Jurnalul lui Manon.

Sunt absolut îndrăgostită.

Aștept să ajung la București să văd dacă voi simți la fel de intens.
Festina lente, nonutz!

La mare. Furnicar de oameni de diverse culori; sucuri reci; inghețata e maaare și parfumată; muzicile se încalecă sub privirile înțelegătoare, fără pic de nerv în pupilă, ale turiștilor; circulația, bară la bară, șoferi politicoși, în concediu nu avem nervi, îi lăsăm acasă la pachet, recuperăm noi, pe urmă, înjurăturile…

Marea, zbuciumată de corpuri gălăgioase.
Plajele, pline ochi de corpuri culcate.
“Ia porumbul, porumbeluuul, e fierbinte, e fiert, ia porumbuul!” / “Nu, merci…”(face un grăsun o glumă) “…încerc să mă las”.

Alge.
Scoici.

Iar sub umbreluță…un rac mic. Eu.

Să lămurim misterul.
Eu stau întinsă pe șezlong drept în ochii soarelui, îmbrăcată în slipișor. Înfofolită în spf 30. Fac cerc după raze ca floarea soarelui, mă rotisez, fug sub umbreluță periodic, mă zbengui în marea neagră cea verde dar foarte caldă, sorb, regulamentar, și halba de apă sărată încercând să execut o broscuță aproape de mal. Ca la carte.

Nu-mi luasem ceasul la mine.

Când ajung acasă, fac duș și dau fuga la oglindă, pentru a admira bronzul. …Și descopăr, stupefiată, un corp care are pe el pictate, cu roșu intens, modele futuriste: pete alungite cu dungi albe, gen lacrimă, pe piciorul stâng, harta româniei, pe fesa dreaptă, cu basarabia inclusă, un cerc pe umărul drept, un ovoid pe antebrațul stâng, un sân roșu, celălalt, alb și, spaima spaimelor, maaare, semi-zvastica nazistă – pe lângă buric…

Simt că mă ia amețeala.

Mă înfățișez nudă verișoarei mele, cu buza de jos botuț și o întreb dacă ceea ce văd eu este adevărat, sau dacă nu cumva ochii mei au fost orbiți parțial, în puncte, de lumina explozivă.
Privirea ei este sugestivă adică ochii mei sunt OK.

Iat-o, deci, pe ultraviolata care nu poate dormi nici pe spate, nici pe burtă, gândindu-se obsesiv la nenea butoi, psihologul care spunea, acum ceva timp, că femeile agresate și-o cer.

…Și-o cer. Când au senzația că expunerea prelungită este benefică.

Unii spun că viața este prea scurtă, că nu avem timp să trăim tot ceea ce este de trăit. Fals!
Trăiești exact atât cât trebuie, iar pe parcursul vieții le cam guști pe toate. …Și le ții minte pe alea rele.

De fiecare dată când sunt îndrăgostită de un alt univers, am senzația clară că după această experiență nu mă va mai uimi nimic. Fals! Ca un făcut, fiecare relație aduce neprevăzutul și stupoarea.

Nu am nimic special în mine, caut doar normalul, și gândesc și eu, ca alți oameni, când aud despre lucruri prăpăstioase, mie asta n-o să mi se întâmple. Ei bine, am fost înșelată și dezamăgită profund, la prima relație; la a doua, prietena de suflet (venită parazit în casa mea) pentru care simțeam iubire de soră și compasiune pentru că la vremea aceea nu avea unde să stea, s-a culcat cu bărbatul pe care îl iubeam, rupându-mi inima de două ori; a treia relație a fost sub semnul implacabilului din secunda numărul unu, și a trebuit să mă supun; a patra relație m-a obligat să înțeleg legătura bolnăvicioasă pe care o poate avea un bărbat cu mama din dotare, care îi regulează viața și i-o trăiește… Când va veni timpul, voi așterne în jurnal ultima mea experiență amoroasă, pentru șocul pe care l-am avut atunci când am realizat că și cea mai mare spaimă a unei femei îndrăgostite se poate transforma, din coșmar mental, în realitate crâncenă.
Femeile care mă citesc nu știu care este cea mai mare spaimă. E mai bine așa. Pentru că nu ai idee despre ea decât când ți se întâmplă.

Așa că, trust me, le cam trăim pe toate.
Cum le supraviețuim? Adaptându-ne, ajustându-ne, făcând compromisuri cu noi înșine, neabandonând lupta sau fugind mâncând pământul. Așteptând ca rănile să se cicatrizeze. Corect.

