și întâlnească ALESUL…
…Acesta va avea o singură sarcină, grea: să-i scoată femeii, din gât, mărul ăla, al lui Adam…

***

TU, ochi ce se rostogolește curios peste literele din jurnal, ce personaje porți în tine?

Când întâlnesc o persoană autosuficientă îmi ajustez instant zgarda la gât – o strâng sau o las mai liberă, în funcție de cel din fața mea, care poate fi doar un om neinformat sau… un prost cu fumuri.

Sunt extrem de selectivă, în ultimii ani, cu cei care îmi traversează existența, iar replicile pe care le dau inepților balansează între tăcere sugestivă și ac virulent de satiră, în funcție de cât poate duce preopinentul.
***
Ne știm din copilărie, suntem rude prin alianță, râdem mult când ne întâlnim, căci ne întâlnim rar.
Într-o zi, vizitându-l (îi iau la rand, când vin în Tg-Jiu, pe cei dragi), în toiul unei discuții aiurea, îmi spune: La diabet nu ai voie să pui gura pe sare.
Îmi trece prin cap că o fi făcut o confuzie din repezeală, și spun, ghiduș: Corect, numai că ai greșit ingredientul, nu de sare e vorba, ci de zahăr.
Moment în care el mă privește sever și punctează ironic: Nona… e vorba de sare, ascultă-mă pe mine…

Încremenesc.

Într-o fracțiune de secundă, șocată de atitudine, mă traversează sute de gânduri; îmi revăd adolescența, consumată de lecturi interminabile în timp ce alții iubeau, se plimbau, se distrau; îmi trece prin cap, razant, diagnosticul mamei (unul dintre ele), diabet, și, iarăși, lecturi interminabile despre tot ceea ce înseamnă pancreas, insulină, tratament, regim alimentar…
Total neregulamentar, am și un puseu intestin de orgoliu: cum așteaptă și cer, de când mă știu, ei, oamenii, răspunsuri sau confirmări de la mine – persoana de față nefăcând excepție, și cum, acum, dintr-o dată, primesc una peste bot și nu știu ce reacție să am la sarcasmul ăsta imbecil…

Când cineva îți spune ascultă-mă pe mine, anulează din start dialogul.
Afirmațiile sale au, în acel moment, valoare de adevăr absolut, căci el știe, iar tu, nu.

Logic, trebuia să am reacția firească, omul e familie, deci urma un Bă, te-ai tâmpit?, însă și aici sunt legată de mâini, în acea cameră, cu noi, se află fiica sa, adolescentă.
Nu poți ataca părintele în fața copilului – care se uită la acesta ca la un soare.

Însă, trist, iată paradoxul: suficiența unui părinte sferto-doct se transmite, prin mimetism, progeniturii. Principiul de viață nu știu nimic și de aia adevărul meu este absolut – devine periculos pentru burețelul de creier al copilului.
De prietenul inept nu-mi pasă, însă copilul nu are voie să rămână la stadiul de nu știu nimic și îmi ajunge atâta.
Dacă, într-un context oarecare, va scoate pe gură o frază imbecilă aspirată de la modelul din casă, riscă fracturarea, căci oamenii sunt răi și amendează tot.

Așa că.
Zâmbesc frumos și forțez o emulație: Apasă butonul computadorului, ai internet, nu mă contrazic cu tine, să vedem care e adevărul, mai ales că glicemia ta  a ieșit, la analize, îngrijorător de mare, te avertizez de câțiva ani, un om informat este un om puternic, nu?…

Am captat-o pe aia mică.
El, însă, respinge violent sugestia mea, aruncându-mi un știu eu mai bine.

Suntem, în acea cameră, trei oameni. Unul singur e părinte. …Eu.

…Simt nod în gât dar țin în frâu dischinezia mea amară, care ar dori să aibă o conversatie tête a tête cu diabetul lui sărat, căci eu dau lupte pe alte coordonate.

Tac mâlc.
…Mă limitez la a-mi face datoria de om. A doua zi, când am întâlnit-o pe copilă, am privit-o în ochi și i-am spus: Mami, la diabet e interzis zahărul, nu sarea. Uneori adulții sunt în confuzie, voi, cei mici, trebuie să vă informați, nu luați tot ceea ce auziți în jur drept adevăr absolut.

Pe tip l-am evitat o perioadă, căci singurul salut care mi-ar fi ieșit pe gură ar fi fost caragialesca replică – din care prea mulți oameni știu doar începutul, nu și ceea ce urmează după punctele de suspensie: “AMICE…”

Am găsit la tata o cărticică, are cam 150 de pagini, Chiromanție.

Boon… Să ne așternem la citit, căci despre cititul în palmă cunosc doar datele generale, eu sunt axată pe cititul în pupilă. 😉
Am terminat-o în două ore, informație condensată, mna…

În palmă, promite autorul, printre linii, munți, puncte, ixuri și steluțe, poți vedea orice.

