Jurnalul lui Manon.

Poate că-s doar gânduri insomniace de trei dimineața.

Poate că iarna asta fără zăpadă e o întâmplare.
Poate că ploaia răzleață, cu boabe mari și reci care pocnesc în geam, mă sperie pentru că amintește de un film văzut demult, The day after tomorrow.

Însă vântul puternic de afară este, sigur, altfel. Construit, parcă, din bucăți masive care se lovesc aleatoriu de blocuri, de mașini – făcându-le să piuie.
Vântul ăsta pare rupt din alt context.

Poate că
The Planet is fine.

But makes you wonder
What if…

Afară-i primăvară. În miezul iernii.
Primăvară.
Snif.

Penibil. În jurnal, iarnă, în oraș mai avem puțin și se deschid ștrandurile. Pfui!
Aș scoate poza aia din dreapta sus, cu casa de basm peste care picură fulgii de zăpadă…

Dar prevăd: Cum șterg imaginea, cum, poof, începe să ningă în București.

Vreau ninsoare!!!
Dar mai las poza puțin.
…Ca să cad pe gânduri – visând, ah, că pot aduce eu zăpada printr-un simplu delete cu funcție de transfer…

Pe dracu. Mint.
Dacă scot poza și nu ninge conform previziunii, iar am motiv de depresii că m-a făcut mama fără noroc.

Dac-ai putea să rumegi gândurile obsesive, ca pe gumă, până când devin un rotund fără gust de amintiri și de proiecții.
Dac-ai putea.
Să le arunci, pe urmă, la coș.
Nu poți.

Mă tot gândesc la tocul ăla.

Mergeam, agale, pe stradă, să vedem artificiile care urmau să bubuie în noul an.

Și, în fața noastră, pășeau diafan două sărmăluțe-n foi de fiță.
Una blondă, alta neagră. Rochii scurte. La brațetă.
Aia din stânga avea pantofi cu tocuri de peste 10 cm. Cui. Luați prima dată în picioare.
E.
Și tocul de la stângul ăleia din stânga nu era vertical. Călca într-o parte, ca nava în scufundare. Palanc. Palalanc.
Mi-a rămas în retină.

Mă obsedează tocul ăla.
Al dracu creier.
… Ca să nu mă gândesc la polizorul de vineri, când va trebui să deschid gura fără să spun nimic.

Voiam să scriu de ieri.
Chiar dacă n-aveam ce să spun.
Dar văd în trafic refresh-uri și e ca și cum te-ar suna prietenii la telefon, să vadă ce faci, iar tu dai reject.
Unii sunt curioși să citească ce face nebuna de manon, ce i se mai întâmplă.
Alții mă iubesc, pur și simplu, simt io că le e dor.
Alții rezonează cu mine, că li se întâmplă la fel, și le pare rău de mine când plâng.
Categoria google nu se pune, dar o salut pentru că este.

Deci voiam să scriu de ieri.

Dar aș fi scris cu jumate de gură, și e nepoliticos față de cititorul prieten, care mă știe de logoreică.

– Să nu mă doară!
– Nu o să doară. Vă dau niște tequila.

…Iar seringa aia cu xilină părea mărișoară.
Jumătate din fața mea parcă era a altcuiva. Cu gură cu tot.

Io, fără gură, sunt moartă. Mă rog, aproape. Că mai am și ochii.
– Doamnă, dacă vă doare sau dacă vreți să-mi spuneți un banc, ridicați mâna stângă. Nu mișcați capul.
– Aș prefera să mormăi, că nu știu sigur care e stânga, în momentele de panică.

Dentistul e tânăr și frumos.
M-am născut prea devreme pentru bărbații mișto și dezirabili.
Dentistul e tânăr și frumos, iar clinica la care m-am dus eu cu măseluța bolnavă e scumpă.
La următorul tratament cu tequila voi presta muncă comunitară, nu-mi ajunge salariul.

Așa.

Deci cu toată gura scriu mult, după cum se vede.

Punctez pățania cu tava de friptură, ca să termin cu brief-ul.
Deci amenajai eu, aseară, o ditamai tavă cu friptură, ca să avem ce arunca la căței.
Am aragaz de secolul 25 și l-am pus pe butelie, că nu sunt gaze aci în bloc.
Butelia e pe moarte.
Deci planul era că o să pun tava în cuptorul Mariei.
M-am dus cu tava, țanțoșă, de parcă purtam mireasa la paradă, și când am vrut s-o bag în cuptorul Mariei, am realizat că e prea mare pentru aragazul ăla ghindă.
Scoate carnea și realiniaz-o în piticul de tavă Jena.
Tava Jena face poc în cuptor.
Scoate carnea, pune-o în vechea tavă și fugi cu ea la mine acasă.
Mersul nu mai era țanțoș, ci furișat.
I-am spus buteliei să facă un efort, că dacă mă lasă-n drum cu carnea medium rare, o s-o umplu cu gaz GPL, s-o umilesc.
Acum stau cu ochii pe flacără. E vie.
Sper să nu mă apuce miezul nopții prăjind carnea în tigaie… pe aragazul Mariei.