…Însă, răspândite ca funigeii de gânduri, în sistemul nostru rămân tarele. Temelia ta, de om normal, este puternic zguduită, încrederea pălește, iar înainte de trăirea clipei se instalează îndoiala.

Momentele traumatizante care aparțin trecutului acoperă cu abur spaima de moarte și anulează melancoliile filosofice doamne, viața este prea scurtă.

…Rămâne o singură dorință, paradoxală: doamne, nu vreau să mă mai uimească înjunghietor nimic.

De pe acest promontoriu, dragii mei, Manon privește azi, în ochi, orizontul.

…îți transmit că te iubesc, ochi cititor! Ia un pui de soare, să te lumineze în nopțile triste.

Gânduri insolate

1. Când aveți inima plină de iubire – care e atât de multă încât trebuie să faceți țarc, să nu dea pe dinafară și să copleșească străinii, căutați o persoană dragă și îmbrățișați-o puternic, până când simțiți că inimile voastre se lipesc.
Vă garantez, face mai mult decât…nu pot spune ce, că n-am timp, de jenă.

2. Mă durea rău în stanga sus, mai la centru. Și am făcut plajă. Fenomenal, soarele mi-a alinat durerea.
Leacul era simplu, aveam nevoie doar de puțină căldură.

3. Întotdeauna am râs de oamenii care vin la mare și vor să ia pe ei, din prima, toate ultravioletele. Victima de azi mă privește oftând, din oglindă.

Atât pentru azi.

Manon out.

De-abia aștept să îi strâng în brațe pe ai mei, din Constanța… Am nevoie să îi văd. Sângele apă nu se face.
***

Sunt în tren (mă clatin, deci păstoresc frânturi de gânduri).
Da, am net în tren și da, probabil că până la Constanța voi face, nu 4 ore, cum e tipărit pe bilet, ci chiar 6. …Dacă aveam mașină, cheltuiam orele astea având ca destinație Bulgaria.
De ce au trenurile, la noi, întârzieri?
Explicația este simplă: iarna e prea frig, iar vara se târâie agonic pentru că este, logic, prea cald.
România are o climă unică și perversă, care dilată și contractă șinele cum vrea mușchiul ei, forțând populația să ridice, trist, din umeri, și să plătească biletul majorat, ca o confirmare a unicității acestui fenomen natural. Nicăieri, în lumea asta, iernile nu sunt friguroase, verile toride, iar șinele, de fier…
***
M-am trezit azi dimineață cu sufletul amar și cu dorința de a sugruma o anumită persoană. Mi-am dat un șut în fund, că mi se dezactivase optimismul și îi pierdusem și semnalul. Ce să vezi, ca niciodată, a funcționat, dar numai după ce mi-am promis că voi lua o anume decizie.
***
Am o geantă grea,ca un bolovan, deși excursia va fi scurtă. Nu înțeleg cu ce o tot umplu, de fiecare dată când plec undeva… Oare toate femeile cară după ele bagaj inutil, sau e cazul să mă înscriu în Cartea Recordurilor?
***
Trenul pleacă la ora 14:00, deci, conform tradiției moștenite din partea tatălui, trebuie să fiu în gară cu o oră înainte, deși aveam biletul cumpărat de ieri. O genă din mine, probabil, își amintește de timpurile în care s-a manufacturizat proverbul cine se scoală de dimineață, departe ajunge. Pe atunci erau căruțe, făceai, din București la Constanța, câteva zile, plus că spaima că vei întârzia sau că nu vei ajunge la timp rămâne amprentată timp de șase generații (o inventai io, acum).
***
În gară, evident, puzderie de geamantane, pe cap de muritor de cald. Menționez că afară sunt 60 de grade…
***
N-am înțeles niciodată de ce trebuie să plătești în gară, pentru o apă minerală, triplu…
… Condiția de călător cu trenul te face, automat, excursionist cu bani de cheltuit înainte de a ajunge la destinație?
***
Îmi place gara, e locul în care te întâlnești inopinat cu oameni cunoscuți, ai șanse mai mari să îți vezi vecinii de palier, aici, decât pe holul blocului. Ocazie cu care te liniștești, oamenii ăia trăiesc, nu au fost asasinați și îngropați în grădină.
***
Conform normelor europene, trebuie să începem să ne triem gunoaiele. …Mă refer, azi și acum, la cele care se pun în tomberoane…
Iată de exemplu, coșurile din gară. Sunt împărțite în trei compartimente, iar fiecare dintre acestea este tapetat cu sac negru. Unul e pentru colectarea hârtiei, al doilea pentru sticlele de plastic și al treilea nu mai știu pentru ce, că scrisul nu se vede, s-au stins, peste el, mucurile de țigară.
Am o mică nelămurile, nu știu unde să arunc celofanul de la pachetul de țigări, la compartimentul hârtie, sau la plastic? Mi-e rușine să întreb în jur, dacă aș juca acum într-un film de comedie, l-aș băga în gură și l-aș mesteca. …Deci îl bag în buzunar.
Zece minute mai târziu, își fac apariția doi bronzați care cară după ei un tomberonoi maaare. …În care golesc, la comun, conținutul celor trei saci… Așa se triază toate gunoaiele României: prin amestecare.
***
Este ora 14:00 fix, așa că îmi fac cruce și mă rog la dumnezeu ca trenul să ajungă mai repede pe peron, ca să pot urca. …Ora 14:00 ar fi trebuit să fie ora de plecare…
Părăsim gara cu un sfert de oră întârziere. Nimeni nu comentează. Totul, în România are o logică beton: dacă trenul se formează din gară, e normal să parcurgă, de la depoul din zare, până la peron, o jumătate de oră…
***
Acum stau pe scaun, cu laptopul în poală, e clasa întâi, nu trebuie să am pretenții. Avem și aer condiționat. …Condiționat de un miros pestilent de latrină.

