Archive for 2010


1. unde plecam in weekend. Ne întoarcem la București. Stăm trei zile acolo, după care propui tu mai departe.

2. filme care te hibnotizeaza si te sperie. Bumnul de fier al dracului, Întoarcerea vambirului III, Buțul și Bendula.

3. umflare deasupara ochiului non oftalmologica. Tumefiere provocată de pumn. Dacă e dedesupt, zgârietură provocată de gheară.

4. pt ce e buzz-ul pe mess. Pentru curățarea listei.

5. ce punem in bagaj cand mergem in italia. Deasupra, artizanatul. La fund, chiloții. Buzunarul îl lași gol. Te-aștept să-mi povestești ce pui în bagaj când vă întoarceți din Italia.

6. cum se scrie ioi istenem in maghiara. Habar n-am, știu doar că se pronunță [o: mai ‘ga:d] în engleză.

7. ce inseamna cand te scaneaza un barbat. E un pretext. În realitate, te asigură din ochi că poate face ceea ce nu poate face.

8. cum sa imi fac un jurnal tare. Iei o buturugă. O cioplești paralelipiped dreptunghic și scrii cu pensula în partea de sus “Ego”.

9. cum omori singuratatea. Nu încerca să o omori, că te doboară. N-o trata cu indiferență, că se ține scai de tine. Dă-te disponibil, și va fugi singură.

10. am vrut si eu un blog. Înțeleg. Și nu ți l-a dat. Tu  împrumuți altora lenjeria intimă?

11. stau intinsa pe pat cu ochii pe plafoniera. Relaxant. Să înțeleg că ești melc?


Daca  vreun prieten sau vreun blogg-er prieten de-al Nonei cunoaste  sau are pe cineva de  incredere in Londra, care mi-ar putea oferi un loc de munca sau un ajutor verbal, astept cu nerabdare un raspuns.
Va multumesc, J.

Mă holbez în monitor de vreo trei ore. Da, mi-a trecut prin cap, mișelește, să șterg articolul de ieri, pe care l-am scris energetic, dintr-o suflare, cu bucuria că ies cu ai mei în oraș, la discotecă, să bârfim pe rupte personajele din jur.

Îmi frecam mâinile, ca nemernica, și băgam mâna în foc că voi scrie azi ceva pișcător ca în 2002, de genul Trei într-un club.

…Și acum sunt în situația actorului care e invitat pe scenă și el uită gluma.

Sunt în situația în care, după ce am bătut toba și am sunat adunarea, înghit în sec, respir ușooor și recunosc spășită că aseară, în discotecă, s-au întâmplat chestii… Mira-m-aș să nu apar eu, cu tot cu gașcă, în vreun blog local, sub titlul Nebunii distractori de la masa doi… Sau de sub masa doi…

Să mă repliez și să așez mai întâi, aici, impresiile pe care am apucat să le strâng până în momentul în care m-a orbit dumnezeu și nu am mai văzut nimic în afară de cele cinci caractere cu care am petrecut o noapte întreagă…

***
Atmosfera de discotecă este parastasică, femeile, cu aspect de libelulă, poartă tocuri de 12 centimetri, de aici și mersul plantator de semințe, cauzat de afecțiuni temporare: genunche înțepenit sau gleznă în gips.
Cocoțarea pe tocuri atât de înalte este periculoasă pentru tine, dar și pentru cei din jur (în caz că doamne ferește nimerești obstacole în cale), dacă nu ai instructajul făcut sau măcar cele 16 ore minime de antrenat picioroange sub supraveghere strictă și numai în incintă (casă, holul blocului, curtea casei -partea pavată).
Machiajul, la rândul lui, este meșterit îndelung și așezat pe o față inexpresivă, care mă duce cu gândul tot la o înfrumusețare post-mortem.
Zâmbetul este interzis, că pică tencuiala, doar gurița – mică făcută mare de creion – trebuie să stea permanent poziția botuț.
Părul – oricum, deși reacția privitorului este: Orișicât
Hainele, ce vor să pară sexy, dar aruncă umbre de promiscuu.
Pentru burtici se poartă muleurile (cred că am vrut să spun mulatele), pentru picioarele, dumnezeule, prea scurte, pantalonii patul lui procust.
Bărbații au față de sculieri matrițeri, care contrastează puternic, și cu anabolizantele dătătoare de masă musculară, și cu masa musculară dătătoare de figuri în cur.

Am văzut, aseară, aproape toate miresele care au avut nunta programată pe 3 iulie în localitate. E o modă să duci mireasa în clubul de fițe, nu știu de ce, probabil pentru a o expune să-i vadă rochia și cârtitoarele din discotecă, sau pentru a o scoate din plictiseala banalei ceremonii festive – la ora aceea nuntașii nu mai au cravata la gât și au lăsat tangoul, pentru maneaua clasică.
Toate sărbătoritele au fost la aceeași coafeză, care a obosit după prima aranjare… Coafurile păreau diverse, însă de ce toate miresele de ieri purtau același nas acvilin?… Nasul mare se ia, sau se umflă odată cu cocul?
Mireasa trebuie să fie, de ziua EI și a LUI, prințesă. Frumoasă, solară, rasată.
Mă abțin.
Nu vreau să scriu, azi, despre deșelare, despre grimase gen mi-a rămas micu’ ăla în măsele, futu-i, și despre tonul diafan al vocii prințesei, care susură camerei de filmat mai hai sus o dată, că nu filmarăm pe toți

Pe ringul de dans, lumea execută aceleași figuri de care râdeam cu lacrimi în tinerețea mea, de unde se dovedește că degeaba înfierez eu zgomotul ăsta nou, cu bum-bum-uri agasante, nu e vorba despre ceea ce iese prin boxă, ci de ceea ce-ți lipsește în imaginație.
S-a moștenit, iată, dansul plantării porumbului, pas la stânga, îndesat, pas la dreapta, stop.
Hora își păstrează, în continuare, influența pozitivă, ceea ce mă bucură. Românii țin, încă, la tradiție. Pașii săltați, sincronizați minunat cu populara din propria minte, sunt în perfectă coordonare cu mâna care pocnește a i-auzi, măă, în ritm de tehno, …deși bălăngănirea antebrațului în jur poate deveni periculoasă pentru capetele vecine.
Rotița bondarului, la bărbați, încă face furouri: curul cambrat, genunchii în plie, tibiile în paranteză, mâinile care desenează cercuri concentrice, tălpile sudate în podea, gura deschisă a autoadmirație și privirea de vulpe a cerșeală în jur.
…Mă opresc, o să descriu cu altă ocazie dansul libelulei, viermele lambadic, sfinxul, oaia, turma și bampirul…

***

Am sunat din goarnă, adunarea, acum două zile, ca să mă audă ai mei și să ieșim în grup, io, singulară, ei, cu familiile.
Si am ieșit, aseară, doar trei, restul a adormit în proces sau a evitat mai pe față, mai mocnit, clubul de fițe.

Deci eram trei.

Fumărel e, deja, familie, pentru mine, o așteptam și pe ea, iată că ne făcurăm patru.

La masa noastră, pe care am ales-o să fie lângă intrare, scopul îl știm, apăru a cincea persoană.

Peste o jumătate de oră, taxiul depune în fața clubului personalitatea numărul șase.

Trei femei și trei bărbați, o masă rotundă și, remarc eu în gând ușor neliniștită, nu sunt, toți, încă, prieteni. Eu nu-l cunosc pe unul dintre ei, Cristina și Albert nu-i cunosc pe doi, Cristi și Alin nu-i cunosc pe trei, Fumărel nu-i cunoaște pe patru.

În maxim un sfert de oră eram familie.
Fără complezențe.
Fără politețuri de salon care-mi îndoaie fierea.
Fără rezerve.

Vorbeam în paralel, unii cu alții, ne adunam ideile la unison, ne admiram pe furiș, ne ironizam pe față, povestea unuia devenea a tuturor, de parcă împărțeam istorie comună.

