Jurnalul lui Manon.

E OK să fii trist de sărbători. De sărbătorile în care simți acut că lipsesc dispăruții – morți sau vii.

E OK dacă nu te poți amorți cu nimic, să te pretinzi dezinvolt.

E OK că faci pace cu inima care picură durere, și că eviți compania fericiților, pentru a nu-i contamina.

E OK când simți să urezi Sărbători liniștite! (căci fericite nu îți vine la îndemână, sau, dacă o faci, e pură complezență – ceea ce e OK, iarăși.)

E OK să ai credința că anul viitor s-ar putea ca tu să fii, de sărbători, foarte fericit. …Mai ales pentru că atunci îi vei înțelege – nu condamna – pe cei triști, care refuză să-și amorțească durerile, pentru că e chiar OK să le plângă lucid.

E OK să fii trist de sărbători. …E, pur și simplu, uman.

… Am văzut un spectacol minunat.
Iar eu sunt varză.

Aş fugi. M-aş izola. Să nu mai ştiu de nimeni, nimic.

A fost un an greu. Cu multe speranţe şi cu prea multe dezamăgiri.

Pumni în figură. Luaţi şi daţi.

Lacrimi şi poveri străine.

Mă iubesc, unii, pe ascuns, de parcă aş fi un drog interzis.

Mă urăsc, alţii, cu voluptate.

…* At the End of the Day ← One day less to be living.

.

(*) – link

Felul în care modificăm numele oamenilor oglindește imaginea pe care noi o avem despre ei.
Este barometrul exact al gradului de comunicare + simpatie.

*

Conuț
Nonuț
Nonuța
Noni
Nonex
Nonule
Nonuș
Nonette
Nonuca
Manonel
Manonule
Ménăn
Manonelovici
Manonuța.

Toate fetele și băiețeii de mai sus sunt ai mei.
…De aici, probabil, și declarația manonică: Te iubește mama lor. 🙂

**

PE TINE, cititor, CUM TE-ALINTĂ când te alintă cin’ te-alintă?

Mi-a zis, azi, pe coridoare, un sâmburel abia admis la noi în școală:
– Nona, îți citesc jurnalul, moor după el!
– Mă bucur, pui. Cât ai citit?
– Aaa… Nu mult… N-am timp să îl citesc de la capăt, da-mi fac! 🙂

Ăăă… Sâmburelu’, atenție aci, pun două linkuri pe care le iubesc.

Ăsta mă doare: Staționăm.

Ăsta mă amuză: Linia de cenzură.

Dă-ți timp! :- P

Am venit spre casă, azi, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.

l-am primit de la injinerul cel drăguț.

Ieri mi-a adus parchetul pentru birou, și a nimerit cireș. Eu voiam de fag.
Am făcut un scăndăluș teribil, în curtea școlii, beștelindu-l (deși nu-l cunoșteam pe om).
Menționez că la momentul iureșului, când l-am certat rău pe inji – aveam vârsta de trei ani.
Am folosit expresii dure: Deci, cheliuță, nu te pot suferi; Da io voiam de fag, urâțelule și Dacă nu mi-l pui mâine pe tot, și mă ții cu biroul vraiște trei zile, o să te sechestrez și o să te strig de față cu toată lumea “Burtică”!

Deci azi veneam spre casă, purtând în brațe un buchet mare de trandafiri vișinii.