Se explică pe îndelete, cu lux de amănunte, tot ceea ce bănuiai plus ceea ce pare neverosimil, poți vedea viața, dacă e lungă, bolile, pe căprării, destinul în iubire, slăbiciunile, ambiția, supărările, așezate pe câmpii sau cocoțate în munții palmei… Liniile au puncte, găuri, văi, dealuri, iar fiecare dintre ele înseamnă ceva.

WOW!  Mâna, de la forma ei și-a unghiilor, până la tot ceea ce o străbate, reprezintă o hartă a universului uman. Iar fiecare hartă este, evident, unică, precum posesorul palmei.

Curiozitatea mea flămândă nu ținea numai de aspirarea unor informații noi, ea m-a înțepenit timp de două ore, pe scaun, dintr-un motiv absolut pragmatic: de-abia așteptam să-mi fiu propriul cobai.

Mi-a amorțit gâtul, nu-mi mai simțeam picioarele, citeam cu nesaț, să înțeleg, să învăț, n-am lăsat cartea din mână până când nu am terminat de parcurs ultima pagină…
…Moment în care am revenit brutal cu picioarele pe pământ…
Am pierdut, dragii mei, două ore, citind o cărticică despre chiromanție care s-a dovedit a fi, am aflat abia la final, doar o addenda la o altă cărticică. …Numai dacă aș fi citit-o și pe aceea aș fi putut  vedea măcar un singur desen reprezentând palma, cu linii, puncte, steluțe, munți și găuri – încercuite și numerotate…

Am asimilat, timp de două ore, informații despre striații și dungi pe care nu am cum să le reperez.
Așa că mă uit în palmă, ca idioata, și interpretez cele două linii lungi care se pupă, astfel: Mă iubește!

Acum sunt botuț (actually… fierb de nervi), drept urmare, posed privirea aia…

…Nu pot să nu punctez sarcastic, la final de citire, că autorul acestui dicționar care mi-a mâncat timpul degeaba a omis un lucru elementar, și anume interpretarea poziției mâna strânsă pumn, cu degetul mijlociu ridicat.

Îl las pe nenea autorul, așa cum m-a fiert și el pe mine, să afle singur semnificația.
…Spre deosebire de el, însă, eu îi prezint și imaginea,  i-l arăt chiar acum.

Se spune că memoria olfactivă se păstrează intactă. Mirosul este singurul care trece liber  și necenzurat pe lângă cerberul hipotalamus, zicea un nene cu ochelari pe Discovery… Nu se știe de ce. …Poate e o rămășiță de primitiv.

Am ieșit puțin din casă. E seară, cerul și-a ascuns norii și a lăsat doar stelele, care îmi par mai puține decât acum zece ani.

Afară miroase minunat. A câmp cu  iarbă pârlită de soare și pudrată, apoi, cu strop de ploaie văratecă. Mi-amintește de vacanțele copilăriei.

În scara blocului miroase a pivniță. Mi-amintesc de butoiul cu varză -din beci- pe care îl pritocea tata, și de gustul pe care îl avea acea unică zeamă de varză, potrivit de sărată și de acră, cu bule, pișcătoare, ca șampania.

În casă miroase a mâncare. Mi-amintesc de sărbătorile de iarnă, care umpleau aerul cu o mixtură ciudată însă plăcută: căldura încinsă a cuptorului în care se rumenea curcanul, mirosul de brad împodobit, aburul legumelor fierte pentru salată, aroma cremei de vanilie pregătită pentru prăjitură, în care băgam degetele pe furiș…

Da.

…Ieșisem astă seară la aer pentru …a-mi cumpăra țigări.

Fumul de țigară nu îmi aduce aminte de nimic.
Inspirat autodistructiv, în plămâni, mă face să tastez fără să știu exact de ce: unde ești, copilărie? …

***

…Copilăria voastră, cu pădurea ei, cu tot, de ce arome se leagă?

***
Metamorfoză – metamorfoză, dar… de când am venit la Tg-Jiu n-arunc nicio privire bărbaților din jur, deși se presupune că atunci când cauți trebuie să ții ochii deschiși. …A dracu’ fomeie sucită!
Platonicul de la 7000 de km era mai real decât ar fi un real la 400 km distanță.
…Mda. Nu înțeleg nici eu ce vreau să spun. Ba înțeleg, dar nu vreau să spun. …Încă.

***
În București se poartă în draci hainele vintage. Dacă scoatem fițele din exprimare, le numim, simplu, second hand.
Eu mă îmbrac de la S.H. de zece ani, nu am bani să îmi achiziționez preferatele Fishbone, Only și Esprit din Mall.

Am luat la colindat magazinele din Tg-Jiu și mi-am cumpărat o rochiță de școlăriță, cu care o să mă fudulez peste câteva zile.
Este, evident, vintage.

***
Okeeei, deci avem una bucată femeie îndrăgostibilă și una bucată rochiță adorabilă, care, împreună, dau bine când ies pe stradă.

Însă urmează parafraza.

Ochiul
I……închis
L………..dragostea
Y……………………nu-l
R………………………..taie.