Adânc în noapte, strada-i plină de zi.
Felinarul anemic pâlpâie o scânteie care se multiplică în fulgii de nea aşternuţi covoraş.
E noapte, e lumină, şi e zgomot.
Viscolul fugăreşte duşmănos zăpada, nu ca să o prindă, ci ca să-i dea şut, ca la fotbal.
Suflă peste stradă, pe urmă urcă, vijelios, şi se izbeşte-n blocuri.
Parcă e un beţiv fără direcţie care se propteşte cu dinţii într-un stâlp de felinar, se miră, face un pas înapoi, înaintează tot cu freza-n stâlp, şi tot aşa de vreo cinci ori, până când se opreşte, boscorodind, bă, ăştia m-au închis aici!
Dar viscolul nu-i beţivul fără direcţie, el e doar sălbatic, căci de acolo, de unde vine, a învăţat să zburde liber prin tundră şi să dea, când se plictiseşte, câte una peste ceafă vreunui arbust complexat, degerat şi plin de ghimpi moi.
Strada Nicoară nu e tundră, ci un labirint de blocuri, în care viscolul nu are loc, aşa că se înfăşoară fuior în sus, pe cabluri, şi aruncă pe ferestre, ca zugravul, câte o mistrie de zăpadă.
Aud un zgomot în bucătărie. Am lăsat geamul uşor deschis, iar musafirul nepoftit a dat buzna, s-a speriat, şi-acum se zbate ca să iasă.
Trece razant peste tacâmuri, fâlfâie un prosopel din cui şi se strecoară-n cameră.
Miroase a ger.
A dracu uşă de metal, de la intrare.
Cică e etanşă.
Pârâie pe la încheieturi de parcă ar fi asaltată de doi hoţi panicaţi; unul vrea să intre, altul vrea să fugă.
Tocmai când zâmbesc şi vreau să spun măi viscole, aici rămâi, simt miros de vanilie.
S-a strecurat, curiosul, în baie, îmi probează halatul şi zguduie borcănaşele de pe raft.
Ah. Va găsi ieşirea.
Ia.
1…
2…
Şi n-apuc să zic 3, că aud paleta ventilatorului fixat în gura de aerisire, zvrrrrllll…
A scăpat, puiul de viscol, şi aleargă-n sus, cu bucurie, se avântă-n cer şi pe urmă se întoarce, iar, prin geamul de la bucătărie, să mai zdrăngăne prin casă ce-o mai fi în calea lui.
Mă uit la ceas.
E 3 jumate.
Giz!
Gata cu joaca.
Închid geamul şi mă cuibăresc sub pilotă.
E timpul să mă culc.
… Dacă-mi dă voie să adorm frigul din suflet.