Am ronțăit, vag, ceea ce era de ronțăit în jur, până la momentul în care cafeneaua de la Caractere a devenit a noastră, gureșii, gălăgioșii și, vai, doamne, hohotitorii indecenți…

Numai în familie poți spune un banc fără să ai rezervele de rigoare. Numai în familie poți fi autoironic, și tot acolo îl cerți delicat pe cel de lângă tine. În familie ai liniște, este istoria sedimentată, nu vrei să dovedești nimic, așa că esti firesc, normal.

Aseară s-a întâlnit familia.
Liantul, eu și Fumărel, care e construită ca și mine. Iar o dată dezlegată limba băieților de la masă, că știam cu cine vin la întâlnire, s-a instalat o bună dispoziție pe care nu a mai avut-o, niciunul dintre noi, de multă vreme…

Ce oameni frumoși, inteligenți, spirituali, gândeam eu cu ochii în frapee și cu inima enormă, în piept, de drag, de mândrie, de mulțumescu-ți, doamne…

În jurul mesei rotunde, la Caractere, s-au întâlnit șase universuri  care au fuzionat spontan, firesc, împărțindu-și cu generozitate lumina, zâmbetul cel viu, bucuria și speranța.
Am dansat, am râs de ne-am prăvălit sub masă, am râs mult, am râs în hohote, am râs cu râsul cel bun, care ne-a spălat sufletele și de tristețe și de amar…

Aseară m-a întâlnit dumnezeu cu cinci caractere care mi-au făcut inima să bubuie de drag.

Poate că, deși atât de contestat, Clubul Caractere are în el ceva magic.

…Sau poate că cei cinci magnifici au sfințit locul și mi-au reclădit speranța cea firavă într-un viitor mai bun, plin de oameni care comunică fără ascunzișuri și fițe, de la prima întâlnire.

Deseară merg în clubul Caractere.

Am adunat gașca, știm locația, avem ora.

Toți suntem la fel, a tunat și ne-a adunat: purtăm vipera pe limbă și ochii larg deschiși, cam beliți, aș spune.

În club vin fetele și băiețeii, deci există și materialul de disecție.

Însă.
Mi se suflă în cască următoarele: auzi, fată, timpurile s-au schimbat, să nu bagi privirea șaișpe, că te caftesc ăștia…

Detalii, mâine, în jurnal, că aici nu mă caftește nimeni…
…Dar pînă atunci, împreunez mâinile și murmur fierbinte, cu privirea în tavan, ce scrie-n titlu. 😉

Big Brother m-a rugat să-i pun anunțul ăsta aci, în jurnal:

hallo,
cine ma ajuta sa vand telefonul din imaginea atasata are o bere! 🙂
este un blackberry 9000 bold, l’am folosit 2 ore, are inca folia pe ecran.
vreau 200 de iuro nenegociabil.
10x.

Dacă este cineva interesat, aștept un mail la ovidiam@yahoo.com .

(Dacă îl vinzi, frate, eu nu vreau bere, vreau un suc nu vreau nimic, îmi dăduși net, sărumâna. ) 😉

Vizită

on July 2, 2010 in Retorice 27 Comments »

A venit în vizită, cu aia mică, pe la noi.

Nu sunt prietenă cu doamna, are vârsta tatălui meu, este o vecină pe care o știu de ani buni – se ajută între ei, pensionarii – că așa sunt oamenii în provincie, și tata a chemat-o, să mai povestim.

Ce dracu să povestești cu un om cu care nu ai istorie decât atât: trecerea de la infantilul sărumâna, tanti, la maturul bună ziua, doamnă?

