Jurnalul lui Manon.

Făcusem salata, și stăteam cuminte în bucătărie, când bate la ușă vecina.
– Auzi, Nona? Știu că taică-tu are un costum de Moș Crăciun. De aia zic…Te faci Moș Crăciun pentru nepoțelul meu?
– Evident că NU.

O oră mai târziu, pe ușa vecinei intra Moșul, cu barbă și mustăți de lână, ochelari de soare, toiag, sac cu daruri și voce de laringită.

Casa e plină de oameni. …Nu era vorba doar de nepoțel.

Moșul are un șoc, cei mari pufnesc în râs, dar nepoțelul se uită cu respect sfielnic la personajul îmbrăcat în roșu.

Totul a decurs perfect.

… De-abia acum îmi tremură picioarele, de la emoții.

O facui și pe-asta.
Ho. Ho. Ho. 😉

Într-o noapte, un om a avut un vis. Se făcea că merge pe o plajă, alături de Dumnezeu. Pe cer vedea proiectate scene din viața lui. După fiecare scenă, omul a observat că pe nisip rămâneau imprimate două seturi de urme: unul era reprezentat de tălpile lui, celălalt, de tălpile lui Dumnezeu. Când pe cer s-a derulat imaginea cu ultima scenă, care reprezenta cea mai crâncenă și cea mai tristă perioadă din viața sa, omul a remarcat că pe nisip era doar o pereche de urme.

Amărât, îl întreabă pe Dumnezeu:
Sfinte Doamne, mi-ai spus că dacă te voi urma, tu vei merge tot timpul alături de mine… Însă văd că în cele mai grele momente ale vieții mele… uite… pe nisip se vede doar o singură pereche de tălpi. Nu înțeleg de ce… atunci când am mai multă nevoie de tine… exact atunci… tu mă părăsești.

Dumnezeu îi răspunde:
Fiule, te iubesc și nu te voi părăsi niciodată. În perioadele în care tu ești devastat de suferință și vezi doar o singură pereche de tălpi, Eu te port în brațe.

Un om isi pune amarul pe google: “de craciun mi-e dor de tata”.

De Craciun ne este dor de disparutii pe care ii purtam in inima.

De Craciun ne este dor de ratacitii care ne poarta in suflet.

<zâmbet timid> <dregere de voce> Bună ziua sau seara, după caz! Numele meu se pronunță Rudolf Valentain. <priviri furișe stânga-dreapta> <voce conspirativă> Manon a salvat în draft pagina asta, pentru când o fi la tata și ori n-o să aibă net, ori nu poate scrie de pe telefon. Deci dacă n-are ceva ori diacritice, n-am prea înțeles. Deci… <blank de memorie> <ochi imploratori> <evrika.> Am un mesaj de transmis și nu am voie să mă mișc, trebuie să stau smirna. <zâmbet timid>

<dregere de voce> Acadelele astea sunt pentru voi și Manon vă pupă! <zâmbet timido-victorios> <oftat de ușurare>

Deci lucrează la noi.

Locuiește undeva prin școală.

Și bea de stinge.

Ah.

O comite, grav.

E obraznic.

Nu își îndeplinește îndatoririle de serviciu. Adică să stea în cur și să facă de pază.

Și e insolent cu toți.

Omul căpușă.

Te simți obligat să întorci obrazul, să rabzi.
Ca să nu-l dea afară.

Căci afară înseamnă homeless.

Și, dacă s-ar întâmpla asta, ne-am simți cu toții vinovați.

Deși EL bea.
Deși EL e obraznic.
Deși EL e leneș.

Ah.

Pusesem, în pomul ăla de Crăciun, globurile mele, pe care le aveam de la mama. … Iar mama nu mai este.
Pomul era la parter, în fața cabinei portarului.

A doua zi de la împodobire, în noaptea în care omul-căpușă a fost de rond (beat pușcă, evident), pomul nu mai avea globuri.

N-am scris atunci, ca să nu ard pe-aici amarul, am așteptat să rămân doar cu cenușa mâhnirii.

Să râd, în loc să îl împușc în cap pe Vasile.

Să râd de omul căpușă.

His mother should have thrown him away and kept the stork.

