Jurnalul lui Manon.

Oh, da, și asta…

Gura lumii. Să nu faci ceva altfel, că te prinde gura lumii, te mestecă, te înghite. Sau te scuipă.

Gimme a break…

Să-ți spun eu cum e cu gura aia.
Fiecare homo sapiens inclus în generica LUME – aka spațiul personal plus cel social – are o părere despre acțiunile tale.
Pendulează, de regulă, între: “Bă, dă-l dracu, e tare!” și “Ce idiot!”.

O poveste de-a mea:
Se dau doi tineri, îndrăgostiți lulea.
Lumea e împotrivă.
Mama lui zice că fata e ciudată și perversă – deși fata e timidă și încă virgină la 23 de ani.
Mama ei zice că amicul e un idiot mincinos și prezice că relația va fi o catastrofă, căci prințesa ei tocmai e pe cale să comită o mezalianță.
Adăugăm în coș vecini  și prieteni.

Tinerii se iubesc profund.
Varianta cu final Romeo și Julieta e leim și emo, deci iese din discuție.

Ei trăiesc în timpurile cu războinici nemioritici.

Așa că.

Se așază spate în spate, și luptă.
Cu lumea.
Cu gura ei.
Pentru a apăra ceea ce li se cuvine firesc: Iubirea lor, perfect de simplă în curățenia ei.

După un timp, obosiți, se întorc unul spre celălalt.
Doi străini.

*

Să-ți repet cum e cu gura aia.
Fiecare homo sapiens inclus în generica LUME are o părere despre faptele tale.
Pendulează, de regulă, între: “Bă, dă-l dracu, e tare!” și “Ce idiot!”.

Și atât.

Bârfa durează maxim patru minute.

…După care gura lumii își vede liniștită de căcaturile și de inutilul banal al propriei vieți personale.

Kapeesh? 😉

Sfat: Slow, Slow (Run Run)

Zice-i-ar, unii, sălbăticire.

Ești sălbăticită, Nona!

*

Pe vremea copilăriei mele, mâncam portocale și banane doar iarna.

Când miros portocale, simt să zic wow!

Jucăriile, tot în vremea aceea, erau puține.

Când văd jucării, simt să spun wow!

Iubirea avea, în adolescența mea, etape parcurse cu sfială, iar în plex creșteau fluturi, neomorâți și neasfixiați de sexul prematur.

Mă îndrăgostesc pe aceleași coordonate, și simt în plex același wow!

Azi am fost la un Drive In, să văd un film. Pentru prima dată.
Mașinile erau aliniate frumos, boxele, date la maxim, acțiunea de pe ecran, trepidantă, iar eu, cocoțată cu picioarele pe parbriz, aplaudam și ziceam wow!

*

Sunt ciudată. Wow!

Mă minunez în gura mare de frumos. Wow!

E bine să fii sălbăticit. Guști și te bucuri, pas cu pas, de-aceleași lucruri – ca și cum le-ai trăi prima dată – rupând din acest secol XXI numai bucățile frumoase, cu miros de portocală.

Capacitatea de a privi fermecat în jur ține de copilăria ta care nu se lasă abandonată.

(Și aș adăuga aici un wow! timid și tâmpițel.) 🙂

The war of the sexes has been fought on multiple fronts – the bedroom as well as the boardroom.
But Facebook?
You’re damn right, sonny.
When this woman asks a simple question about how promiscuity is treated across genders, she gets seriously owned by a guy on her friends list.

WOMAN:
– It is odd how society sees things. Let’s say if a guy sleeps with all these girls, “He’s the man!” or a stud. But if a girl does, she’s a total slut or whore. Is society sexist?

MAN:
– Well, think about it this way. If a key can open a bunch of locks, it’s viewed as a Master Key, and it’s awesome to have. But if a lock is opened by a lot of different keys, well that’s a pretty shitty lock if you ask me.

*

Sursa:

StumbleUpon

Mi-a scris cineva, odată, să am grijă cu jurnalul ăsta, că o să mă înghită. Și a adăugat: ” Tu nu vrei relații, tu vrei material să îți hrănești jurnalul”.

Aș putea răspunde, la cele de mai sus, un roman întreg (începând cu numărarea relațiilor descrise în aceste 970 de pagini).
N-o fac.
Omul care și-a permis să insinueze că știe cine sunt eu, ce vreau și ce caut – își câștigă existența făcând experimente și disecții.
…Asta apropo de “material”.