Așa că am început, ca în tren, metodic: vremea, criza, nepoții, computerele, s-a ocolit subiectul băsescu pentru că tata cel hâtru spune tuturor că sunt o trădătoare nevotatoare de vadim, așa…ce am mai vorbit noi? …A, picotiți și voi, citind, normal…

Eu îmi luam putere din privirea curată a lu’ aia mică, are ochii uite-atâta de mari, rotunzi și negri… Avea moț, îi pusese un elastic roșu drept în creștet, vă dați seama… Am pupat-o, am alintat-o, am drăgălit-o…

…Până când s-a plictisit și ea, și a început să se agite, voia să plece…

Iar tanti nu înțelegea nimic. Aerul din bucătărie se colorase, sau vedeam eu steluțe, aia mică se apucase de plâns, întâi încet, apoi ușooor mai tăricel, eu zâmbeam ca o idioată la nuntă, tata dispăruse din peisaj nu știu când…

Eu îi sugeram, doamnei, subliminal, că a mică este, deja, agitată, doamna ne ignora pe amândouă, stătea bine pe scaun, iar eu zâmbesc frumos, că de vorbit nu mai vorbeam mult, aveam fondul sonor care se apropia periculos de amenda pentru poluare fonică, a mică scotea sunete de parcă era lupul care urlă la lună, eu le redau, acum, dar voi, evident, nu le auziți…

…Când chinul bietului suflet nevinovat mi-a rupt inima, mi-am luat inima în dinți și i-am zis, doamnei: Cred că ar trebui să o duceți afară, să facă pipi, nu se mai poate ține…

Nu știu dacă doamna s-a supărat, deși a plecat cam în viteză, ce să fac, ne vom limita la bună ziua, doamnă… ca și până acum…

…Dar măcar am scăpat-o pe aia mică, biata cățelușă, de chin.

Irina Fumărel, despre Manon:

Ce contează, de fapt…

Eu în timpul facultății n-am avut calculator. Și nici internet.
Eu și colegii mei ne duceam zilnic la biblioteca facultății și ne băteam ca orbii pe cărți.

Abia in 2007 când terminai facultatea și mă întorsăi acasă avusăi și eu calculator și internet.

Și după vreo 2 ani prin zonă, să vă spun și ce cred eu despre internet: Pe internet oamenii încearcă să pară mai frumoși decât sunt, că n-ai cum să-i verifici. Pentru că pozele puse pe net sunt a unșpeaaaa variantăăăă reușităăăă!!
Toottt pe internet, oamenii încearcă să pară mai deștepți decat sunt, că n-ai cum să-i verifici. Pentru că pe net nu se poate testa spontaneitatea.
Toottt pe internet oamenii încearcă să pară mai educați, mai realizați, mai buni decât sunt, că n-ai cum să verifici. In realitate de fapt, vezi în jur mult gunoi, mulți oameni săraci și multă răutate.

Părerea mea e că pe internet oamenii își fabrică imagini, personalități, identități pe care nu le au în realitate.

Acum să trecem la celălalt subiect: femeia la 40 de ani. După 70 de ani de comunism, femeia la 40 de ani arată la noi cam așa: piele îngălbenită cu pete maronii, păr pe picioare, burta lasată, sâni fleșcăiți, celulităă pe tottt corpul, dinți stricați, coate zbârcite, matreață, sprâncene la fir – formăă nedefinităă, fără bărbiee, ten pătat și ridat, și numai părul vopsit în culori îngrozitor de țipătoareee îți distrage atenția de la corpul decăzut!!

Așa că ieri, când o căutam cu privirea pe Nonaa, eu mă uitam după femeia la 40 de ani!

Eiii, Nona, daa, are 40 de ani. Și mai are corpul sculptat. Nu expune ea prea multă piele, da’ suficient cât să vezi că are pielea rozalie, netedă și fermă, iar tenul e perfect întins, curat, porțelan din ăla cum vezi prin reviste.
Iar Nona e un om pe care l-am cunoscut pe internet, citindu-i blogul. …Iar internetul este înșelător. …Într-un fel sau altul…

Pe net, Nona este o femeie de 40 de ani care scrie un blog sclipitor de inteligent.

În jurnal ea pare mama răniților, o tanti de 40 de ani. …Pe cand în realitate, ea e o sânziana.

…Pentru că dupa ce o întâlnești, ultimul lucru la care te gândești e blogul ei.

Pentru că dincolo de internet, de blog și de mintea sclipitoare pe care o are, Nona, în carne și oase, e femeia care a reinventat imaginea femeii la 40 de ani.