Afară este vară toridă, trenul merge melc cu opriri de mașină la semafor iar eu respir ușor.
Sub toată acreala asta a mea, reală, dealtfel, se ascunde o bucurie enormă la gândul că peste câteva ore o să fiu cu familia…

E bine.
Ținem legătura.

Manon Out (evident).

Am poruncă de la stăpânire să pun un link aici, și, ca de obicei, ideea este bună.

Am adorat, de când mă știu, femeile însărcinate, pentru lumina din privire, pentru burtica moțată, pentru minunile care se zbenguie în burtici…

Buybooks a făcut o foarte interesantă selecție de cărți, pe care le pot răsfoi viitoarele mămici.

Le găsiți aici: Cărți pentru gravide.

Șocul de ieri dimineață, despre care nu pot să scriu, cafelele, trei, maaari și cele două pachete de țigări împinse cu forța în sistem m-au făcut, logic, insomniacă.

Pot spune, deci, așa: la ora patru dimineața, în București, zona Piața Alba Iulia, nu Muncii, sunt trei feluri de păsărele care se întâlnesc conspirativ pentru a tăinui. (Nu, ele nu sunt în capul meu, acolo își fac veacul nimfe care nu ciripesc, ci dansează în jurul muzului*, pe lângă lac.)

La ora cinci, trec în zbor, spre locul de muncă, pescărușii, care împing în case, prin ferestrele deschise, zvon de mare.

La ora cinci și zece, se golesc tomberoanele de gunoi. Dacă e să mă iau după zgomot, cred că acestea sunt aruncate de la etajul zece și aterizează pe capotele mașinilor.

La ora cinci și douăzeci, păsărelele au reușit să își trezească rudele, așa că aerul se umple de voioșie, ca să nu zic larmă.

La ora șase, soarele dogorește direct în ochii mei.

La ora șapte adorm. Și mă trezesc, la ora șapte și jumătate, fix, cu inima bătându-mi a panică, din cauză că ieri era să mor.

La ora zece primesc telefon.

– Ce faci?
– Doaamne, dragule, credeam că ai murit, scumpul meu, ce faci tu, te puup, nu mai știu de tine nimic, de atâția ani… (Plus alte efuziuni nonice)
– Vrei să te scot la un suc, mai încolo, pe la unu?
– Sunt lefteră, dacă îl dai tu, vin.
– Deci, șoricel, să ne înțelegem, îl dau eu. În amintirea nopților albe, pline de filosofie, în care mă îndopai cu tot ce aveai în frigider.

La ora douăsprezece cincizecișicinci eram în fața terasei. Mă aștepta la masă. Îl strâng în brațe, cu dor și drag, și mor de emoții. Arată absolut bestial.

– Ai lumină. Încă o ai.
– …Am emoții. Arăți splendid. …Cheliuță!!! Unde e pleata?
– M-a părăsit. Manonel, ești mișto.

Mă aplec peste masă, pup cheliuța parfumată și șoptesc, urechii: Tot Fahrenheit... Ssst. Sunt îndrăgostibilă.
Mă așez. Zâmbesc.
Se ridică. Ocolește masa, îmi vine lângă ureche: CH-212…Ai rămas o clasică. Sst…Și eu.

-Zic să ne repliem, maestre. Să povestim anii lipsă.