Mă duc la tata, de Crăciun.
Deci, de vreo săptămână, mă frăgezește cu telefoanele.
Simt, așa, sufletul cald, când banalul conversațiilor cu tata îmi dă un sentiment de stabilitate.
Nu știu ce stabilitate, dar o simt acolo, în plex.
A moștenit, bătrânul ăsta care are 72 de ani, copilăria, de la mine. 😉

– Nona?
– Da să trăiți.
– Când vii?
– Oprișene, vin. Că mor de doru’ tău. Da’ ho și tu, că am treabă la școală.
– Fițiarșcoalasățifie. Or să-ți facă ăștia statuie…
– Te rog să fii politicos cu doamna director, meștere.
– Deci vii acasă?
– Deci da te iubesc da.

– Alo?
– Da, iubitule.
– Vii?
– Nu scapi de mine, nea Ovidiule. Promit.

Zilnic. De două ori pe zi țâr telefonul. Îi e dor de mine celui mai important bărbat din viața mea. Singurul.

Azi.

– Alo?
– Tată, vin.
– Așa. Că voiam să te întreb.
– Te cred. Mă speriam dacă nu.
Pufnim în râs.
El își drege vocea.
Eu ascut urechea.
– Auzi, tată?
– Da, iubitule.
– Fusei azi la Kaufland.
– A început nebunia? Lume multă?
– Oho.
– De ce fuseși?
– Să iau ciuperci. Fac pește umplut.
– Iaikul meu!!! Ce pește?
– Fitofag.
– Deci, dragule, urăsc fitofagul. E făcut în laborator din grăsimile altor pești.
– Păi ce pește să iau, atunci?
– Păi ce-ți veni, băiatule, cu peștele? E vreo dezlegare, ceva?
Tata își ascute nasul, important, că-l simt prin telefon.
– Nona… În noaptea de Revelion se mănâncă pește.
– Îu! De când?
– Dintotdeauna.
– Auzi măi, puștiule?
– Ce.
– Când trăia mama, ne trimiteau de la țară, în fiecare an, câte o curcă. Și voi o țineați în cadă, și nu o puteați tăia că jeleam eu să n-o ucideți. Mai știi?
– Da. O tăiam pe furiș în ziua de revelion, vai de capul ei, era deja slabă moartă.
– Deci curca aia tradițională era pește sau cum?
– Biine, domne…
– Tată?
– Ce.
– Nu mă mai întrebi când vin?
– Când vii?
– Joi.

Până joi mai sunt două zile.
De mâine dimineață o să-l bombardez eu cu telefoane, ca să nu uite că vin. 🙂

Crăciun înseamnă familie.

Simplu, curat, liniște.

Vă pup pe suflețeii împodobiți de sărbătoare.

Zâmbesc tâmp.

*

Acum vreo două săptămâni am tors, ușurel, pe lângă nea Vasile, omul bun la toate din școală.
(I am a dog person, însă nea Vasile se manifestă, uneori, ca și cum ar fi lovit de sindromul PM, așa că trebuie să torc, nu să dau din coadă, că nu reacționează și tot el mă latră.)

Tati! Facem și noi în școală brăduț de Crăciun, să se bucure și copiii înainte de vacanță?
Și am zâmbit frumos.

Nea Vasile era indispus, dar eu tot am zâmbit frumos, căci mi-a zis, acum ceva timp, neîncruntat, Nonuța – deci de atunci îl iubesc.

Nu fac niciun brad, eu sunt prostu școlii? Eu îl fac, mă chinui cu el că e de plastic și ale ramurili elea întortocheate și tot eu îl dau jos. Nu.

Am plecat cu coada la vipușcă. Am mai tors de vreo două ori, zilele trecute, cu promisiunea că eu îl fac eu îl desfac, însă nea Vasile era setat pe modulul de protest.
Ah.

Azi, când am venit la școală, lângă lift era un brad natural de vreo trei metri înălțime, legat mumie.
Mi-a bătut inima a vagă speranță.

– Alo? Nea Vasile, al cui e bradul ăla?
– Nu știu, o fi a lu ăștia de la filmare.

– Alo? Al cui e bradul ăla?
– Nu-i al nostru.

– Alo, Monica, al cui e bradul ăla?
– L-a adus domnul profesor, că el nu-l face acasă, că pleacă din oraș.
– Îl fac eu, AICI.
– Fă-l.

Aveam, în birou, o cutie cu globuri, pe care ex-ul meu a catadixit să mi le înapoieze, la mult timp după ce l-am părăsit, chitra dracului, că n-aș fi insistat, dar erau globurile de la mama mea.