Dupa 7 decenii de delasare!!!

Iar impresia reală e singura care contează de fapt…”

©fumarel

***

Recunosc, am așezat aici articolul lui Fumărel din vanitate, din slăbiciune, din mama lui de complexul puștii mele de inferioritate care mi-a distrus viața, din vanitate, iar, …ca să-l citesc eu, în primul rând.
(De fapt, să spun adevărul până la capăt, am pus articolul aici numai pentru a-l reciti eu la infinit) pentru că, dincolo de vanitate și de complexe și de slăbiciuni, noi, femeile, avem nevoie, uneori, să auzim cuvinte bune la adresa noastră, să auzim că suntem frumoase, că suntem minunate…

Am nevoie, acum, de asta. De aceea am luat oglinda lui Fumarel. Să mă uit în ea.
…Până mă conving, eu, pe mine, ca sunt OK și că nu trebuie să mai consider, never fucking ever, că admirația unui bărbat mă ONOREAZĂ.

Distanța dintre doi oameni nu se măsoară în ore sau în kilometri, iar “am fost ocupat” – nu există.

***
Am fost întrebată de atâtea ori: “De ce nu mă caută?”, și mi-am pus această întrebare, la rândul meu, în infinite rânduri, parazitată de gânduri care îi găseau bărbatului scuze… Era o chestiune de timp până să recunosc răspunsul, care întotdeauna este simplu.

În felul meu, caracteristic, răspund, de prea mult timp și de prea multe ori, femeilor, asta:
Când bărbatul vrea să te caute, poate să fie și-n genunchi.  Și așa pornește către tine. Prima dată i se duce părul de pe picioare. După care i se jupoaie pielea. După care – posibil să i se roadă carnea, fâșii-fâșii. După care i se scrijelește osul până la măduvă.
Și tot te găsește.
Și încă are puterea de a se ridica în picioarele betegite numai pentru a te strânge la piept.
…Deci, când bărbatul nu te caută, înseamnă că nu vrea.

***

Mă sună în fiecare zi.
Când te întorci la București?
– De-abia am venit în Tg-Jiu…
– Să îmi spui când te întorci, da? Că vin să te iau cu mașina.
– Bine, o să-ți spun.

Când sună telefonul, văd numele lui.
Același nume care mă făcea să tremur acum zece ani, căruia îi adresam în eter, deznădăjduită,  întrebarea de ce nu mă cauți?, nume pe care îl așteptam înfrigurată să-mi coloreze ecranul, să-mi dea lumină în viață…

El mă caută, acum, având sufletul plin de sentimentele mele de atunci. Cât de amar este inutilul…

***
Distanța dintre doi oameni nu se măsoară în ore sau în kilometri.

Distanța dintre doi oameni se măsoară în Unități de Defazare Sentimentală.

Ziceam că nu mai scriu, o perioadă… să mă așez în mine, culcuș, să prind putere…

Și am venit acasă, acolo unde-mi sunt plantate rădăcinile…să las deoparte, timp de o săptămână, Bucureștiul, cu tumultul, cu întrebările, cu fricile candidaților la actorie, cu jurnalul, cu cei dragi, din el, care formează un ditamai sufletul…

Am ajuns acasă, la tata.

Din secunda doi, am început să caut internet ca drogații în sevraj, să fiu aproape de București, de tumult, de întrebări, de candidați, de jurnal, de prietenii care poposesc în el…

Aseară am cerșit o bucată de wireless de la niște rude, halal vizitator am fost, așezată cu fundul la ei și cu ochii în monitor… norocul meu că avem istorie împreună și că am fost fermecătoare, luându-mă singură la mișto, așa că iată, se demonstrează că și dacă stai cu spatele poți fi expresiv…

Azi noapte l-am bântuit pe frate-miu, care mi-a dat stick-ul lui de Orange…

De azi începea drama, căci fratele (cu stick cu tot) pleca voios la București… Dar s-a milit de mine, și, fiind client baban pentru Orange, a reușit să îl convingă pe un angajat, pe care nu îl cunoaște, să îmi împrumute un alt stick, timp de o săptămână, te duci la sediu, nona, îl iei și îl instalezi.