Am intrat în magazin să-mi cumpăr țigări. Vânzătoarei i s-a tăiat respirația, văzând florile:
– Doamneee… cât sunt de frumoasee!!!!
I le-am pus în brațe.
– Ia-le tu.
A amuțit, surprinsă și fericită.
Când să ies din magazin, i-am spus, severă, căci deja mă cunoaște:
– Dacă îți rupe ăla picioarele că vii acasă cu flori scumpe, să nu-mi ceri bani de ghips!
– Nuu… o să se bucure…

…Iar ochii ei sclipeau ca beculețele din pomul de iarnă…
A, da, pomul de iarnă… e decembrie…

Sunt împietrită.
Am, lângă mine, câțiva dragi care nu sunt bine. Unii au semnal de avarie, alții au luat în plin catastrofe.
Câțiva așteaptă ca eu să îi sprijin în demersul de a pune viața la podea, ca să-i dea în gură, cu sete.
E pentru prima dată când, văzând prin ce trec oamenii dragi din jurul meu, îmi doresc din suflet ca inamicul să aibă o față, să fie materie. M-aș bate cu el până la epuizare.
Dar.
Nu pot să ajut.
Sunt inutilă.
Funcționez la nivelul zero – instinct de conservare.
E decembrie, mi-am criogenizat sentimentele și așteptările, iar inima îmi hibernează forțat.
Lacrimile îmi sunt țurțuri înfipți în suflet.
Empatia mi-e ca un burete stors, și-mi folosesc doar logica.
Dau sfaturi cu voce de dispecer, având ochii larg închiși.

*

…Deci am ajuns acasă purtând în brațe locul gol al unui buchet mare de trandafiri vișinii.

Mă adăpostesc de ger în stația de autobuz acoperită (prin care circulă, mai abitir, curenții).
Suntem trei. Eu, doamna înaltă și femeia în vârstă.

Femeia în vârstă are în grijă un cărucior cu un bebe rotund care face nani.
Ea stă pe trotuar, căruciorul – în stradă.

Privesc, neliniștită, ciudățenia, așteptând ca femeia iresponsabilă să urce căruciorul pe trotuar.
Da, nu se poate întâmpla nimic, foarte puțin probabil ca vreo mașină să lovească, însă instinctul meu de mamă este în alertă.

Exact în momentul în care am intenția de a porni spre femeie și de a o ruga să nu expună copilul, doamna cea înaltă face doi pași și o interpelează:
– Doamnă, urcați căruțul pe trotuar… Dacă, doamne ferește…
– Noo, lăsați, că dacă e ceva, îl trag repede…
– Totuși, vă rog, nu se știe, cu șoferii ăștia nebuni… Dumneavoastră sunteți pe trotuar, iar căruțul, în stradă…
– Stați liniștită, dacă e ceva, îl trag repede…

Deși am un sentiment bun pentru faptul că și altă persoană simte ca mine, rămân în alertă.
Văd din spate, și simt, că femeia care are în grijă copilul nu poate fi smintită din idioțenie.
Nu e bunică, e babysitter, biată imbecilă care își umple timpul făcând… un ban… cinstit.

Dialogul este inutil. În stație se lasă, pentru câteva secunde, o tăcere grea, plină de energie supărată, care ne include pe toate trei.

Îmi trece prin cap că nu pot lăsa lucrurile așa.

Apoi.
Se întâmplă asta: simultan şi fără niciun semn prealabil, doamna cea înaltă și cu mine coborâm de pe trotuar, în stradă, și ne așezăm în fața căruciorului, scut.

Ne privim în ochi, mirate, și nu scoatem nicio vorbă.

Mă căutai peste tot să o găsesc, dar ia-o de unde nu-i! M-am scormonit pe îndelete să dibuiesc drama. …Drama legată de faptul că și sărbătorile astea mă prind tot singură.
Nu-i! Nicio dramă!
Dar să vezi chestie… Că n-am drama e OK, dar nu simt nici bucuria aia de decembrie…
Hmm… Recunosc, m-am îngrijorat puțin de constatare, așadar… m-am luat la bani mărunți, în gând…

*

Mărturisire penibilă: Când văd câte un actor, pe scenă, care ține un speech, deci care vorbește neacoperit de personaj și folosește cuvintele lui, nu ale vreunui dramaturg, eu, mică în public, nutresc instant o stare de empatie puternică.
Aceasta are două faze: prima dată mi-e milă de bietul om, de mi se rupe inima, căci emoțiile lui, covârșitoare, mi se transferă – bolovan – în plex.
A doua fază este că mă inundă o bucurie ușor drăcoasă, cu accente vagi de isterie internă.
Sunt fericită că nu sunt în locul lui.