Maldărul de amintiri comune, condimentate picant cu de ce dracu nu am fost noi împreună? ne face să zâmbim, așa, ca idioții… Îmi opresc limba de trei ori, i-aș spune despre jurnal, însă nu vreau să intre aici, citirea lui îl va face să mă vadă exact așa cum sunt, vulnerabilă, plus că, de nemernică ce sunt, de-abia aștept să vin acasă și să scriu, fără a mă autocenzura în ideea că mă citesc ochii lui inteligenți și sarcastici…

– Zilele viitoare plec la mare, să îmi vizitez niște rude, să bronzez urticaria și să mă bucur.
– Hai.
-Vii și tu? Ne vedem la un suc rece, pe plajă?
– Vin.

La ora cincisprezece ne luăm rămas bun printr-o îmbrățișare rău prevestitoare, îi dau noul meu număr de telefon și fug într-un suflet acasă.

E caniculă. Bârâie stresant, în blocul vecin, un aparat de aer condiționat, defect.

La ora șaisprezece și zece deschid o nouă pagină în jurnal.

Notes to myself: A se respecta programul de plajă. A se evita carbonizarea. A nu se intra în apă.
…A nu ruga pe nimeni lasă-mă să mă încolăcesc în jurul tău și plimbă-mă prin valuri.

Pentru că, deși mă simt îndrăgostibilă… sunt, deja, îndrăgostită.

(gând parazitar)

(*) muz = muză, la masculin.

Venind cu trenul de la București spre Tg-Jiu, am remarcat ca au dispărut culturile, pe câmp. Vraiște, buruieni, nu tu pășune, nu tu lan de porumb, de grâu… Palidă și dezabuzată, o singură palmă de pământ adăpostea un semi-lan de floarea soarelui.
S-au puturoșit de tot țăranii români, îmi ziceam, tristă, nu se gândește nimeni la ei, dar și ei, s-au lenevit dracu’, de tot…

A trecut mica vacanță și m-am întors în București. M-am deconectat de la toate și am început să citesc, hulpavă.

S-au rătăcit, în maldărul de cărți de pe noptieră, și la liliecii lui Sorescu. Îi citisem doar poeziile celebre, fabulele-parafrază, absolut demențiale și lăbarnicul ăla de roman, Trei dinți din față, că mai bine nu-l menționam.

Nu l-am luat, pe Sorescu, la savurat cu poftă, niciodată. Era un hâtru talentat care scrie poezii haioase cu personaje rurale vivace, material savuros din care candidații la actorie își aleg texte beton.

Pun mâna pe cartea de pe noptieră, o deschid de la jumătate și citesc.
După primele cinci pagini, mă așez mai bine între perne. Simt o senzație pe care n-o pot defini, e o neliniște ce mă roade ca junghiul de foame. Ajung la ultima filă. Senzația aia nedefinită persistă, nu știu unde să o încadrez, de unde să o apuc. Omul ăsta scrie comic, cu minunate accente duioase, dar de unde maldărul de dramă și de vinovăție care-mi zgârie cu unghiile poarta sufletului?

Iau cartea de la capăt. Pagină cu pagină. O citesc până la sfârșit.

Rămân cu ochii în neant și cu lacrima pe geană, Sorescu pe care îl citesc nu e cel pe care îl cunoșteam până acum, generic. Cam la patru, cinci, pagini, apare o poezie altfel, ce scrâșnește...

Tot nu înțeleg ce mă frământă. O iau metodic. Farmecul lui Sorescu răzbate, proaspăt, de la primul rând, boon… Umor, arhaisme, regionalisme, folclor, obiceiuri, personaje colorate, okeeei…
Satul vacanțelor copilăriei mele – Știrbeștiul natal al tatălui meu, se afla la 6 km de Bălceștiul la care face referire frecvent poetul, așa că, din start, eu îl citesc cu alți ochi; dincolo de umor, limbajul personajelor îmi este familiar, personajele- la fel, coreeect…

…Totuși, simt un cod, în scriitura aia care are un mesaj anume pentru mine.

Citesc prefața, postfața, să văd ce zice Sorescu despre poezia lui. Zice ceea ce se vede cu ochiul liber, că a prins satul și obiceiurile țăranului, autentice, acolo, între pagini, să rămână urmașilor.

