Jurnalul lui Manon.

În ultimul timp, parcă sunt narcoleptică, sentimental.
…Până când, azi, m-a pleznit o revelație, direct peste lacrimi.
Soo… Zic să prestăm o injecție cu adrenalină, care să încuie momentele triste, în beci.

*
Vă fac dedicații.

Ete.

Pentru cei care vor să se miște puțin în fața oglinzii… PERFECT!

Pentru cei care vor doar să asculte ceva drăguț… SMILE & MAKE A WISH!

(Aș ruga fetițele să remarce maimuțica aia tatuată, din clip. Nush de ce, dar îmi vine să o pup pe moțul de la căciulă) 😉

*

Vă pup și pe voi pe moț, dragii mei. 🙂

***
P.S. (evideent!)
Scuze, da’ uitai de mine, și îmi dedic, așa:

CHENTACI DIS

AIS, AIS BEIBI

ARSH, ASHH, YEAH…

PLIZ SDEND AP

Ladies…

…I think it’s time to SWITCH ROLES.

♦ ♦ ♦

Guys…

…You can watch… and TRY AGAIN. 😉

– Ceea ce simt e atât de frumos, atât de frumos, atât de frumos… Dar și atât de chinuitor…
– Știu. E relația …aia…când ea e împărțită la doi…
– O iubesc atât de mult… Dacă aș putea să-mi dozez sentimentele… Când vreau, să simt, așa, muult, când nu, să simt mai puțin…
– Nu poți. Dar să știi că există oameni care fac asta, și le iese.
– Cum?
– Ignoră ceea ce simt, și proiectează tumultul pe altceva.
– Eu nu vreau așa, e atât de frumos să iubești…
– Așa e. Ai lumină. Știi că te bag în blog, da?
– De ce? 🙂
– Pentru că mai sunt și alții care simt ca tine, să se recunoască.

Ieri mi-am întins privirea, streașină, în jur, să nu-mi atârne gândurile în afară, că e rușinos. Mă agățam cu ochii de ceea ce vedeam în jur, dându-mi șuturi discrete în fundul cerebelului, găsește, femeie, un subiect, și scrie, îți vin oamenii în jurnal și tu îi servești cu postul de ieri?

Nimic. Vid.

Azi noapte am lăsat computerul deschis, zic, poate visez ceva și mă reped să scriu… Și am visat, dar nu-i de povestit, că are lacăt de cenzură.

Azi dimineață, când am deschis clapeta laptopului, în bara de jos clipoceau o mulțime de ferestre de messenger, dragii mei, dragi, mă dibuiseră și invizibilă…

Și uite, scriu acum… nimic.

***

Dar în P.S. am subiect. 🙂

Vă doresc un uikend minunat și sunt aici, dacă aveți chef de taină. …Sau de-un subiect anume. Sau de muzici.

Aștern la ușa Jurnalului, covoraș de intrare, nimicul, și vă invit să îl călcați în picioare.
…Scutur eu, pe urmă, din el, un subiect.

Ce faci, jurnărel? Singur? Tristuţ? Te abandonă mami? Nu? Bine. Că am trecut să te salut.

…Şi să îţi povestesc, în fugă, ceva: scanai nişte copii, azi.
În ochi se vede educaţia. Şi, cu lumini şi umbre, ceea ce simt ei, cu bune şi cu rele…
Se vede şi cât îşi doresc să ia examenul, dar şi îndoiala.

Unii dintre ei par mai siguri, o să îi văd în examen, în fond, azi, e doar înscrierea…

Ciudat, din mulţimea de sufleţei se detaşează câte unul în care simt reuşita. Nu ştiu de unde vine, are aripa de înger deasupra lui?
… Cum ar fi ăsta micu, de azi. Avea pe faţă soarele. Ne intersectăm privirile şi se petrece chestia aia.
– Sărumâna! Din plin, hotărât, familie. Eu, mna, senilă, mă gândesc fugitiv, o fi de-al nostru, sunt sute, nu îi ştiu pe toţi…
 – Te pup, dragule! Şi plec mai departe.
Peste zece minute, dau, iar, nas în nas cu el, alerga pe scări în sus. Mă vede şi zâmbeşte larg, luminat.
 – Eşti foarte frumos, îi zic.
Se emoţionează ca o fetiţă iar eu îl iubesc spontan, de parcă e al meu, doamne, cât de mamă sunt…
 – Sărumâna. (Pauză de respiro) Nici dumneavoastră nu sunteţi mai presus.
Mă bufneşte râsul.
– Merci. Nu era “mai prejos“?
– Ba da…M-am emoţionat… din cauza admiterii…
Aha. Deci nu e student de-al nostru…

…Încă.
–

Am treabă.

Azi sunt, şi sfredeluş, şi tropăitor (adică tropăi prin şcoală din picioruşe).