Eu zăceam depresivă, cu vagi accente de offline, într-un colț al bucătăriei, și m-am activat spontan.

Tatăăă!!! Îmbracă-tee!!! Mergem în oraș, tu să iei aer, eu să iau eter!!!

…Și-mi zic, dacă tot merg în oraș, n-ar fi frumos să o sun și pe Fumărel, să ne vedem? Mai ales că sunt cu tata, aș vrea să îl cunoască și ea, căci Irinuca Fumărel a scris, aici în jurnal, la un anume articol, câteva cuvinte care mi-au scrijelit inima… iar tata a plâns, când i le-am citit…

Deci iată-i pe cei doi oprișeni în stația de autobuz din fața liceului, așteptând o mașină necunoscută, condusă de o persoană necunoscută…

Fumărel sosește în stație, oprește, și se produce stupoare de ambele părți. I-ați văzut poza din blogul ei? Vax. Fumărel este superbă, râde într-una, iar de mintea ei nu mai vorbesc, e brici, se vede din blog.

La rândul ei, Irinuka mărturisește că se uita pe partea cealaltă a stației, căutând cu privirea o femeie la 40 de ani, bătrână, grasă și lăsată.

Fac o paranteză aci, căci trebuie să povestesc. Cum, fumărel, …bătrână și lăsată?
Așa, pentru că în jurnal tu pari înțeleaptă și mama răniților, mă așteptam să fii grasă și lăsată.
– Cum, fată, că am spus că sunt fermecătoare?
N-o pot sminti pe asta mică din paradigmă, ea avea impresia că sunt o femeie cu părul tuns scurt, făcut permanent…io, nona, mă uitam la stația cealaltă, căutându-te din privire, că doar acolo erau două grase, mă întrebam care ești tu…

Închei paranteza dându-mi ochelarii jos (nu, nu port nici ochelari), privindu-vă și pe voi în pupilă și întrebându-vă: măh, și voi, ceilalți, credeți că sunt grasă și lăsată? Că dacă da, nu vă pot pupa în creștet, a reproș drăgăstos, cum am făcut cu fumărica, dar pot scoate, cordial și la o adică, o ditamai limba, ca ăia micii și needucații… 😉

Revin.

Până terminarăm consumația, tata o adoptase pe fumărel, iar fumărel îl pupă pe tata mai rău decât o pupai io pe ea.

Luarăm și stick-ul de net, ca să pun în jurnal ce scriu acuma zâmbind, și ete așa se termină a doua zi de stat acasă.

Mă uit la familia mea ca la o oglindă, și îmi place ce văd.

Tot o oglindă a sufletului meu sunteți și voi, cei care veniți în jurnal și rămâneți aici.
…De aceea mi-am intitulat articolul Familia din eter.

Am sufletul plin. Și net, până plec.


Când scriam eu de metamorfoză? …Recent.
Îl caut. E o chestiune de timp până când mă va găsi”.

***
Azi dimineață meșteream un rest de bagaj, să fug la gară și din viața mea, când sună telefonul.
Ești acasă?
– Da, mă pregătesc să plec.
– Te duc eu.
– Merg la gară, nu la facultate.
– Te duc eu, ajung acum la tine. Te rog doar un singur lucru.
– Spune, dragule.

Să te gândești la mine până vin.

…Rămân, ce-i drept, puțin interzisă, bărbatul acesta poate fi numit oricum, numai intempestiv, nu…

Când intră în casă, mă ia în brațe și îmi inspiră parfumul, ce faci, ești nebun?
Mă rup din îmbrățișare, sunt traversată instantaneu de fraza din Jurnal care acum pare transformată sarcastic în “e o chestiune de timp până când mă va… regăsi.”