Și deodată mi se ia ceața… Răsifirate printre celelalte texte, Sorescu așterne, cu condeiul tremurând, poezii pline de amar, care vorbesc aproape în șoaptă despre felul în care tăranul român a fost înjunghiat, deposedat de pământ, sub pretextul colectivizării, umilit și lăsat muritor de foame, înrobit de taxe și de cote, obligat să doneze statului tot avutul, batjocorit, împușcat, înregimentat în noua ordine…

ASTA mi-a sărit mie în ochi, căci prea era pitită…
Protestul și durerea poetului cel comic sunt atât de mari, încât transpar evident pentru un om ca mine, care nu rămâne la faza de admirat expresiile suculente pe care le cunoaște prea bine; senzația aia nedefinită, asta revela: revolta țăranului din Poet, strânsă-n chingi de vers alb.

Dar un moment, vă rog…
… Nu e vorba numai de ceea ce mocnește sub vorba domoală.
Sorescu îmi aplică în țeastă, metodic, la interval de patru pagini, câte o veritabilă lovitură de măciucă noduroasă.
Pentru că mi-am permis să insult țăranul, catalogându-l drept puturos. …Fără să-mi treacă prin cap un dram de istorie și să mă gândesc la simplul fapt că, de o sută de ani încoace, țărănimea a fost tocată mărunt, dezbinată și dezlipită forțat de placenta pământului mamă, înghesuită în derizoriu până când i s-a modificat codul genetic.

Brava, madam, ce simplu e să decretezi că țăranul român e putoare…Cum râd eu, cu gura lată, peste tot în Jurnal, de sentențioșii suficienți… Păi cum poate vedea un om suficiența altora, altfel decât știindu-se bine pe sine și …recunoscând-o !?

***
Când vizualizez la liliecii lui Sorescu, îmi văd palmele de copil, adunate căuș, pline de pământ negru, afânat, cu miros amar și umed.
E pâmântul în care îmi sunt îngropate rădăcinile -de care este foarte convenabil să uite orășanca din mine, biată vacă ce se ține frumos de coada turmei, ca oaie cu acte în regulă de găină care este…

Sunt așa de supărată pe mine, încât îmi dedic Pușca. Partea de mijloc a părții de jos.

Dragi prieteni, nu citiți, rogu-vă, acest articol, am redus nicotina și ieși dracul din mine, ăla care răspunde la provocări.
Îl las să se zbenguie un pic, dar numai aici, în incinta acestei turbinci.
Voi acoperiți-vă ochii, că mami boscorodește un lățel.

***
Lache, Lache,

Deci mă rup de lume, ca să citesc și eu, cu căciula scoasă regulamentar a respect, un cioran, un papini, un sartre, și tu îmi trimiți mail ca să mă sudui? Ai? …Că te-am cenzurat în jurnal și că ți-am “mâncat” comentariul? Urât!
Dacă s-a întâmplat așa, nu trebuie să răscolesc prea mult memoria, am șters unul singur, un biet agramat postase ai dato cu feminitatea și ești varză că zici că porți pantaloni.
Dacă la ăsta te refereai, da, l-am ras, mi-era jenă de cei care scriu în jurnal, că le rușinam anii de școală.

Uite, am făcut articol, ca să poți răspunde, că te doare, bag seamă…

Sau mai bine ne întâlnim, ce zici? Te las să deschizi primul gura, dar ai grijă cum lovești, să nu mă mai scol, că dacă mă ridic, te spulber, știu karate, kung fu, origami și alte cuvinte orientale!

…Nu vrei, știam eu. Tot aici ți-e mai bine, în culise.
Când scrii, ia la tine și bilele, nu le zic pe nume, ouă, că la numărătoarea năstasiană dau zero și pierd timpul.
…Mai bine împrumută un creier care a absolvit gimnaziul.

P.S.-ul tău mi-a captat atenția aia, periculoasă:

Ești o tâmpită disperată (…)

Hmm… Cred că ai dreptate, cam așa sunt…
(@cel mic: vezi ce înseamnă să o faci pe mami “creatură”? Dai apă la moară zevzecilor, data viitoare să îmi zici “creație”, ca să intru în categoria râu, rățușcă, rămurică).

(…) că dacă întru în blog și mă dau americanu mori pe loc.

Bă-dă-te-dracu’-nu-ți fie-de-deochi, ești precoc! …Ai reținut că e american. E bine, că nu e.
OK. Deghizează-te, dar schimbă IP-ul ăla de Roman, și încearcă să scrii corect, că americanu e la bază scriitor, și, mai știi, dacă uiți să desparți cuvântul, până să te trag eu de urechi, scoate el bisturiul, că la etaj e medic.
…Nu-ți mai spun și ce e la mansardă, că până să clipești, ți-a luat celula și a pus-o sub microscop.

P.S.
Te-aștept în subsolul blogului. Vino fără teamă, ți-am stins lumina.

***…***