Am adus cutia de globuri.
Am alergat prin toată școala să fac rost de un topor, să cioplesc brăduțul ca să intre în suport.
Dar n-am suport.
Telefoane.
Am suport.
Nu găsesc, în toată universitatea, un topor.
Pompierii, aveți topor?
N-avem.
Vai de capul vostru, la un incendiu o să spargeți geamurile cu capul.
Atelierele, aveți topor?
N-avem.
Deci, pușca mea, jur că o să cumpăr un topor, așa cum mi-am cumpărat și scule.
Cuțit cine are?
Eu, zice domnul Mocanu. Dar nu-l poți ciopli cu cuțit.
Atunci, tati, adu un ciocan. Dăm cu ciocanul în cuțit.

Cioplim bradul.
Îl așezăm în suport.
Îl dezlegăm, să se răsfire, iar eu îl alint în gând.

Lipsește ceva.

Să pun muzică.
N-am colinde.
Iutubul merge ca dracu, fuku-i mama lui de net.
Am Michael Jackson.

Michael Jackson să cânte, deci!

Parterul școlii devine viu.

Studenții, angajații, trec pe acolo, se bucură, râd, vor să pună și ei câte un globuleț…

Eu, ca o vrabie, absolutamente fericită…

Ceilalți, cu lumină în ochi, în suflet, mulțumim, mulțumim, e aer de sărbătoare…

Et voila!
Avem brăduț, căci mi-am dorit mult, mult… și n-am mai împodobit o cetină de vreo trei ani…

Dau drumul la luminițele instalației, sting luminile de pe hol… și Crăciunul, cu miros de brad, e printre noi…

*

Am alergat pe la toate birourile, să-i chem pe toți, să se bucure de el…

La etajul doi era nea Vasile, care, în tot timpul acesta a stat pitit, strategic.

– Vino să îl vezi, nea Vasile.
– Nu vin, mă, ce, eu nu știu cum e un brad?
– Hai. Hai să-l vezi.
Mustăcește, nea Vasile, și îmi zice:
– …L-am văzut, mă…  🙂 Am fost pe acolo.
– E frumos? E frumos, brăduțul, nea Vasile?
Nea Vasile se uită direct în ochii mei și zâmbește a Nonuță.
– E frumos, mă… E frumos. 🙂

*

Am inima uite atâta de mare.
De aia și zâmbesc, acum, tâmp.

Am făcut o poză, și mi-a tremurat mâna pe telefon, dar voiam să spun că…
Am pus o hârtie, pe brăduț.
Ce scrie acolo e și pentru TINE, ochișor- cititor.

Sunt oameni care țin la mine.
Și care, periodic, încearcă să îmi spună, cu pupila sau prin sfântul grai, lasă și tu garda un piiic mai jos, poate că ai devenit intolerantă, ai prea multe pretenții deci o să mori băbuță singurică…

Well well well.

Știi cum e? Speri, o viață, să ți se întâmple lucruri, să iubești, să nu te doară.
N-ai reper dar speri. …Dar n-ai reper.

Să povestesc ceva.

Eram studentă. Locuiam, cu primul meu iubit, într-o mansardă pe lângă Piața Romană.

Era aproape Crăciunul.

Am ajuns, seara, acasă.
El m-a așteptat la ușă.

Mi-a zis să fac ce spune, fără să comentez.

Mi-a înșurubat în urechi o pereche de căști.

Închide ochii, nu-i deschizi decât când spun eu.

A pus mâna pe clanță și m-a condus înăuntru, ținându-mă delicat de mână.

Mansarda aceea era cât o nucă. Plină cu de toate. Pe diagonala camerei, sus, eu întinsesem un cablu, ca să pot usca rufele mai repede.

Am intrat în casă, deci, cu ochii închiși.
Prin căști auzeam, direct în inimă, o melodie.
(Prieten cititor, fă, rogu-te, și tu, ce-ți spun eu: dă click s-o asculți, asta e melodia – și citește în continuare cu fondul ăsta muzical)

Și acum deschide ochii, Nona.

…De cablul pus pe diagonală era atârnat un brad mărișor, plin de globulețe și de luminițe.