Cu omul din fața mea am scris istorie. Crâncen, disperat, dureros, cu speranță,  agonie și frânturi de fericire, i-am purtat ADN-ul în mine, l-am așteptat numărând secundele, ne-am despărțit de prea multe ori, împăcându-ne prea puțin, era relația aceea, interzisă, pe care o trăiești ca bolnavul în fază terminală, cu implacabilul în față, zilnic, parcurgând toate fazele, metodic.
Mă ridicam și mă prăbușeam în același loc, periodic. …Timp de aproape patru ani.

Ne iubeam bolnav, respingându-ne și atrăgându-ne cu forța pe care o au doi magneți pe care îi lipești instant sau te chinui să îi apropii.

Două prototipuri Alfa, pentru care atracția reprezenta coliziune iminentă.

Două identități tumultoase care urmăreau, frenetic și inconștient, despărțirea, nu contopirea.

…Și, dintre toți bărbații din lumea asta mare, iată cine a simțit de la distanță că am garda jos și a venit, pur și simplu, așa cum n-a făcut-o niciodată în vremea în care îl iubeam ca o nebună.

– Ahh…ce vrei de la mine?
– Ce am vrut dintotdeauna.
– Să îți fiu amantă?
– Nu, iubită.

Ar vrea să se apropie, să mă ia în brațe, îl cunosc atât de bine, dar rămâne pe loc, țintuit de privirea mea caldă, însă fermă.

Iau, mecanic, pulsul nostru comun, situația este ușor periculoasă căci micuța cameră este invadată de feromoni, așa că direcționez discuția spre el.
Povestim.
Trist, suntem amândoi la vârsta la care începem să simțim care sunt cu adevărat marile dureri și terifiantele drame, tatăl său este foarte bolnav, încăpățânat și refuză să se trateze, disperând întreaga familie. Eu îi povestesc de boala mamei mele, de ciuda mea de atunci și de neputință,  impresionându-l,  are lacrimi în ochi…
E așezat pe marginea patului, corpul are formă de abandon, iar eu îl îmbrățișez, așezându-i capul pe inima mea și îl sărut pe creștet, suntem, doamne, atât de familie, uniți în tristețe și nedeterminare…

– Nona! Nu pleca acum la Tg-Jiu, te duc eu mâine, cu mașina. Dorm cu tine în noaptea asta, vrei?
– Tuu? N-ai dormit niciodată cu mine.

…Și chiar așa este. …Însă e ciudat ce simt acum… Este atât de tentant…Sunt pe zero.
De…am uitat de cât timp, nu dorm cu nimeni în brațe, noaptea.
De și mai mult timp, sărut bărbații numai pe frunte sau pe obraz… Este atât de tentant, vorbeam în jurnal de aventură și iată, o aventură cu trecutul…suntem atât de familie, noi, cei doi străini…

NU.

Mă uit în ochii lui, e atâta energie în camera asta, iar el, ca niciodată, mă vede

–   Nu ai voie să mă fracturezi din nou. Trebuie să am încredere că merit să aparțin cuiva. Altcuiva. Nu vreau să repet trecutul.

…Spun asta în timp ce am inima bolovan, îmi atârnă de suflet, povară, mă terorizează gândul unui nou început cu altcineva, un necunoscut care nu va face niciun efort pentru a mă descoperi în timp util

Sunt pregătită, oare, să o iau de la capăt?
Am, în fața mea, un om care mă iubește și care mă respiră, este atât de legat de mine, oricum nu o să mă mărit niciodată, sunt expirată deja, el e aici, nu trebuie decât să îi cuprind, delicat, fața, cu palmele și să nu gândesc, să mă las, să comandăm mâncare chinezească, să ne uităm la televizor, să adormim îmbrățișati, să ne trezim mâine dimineață și să plecăm acasă la tata, cinci ore de mers, de râs nebun… cu alte cuvinte, să trăiesc, azi, acum, ceea ce mi-am dorit nebunește, visând în fiecare secundă… cu zece ani în urmă…
***
…Rememorez toate aceste lucruri privind pe fereastra trenului.

Am decis, deja.

Îl caut.
E o chestiune de timp până când mă va găsi.

Plec mai departe.