*
Eu, cu mine, de ceva timp, sunt în armistițiu.
Stau în banca mea și aștept nu știu ce.
Dar în jurul meu se întâmplă chestii.
Mă afectează.
Deci scriu.
*

– Nona, despre mine ai scris articolul cu “Ascultă, fetiță…”?
– Nu te cunosc, iubita…
– M-am regăsit acolo…
– Atunci și despre tine am scris.

*
Jurnalul acesta este supapa mea de eșapare.
Mă bucur că bolovanii n-au acces la cheia felului în care scriu.

…Și nu, nu coc nimic.

Ascult o melodie pe care n-am auzit-o de… multișor: Rumors

Link: Distanța dintre doi oameni…

…Știu starea aia, de căcat. O știu. Am trăit-o.

Când ești în relație/in paralel cu ea și ai scuipa câțiva draci/morți/răniți înspre patul lui procust în care te întinde/comprimă infantilul ăla.

Când zaaaci, agonic, cu ochii beliți în telefon, iar george nu mai vine cum zicea coșbuc .

Când te târăi prin casă, ciufută și cu părul sculat de parcă te-ar fi electrocutat tot tabloul electric plus regimentul doi.

Ah, the drama.

Ah, și ce-o mai savurezi, pe îndelete… Este suferința mea și n-o dau la nimenea… Ahh…Fuck off!

Ascultă, fetiță…

În primul rând, ștanțează-ți pe creier că în relațiile-dezastru NU există Patul lui Procust! …Ci Bățul Hingherului. Nu Patul lui Procust, reține, nu Lesă, ci Bățul Hingherului. Ăla care are o lungime stas, și laț la cap.

Lațul e pe gâtul tău pentru că tu ai ales să te strecori acolo.

Nu te poți depărta, căci te taie. Nu te poți apropia, că te sufocă.

Ascultă, fetiță…

Te pedepsește masculul? Te ignoră? Și tu? Ce faci? Ștergi mucii și îți rozi inima pe bucățele, de ai speriat, dracu, și biata oglindă cu privirea aia hepatică!?

Scoală din morții mă-sii de depresie!

E pierderea lui, nu a ta!
Ce pușca mea  jelești?
A.
Înțeleg.
Te-a uitat dumnezeu pe o insulă pustie și viața s-a sfârșit, o să vorbești de-acum încolo numai cu nucile de cocos pe care-o să le cheme Vineri. …Chiar așa.

Get the fuck up, și reține: cine plânge la urmă, plânge mai rău!

Ascultă, fetiță…

Într-o zi, o să mori.
Punct.

Înțelegi? Ascultă asta!

Suntem amuzanţi, noi, oamenii… În dorinţa de a comunica, de a ne face înţeleşi…
Cu nevoia febrilă de a fi toleraţi, plăcuţi, adoraţi…
Cu zbuciumul de gol în plex atunci când nu rezonăm în ceilalţi…

Vorbim, explicăm, şi ne mirăm că nu suntem auziţi.

Păi să nu ne mai mirăm. Căci nu despre auzit este vorba.

Ci despre faptul că ideile din capul nostru au o anumită reprezentare, care trebuie transmisă, în imagini, interlocutorului.
Altminteri, fiecare îşi derulează propriul film, astfel că atunci când eu zic NU, tu înţelegi Poate.

…Şi iată cum, universurile din noi doi (minunate, de altfel), rămân încremenite în blazare – fiecare pe canapeaua propriului suflet, şi-şi fac cu mâna, a bye-bye.

Cum punem ideile noastre în imagini?
Gândind, simplu, că ele trebuie să fie reprezentative pentru interlocutor, nu pentru noi.

Dar pentru asta ai de spart un ego.
Al tău.

*

La un restaurant turcesc.
Scuzați-mă, puteți opri muzica până terminăm noi de mâncat? Când puteți de alea săltărețe, Maria înghite prea repede, când puneți de alea lacrimogene în care se aude repetat “Ah, Allah, Allah” – mi se oprește mâncarea în beregată și-mi vine să arunc cu șervețelul pe jos.

La One.
Puteți, vă rog, să închideți boxa trei, care îmi bate direct în plămâni și-mi răcește gustul supei de pui a la grec?

La Papillon.
Vă mulțumesc. Datorită plasmelor fixate pe realitatea tv, mi-ați adus aminte că atunci când sorb ciorbița de văcuță – trebuie să mă uit numai în farfurie. Aș aprecia dacă, în timp ce eu pescuiesc gândăcelul ăla din castron, ați pune plasmele pe mute, în semn de doliu.

Acasă.
Cretinule din fața blocului, închide geamurile la mașină, să te asfixiezi TU singur cu manele!! Vrei o roșie de apreciere în parbriz?

*
În gând. Că n-am curaj.

Și când tăcem spunem ceva, nu?