*

Dragii mei (ne)cunoscuți,
Vă îmbrățișez în stilul casei, suflet lipit de suflet.
Și vă doresc un 2012 minunat, cu muuulte zâmbete!

La mulți ani, cu sănătate!

Cu drag și mulțumiri pentru că, pur și simplu, sunteți,
Manon.

Mi-e dor de Radu.
Pentru că și lui îi e dor de mine.

Eu nu-l cunosc pe Radu.
El, pe mine, nu mă știe.

We are not young enough to know everything.

Deci parantezaaaa de rigoare:

Stăteam azi noapte după 1 deci înspre dimineață la taină cu o frățioară (cum se exprimă, ieri, o scumpă, la comentarii).
Tradiție sau fenotip, vorbeam cu frățioara despre relații trecute.
C-așa-i între Crăciun Și Revelion, îți aduci aminte.
După care urmează faza cu “ce n-am făcut încă” și, de Revelion, “dorințele” de la doișpe noaptea, pe care le uiți instant că numeri secundele să nu pierzi intrarea în noul an.

Bref.
Ea îmi povestea despre un tip.
Io îi spun, vaai, gizăs, știu, am scris despre el în jurnal...
Ea, cu ochii măriți:
– Ai scris? Despre el?
– Da, senilo, și ai și citit, atunci. Vrei să-l recitim?
– DA! Dar mai știi când ai scris?
– E simplu, am cuvinte-cheie. Individul m-a tarat și pe mine. Dau sărci în jurnal pe monstrul din grotă et voila!

Se deschide pagina, la fix, și citesc cu voce tare.
După care amuțim amândouă.
Aia e cu jurnalul. Rămâne scrisul și, printre litere, îmbibate ca-ntr-un burețel, trecutul, istoria, sentimente și resentimente.

Am încheiat paranteza.

A plecat frățioara, iar eu, încă lipită de articolul ăla, mi-am dat seama că.
În ultimul an scriu altfel.
De când cei care mă citesc, îmi răspund.
Altfel scriu.

Sunt ca un acordeon, și nu eram așa.
Un acordeon la sol. Cu burduful plin de multe.
Pe vremuri nu mă interesa dacă sună strident. Răbufneam, pufneam, mă eliberam.
Acum, însă, ah.
Sunt atentă pe ce apăs.
Să nu lovesc în nevinovați.
Să nu scriu, punctual, despre oamenii-zerouri care mă copleșesc și mă dărâmă, ca să nu-i atârn aici, bubuitor, de istoria mea scrisă.

De aia.
De multe ori.
Voi intrați aici.
Și mă vedeți pe mine, un acordeon la sol.
Care cântă fără bași, să nu dea greu grav pe pieptul meu, în ochii voștri…

O cafea.
În pătuț, cuminte, că e vacanță.
Un film scurt.
C-un personaj ca mine.
*

Tata.
Tata e rotund și are chip de Moș Crăciun.
Îmi ascund durerile în cutiuță și îl îmbrățișez cu tot sufletul rămas liber. E destul.
Tata e ca un licean intimidat de dirigintă.
Deci nu fi timid și strânge-mă-n brațe, că la telefon ești războinic și acum amuțiși ca o scândurică. Așa!

*

Copiii.
Eu stau cuminte în bucătărie, și butonez la telefoane.
Frate-miu o pupă pe cumnată-mea la copil.
Și bubu cel mic se mișcă rotund, ca un peștișor în apă, știe că tati îi vorbește prin burtică.
Mi se sparge, poooc, inima, de o fericire mare.
Iar lacrimile din ea vin, torent, înspre ochi.
Ale dracu de telefoane, au ecranul prea mic pentru ochii în ceață.

*

Prietenii.
Familie.
Cald.
Le pup frunțile / le cotrobăi prin amintiri / ce-mi dai să pap bun, de la tine?
Ei sunt tot acolo, eu sunt aceeași, ne purtăm în suflete la fel.

*

Orașul.
Deci vaaii…
În Tg-Jiu sunt cele mai frumoase luminițe de pe străzi, ever.
Mă plimbă, nesuferitul ăla drag, cu mașina, la infinit, iar eu filmez, cu telefonul, feeria.
Frig crâncen, afară, cald cald în suflet, de la luminile alea superbe…

*
Tata.
Copiii.
Prietenii.
Orașul.
Părți din Acasă.

*

Voiam să mă întorc în capitală după Revelion.
Însă.
Pe 26, l-am privit în ochi pe tata și i-am zis: Plec. Nu pot s-o las singură și-a nimănui. Și ea e familie.

Mi-am luat rămas bun de la tatacopiiprietenioraș și am revenit în București.
Să fiu o parte din acasă pentru un suflețel surior. 

Uha.
M-am întors în București.
Soare mult și aer de primăvară.

So.

Home sweet home / despachetat / împiedicat prin casă / ah, laptopul, că m-a orbit scrisul de pe telefon…

Culcuș în pat / add new post în jurnărel, pentru mine și ai mei.

First things first: