Zilele trecute, un om genial, care mă fascinează de fiecare dată când deschide gura, mi-a povestit:
– Ieri am văzut un fluture aşezat pe asfalt. Am pus talpa deasupra lui, la o oarecare distanţă, iar el şi-a strâns aripile.
– L-ai omorât?
– Nu. Voiam, doar, să văd ce face un fluture când are o talpă deasupra. Şi-a strâns aripile, aşa că, de sus, se vedea doar o liniuţă. Dacă priveai dintr-o parte, vedeai aripa. …Am zâmbit şi am mers mai departe.
Din instinct de conservare, fluturele se făcuse liniuţă, pentru a scăpa de ameninţarea umbrei unei tălpi.
**
Cât de diferiţi suntem noi, bărbaţii şi femeile…
Eu, ca exemplu de fetiţă, dacă vedeam fluturele, mă întrebam de ce nu zboară, e pe moarte? Şi cred că aş fi luat o foaie de hârtie, i-aş fi strecurat-o sub trupşor şi l-aş fi mutat departe de tălpile care l-ar fi putut călca, neatente.
Interesant, mai meditam eu, cum merge specia hominizilor, înainte, cu bărbaţii – pionieri cercetători, iar femeile, empatice…
Pe urmă m-a lovit direct în creştetul capului, un gând… Am recunoscut fluturele. Şi felul în care se face el liniuţă, atunci când se întâlneşte cu umbra fiinţei mele de eter.
De ieri, îmi arunc, cu sarcasm, replici mentale, gen: Huh, madam, găsişi motivul să fii, iar, depresibilă…
…Aşa, şi?
Mai grav decât asta e faptul că eu reprezint o sumă de calităţi – cu rezultat ZERO realizări. Traiectul vieţii mele de până acum creionează un drum amprentat de tălpi. Care nu duce nicăieri. Şi pe care poposesc, sporadic, fluturi străini.
Recunoaşteţi Jurnalul, acum?