Am fost copleșită iar copleșită e un cuvânt prea sec pentru a descrie ceea ce simțeam, uite, poate doar lacrimile care mă îneacă acum să spună ele povestea…
Încremenisem surprinsă, ascultând un cântec prin care El îmi transmitea cât de mult mă iubește, și rămăsesem cu ochii lipiți de brad, de lumini, de globuri…
Încremenisem arzând pe dinăuntru.

Se numește fericire punct.

*

Așadar…

Uneori speri, dar nu ai reper.
Eu am, ca reper, acea relație.
Datorită faptului că am trăit-o, știu că iubirea poate exista fără dureri atroce, zvârcoliri și cerșeli de afecțiune.

Sunt oameni care țin la mine.
Și încearcă să îmi spună, cu pupila sau prin sfântul grai:
– Lasă și tu garda un pic mai jos…

N-am gardă.
Am reper.

*

Vă doresc un Crăciun ca acela, dragii mei.

Oamenii-oameni îmi încarcă mie bateriile cu speranță.

*

Vezi? De aia am simțit eu să mă fudulesc pe șest, acum două zile.
Din instinct.
Un spectacol cu premiera la orizont, de unde fac rost de gheață carbonică, dacă întâlnesc iar scoarțe comode, care mă vor refuza – toate aceste gânduri m-au făcut să mă umplu de energia aia expozivă care – credeam eu (din experiență) – îl va mobiliza, cu siguranță, și pe necunoscutul de la telefon.

M-am bucurat de reușită.

Dar mi-am scris victoria pe șest.

Din instinct.

Și iată de ce.

Azi m-am întâlnit cu tipul acela.
Din clipa în care l-am privit în ochi am înțeles că.
A fi OM nu e ca mersul pe bicicletă, îl practici și nu-l mai uiți.
A fi OM înseamnă să te naști așa.
Fricile mele au fost inutile.
M-ar fi ajutat oricum, pentru că așa este el, bun și generos.

*

Azi, în cercul meu cel strâmt, a mai intrat un OM.

Vezi? De aia am scris, luni, pe șest.
Ca să scriu, miercuri, un “Mulțumesc!” la vedere…
…Lui -> Bogdan Alexandrescu.

Priviri furișe stânga-dreapta. Deși e întuneric.
Strecurare cu spatele la zid, glisantă.
Lovire ușoară în noptieră, blestem ascuns în gând, înjurat reprimat.
Pipăire pereți, pentru asigurare.
Mers tiptil, să nu scârțâie parchetul, până la laptop.
Și se făcu lumină, în ecran.
Tot toc toc toc toc coc pe taste, următoarele:
Pfuui… Sunt bună. Sunt al dracului de bună. Felicitări, madam, pentru energia minunată, jos pălăria, și felicitări pentru felul în care comunici. Mai ales la telefon. Cu necunoscuți. Ai un feeling pentru ăia buni ca tine.

Ia. Un zgomot.
De sus? De jos?
Închiderea clapetei de laptop, inima speriată ca o vrabie.
Alarmă falsă. E de afară.
Gheață carbonică. Ai pus mâna pe telefon și l-ai sunat pe necunoscutul ăla, să întrebi dacă livrează, cât costă, cum dracu o pui în aparatul de fum… Magistrală conversație ați avut voi doi, iartă-mă că tot laud, dar o spulberași și pe Irina, care asculta ce vorbeai. Bref. N-am trofeu, să îți dau, dar crede-mă, ești bună. Ești foarte bună. Să vorbești cu un necunoscut, pe principiul “cei buni se adună” și, la finalul conversației rezoluția să fie că tipul vine la facultate, miercuri dimineața,  să facă el, și nu oamenii tăi -probe la aparatul de fum și să…pfuiiii… aici e maxim, să îți livreze personal cele optâșpe kile de gheață carbonică din partea casei. Ești bună, fată, bravo!!! Sunt mândră de tine, de mor!!!

Save.
Shut down.
Priviri furișe cu respirația oprită.
Niciun pericol.
Mers tiptil, să nu scârțâie parchetul.
Glisare pe lângă zid, până la întrerupător.
Și se făcu lumină în casă.

Acum pot trece niznai prin fața oglinzii, fără riscul ca femeia care mă privește din ea să mă strivească cu disprețuitorul:
Ți-au murit lăudătorii, fată… Și ești modestia întruchipată!!!

Oglinda n-a văzut nimic. Era întuneric beznă când scriam. 😉