Au venit copiii la înscriere. S-au aliniat pe un rând, şi aşteaptă cuminţi, plini de emoţie, de parcă ar fi într-o biserică.

Iar eu trec din când în când pe acolo, niznai. Şi le zâmbesc.

Să ştie.

Că nu sunt ai nimănui.

…Până se termină admiterea, o să ne împrietenim.

***

…Undeva, răspândiţi prin ţară, nişte părinţi tremură de emoţii.
Îi rog să n-aibă teamă.

…Am eu grijă de sufleţei, aici. 🙂

Aș vrea să scriu despre faptul că oamenii răi sunt rari.

Aș vrea să scriu despre faptul că cei care par răi, sunt, de fapt, sensibili.

Aș vrea să scriu despre faptul că, în viață, nu trebuie să te lași până când nu înțelegi acțiunile celui de lângă tine.

Aș vrea să scriu despre faptul că, în mod, garantat, dacă te frământă ceva, vei afla răspunsul, sooner or later.

Aș vrea să scriu despre felul în care mă modifică loviturile sub centură.

Aș vrea să scriu despre optimismul meu incurabil, care mă încăpățânează să cred în bine și în armonie.

Aș vrea să pun în poze felul în care lupt eu, uneori, împotriva mea, pentru a nu-l lăsa pe cel de lângă mine să se irosească aiurea.

Dar.

De ani de zile, numai despre lucrurile astea scriu.

Ele m-au făcut vulnerabilă.

***
De azi voi restricționa accesul unei persoane, la acest Jurnal.

Sper să n-o mai fac niciodată.

***

Îmi cer iertare pentru faptul că, în loc să întorc celălalt obraz, întorc spatele.

***

****

Știți mașina aceea, de pe deal? Am deblocat frâna de mână și am reluat călătoria.
În marșariér.

Dostoievski povestea că, doar cu puțin timp înainte de a i se declanșa criza de epilepsie, avea o senzație ciudată și clară că urma să trăiască o revelație. Cunoștea atât de bine procesul, încât avea timp să se așeze undeva, pentru a nu se accidenta, când lovea criza.
Își simțea, acut, creierul – cel lovit de furtuna electrică, și prevenea catastrofa.

*
Am un prieten, țintuit în căruciorul cu rotile. Mi-a spus că a învățat să asculte de corp și să interpreteze semnalele pe care acesta i le dă.
Își simte, acut, organismul, și-l ține sub control.

*
Eu nu am epilepsie, nu sunt nici imobilizată.
Am doar o inimă, bolnavă. Căreia îi lipsește, din copilărie, preaplinul de iubire – care să vină de la altcineva.
Îmi simt, acut, inima. Dar. Nu știu să previn. Nu știu să controlez.

Când inima asta bolnavă simte că are o revelație, n-a învățat să se așeze, așa că se face praf.
Iar când simte că bubuie de sentimente, nu știe să le controleze.

De aceea scriu. Uneori cuvintele spun prea puțin sau prea mult. …Atunci pun link-uri.

I hope you don’t mind that I put down in words.

***

Inima voastră e sub control? …Al cui?

Mi se-ncontrară doi prieteni. Doi sori strălucitori. …Eu, cumva, la mijloc.
Se împăcară. …Căci eu, evident, la mijloc.

Unul dintre ei îmi spune: Fantastic, cum ești, măi, Nona… Ca un buldozer. Nivelezi.

Greșești, prieten drag (îmi spun în gând), Nona e ca un tractor. Ară.
Dar numai pământul fertil.

Am lipsit, câteva zile, din Jurnal…
*
Paranteză.
Aveam, acum câțiva ani, un aspirator mic, pentru bucătărie.
Într-o zi, l-am scos de la încărcat și l-am așezat cu gura pe o firimitură.
A făcut Puf! Puf! și a murit.
…L-am donat tatălui meu, să-l îngroape pe balcon, căci tata strange tot.

Acum doi ani mi-am cumpărat altul. După numai un an, a făcut, cu gura pe o firimitură, Puf! Puf! și a murit.
L-am donat portarului, ia-l, poate îl repari.
După trei zile i-am găsit întâmplător cartea tehnică. Atenție! Schimbați acumulatorii la interval de un an!
Boon, așa, tuto! În loc să dau 40 de lei pe acumulatori, va trebui să dau 280, pe un aspirator nou.

În ultimele trei săptămâni, aspiratorul de garsonieră am fost eu.
…Am aspirat exclusiv aer de locuință.
Acum câteva zile, am făcut Puf! Puf! și era să…
…Dar am învățat lecția.

*
…De aia zic, am lipsit câteva zile din Jurnal.
Am fost plecată, îmi murise acumulatorul.
L-am schimbat! 😉

.

************************

@all of you: Mi-ați lipsit!
Cosa avete fatto ultimamente, novità?
Un abbraccio forte!
…Plus kiss-uri pe frunți!