Cred că pe 30 ianuarie, de ziua UNATC, vom inaugura cele două Studiouri de Teatru.
Dacă mă pune conducerea să țin vreun speech?

*
Deci, aha!
De aia nu am drama sau bucuria de decembrie… Sunt terifiată de ianuarie!

Au avut copiii spectacol, azi. Intim. Pentru ai lor. Și eu sunt de-a lor. Maria e de-a mea, deci și ea e de-a noastră.

Au avut copiii spectacol, azi.

M-au spulberat.

Se numește catharsis, și acesta-i rostul teatrului.

La ora 11 noaptea, mâncam o ciorbă, cu Maria, la Papillon.
Și vorbeam numai despre spectacol, când eu, când ea.

Și pe Maria au spulberat-o ăștia micii.

N-am cuvinte. Ca să ai cuvinte, trebuie să ai și aer.
N-am.
…Căci au avut copiii spectacol. Azi.

De două ori, în viață, m-am simțit îngrozitor de bătrână: la 23 de ani și anul acesta.
Atunci nu mă consola  nimic.

Acum mă consolează faptul că am fost dintotdeauna urâțică.

E bine când ai pe ce să te sprijini.

Nu sunt nebună, acesta chiar este un cearceaf alb. Mare cât patul meu cel gol.
Nerăscolit.
Necălcat, doar întins, fără cute.
Neapretat, că nu apretez lenjeria.
…Mă rog, am vrut, odată, să îi apretez unuia chiloții – scoarță, ca să nu mă uite de cum iese pe ușa căminului conjugal, dar ăsta a fost un gând scurt și trecător, de femeie geloasă cu motiv.
Mai bine că nu i-am apretat slipu’, că după ceva timp m-a bătut dumnezeu pentru gândul perfid: într-o zi, când el conducea și eu eram botoasă, i-am zis, măh, io mă dau jos din mașină, mașina avea cam o sută la oră, și tipul a intrat în panică și a tras de volan ca meseriașu femeie, ai înnebunit?
Da. Ne-am răsturnat, în relanti, la Universitate, și am ieșit teferi, prin turelă, deci protv-ul ne-a filmat fără sânge.

Închid paranteza. Deci nu mai apretez nimic, nici în gând.

Așadar. Cearceaful cel alb.

Fiți atenți aici. Aveți FIR?
Cei care au intrat  în jurnal din întâmplare, dând search pe  cum se scrie ghiuvetă, să stea pe goagăl, deoparte.
Cei care sunt vindecați, să rămână și să privească, nu le strică.
Ceilalți… AVEȚI FIR?
Nu contează cum e, gros, subțire, important este să îl aveți la voi. Fir de durere… frică… neîmplinire… părăsire… doliu după viii plecați…taină nemărturisită…boală…
Dar firul să fie de azi.
Nu de ieri, nu de mâine – că e altă zi.

Deci.

Dacă aveți fir… Ne adunăm ad-hoc. Vă dau eu ace, am destule.

Și coasem firele astea pe cearceaful cel alb.

După aia.
Am o măgăoaie de televizor Sony, nu mă mai uit la el deci e mobilă degeaba, îl așezăm în mijlocul cearceafului, facem noduri și aruncăm povara în lacul sfânta ana. Să eliberăm greutatea de pe suflet.

Așa. Deci ați înțeles cât de mult mă doare. Și cât de adânc.

Acum.

Un ultim amănunt: MODELUL.

Eu, dragii mei, știți prea bine, n-am model, cos în linie dreaptă X-uri (cruci le mai zice, sau muște).

Nu dau temă de scris la comentarii, aș vrea, doar, să vă gândiți:

Dacă v-ați face frica fir și ați coase-o pe cearceaful cel alb, ce model ar avea ea?