Jurnalul lui Manon.

Era anul 1996.
Ajunsesem acasă, la Tg-Jiu, să fac sărbătorile cu ai mei.
M-am dus la o discotecă, într-o seară.
Adoram o melodie, și o dansam de parcă eu o cântam.
*

Well. Să recapitulăm ca înainte de Crăciun.

Eu, acum:

Nu-s nici aici, nici dincolo.

Nici în mine, nici afară.

Nici prea-prea, nici foarte foarte.

Mă rog, mint. Sunt foarte foarte cu trei puncte de suspensie.

*

Vin sărbătorile (când, cum, a trecut un an?) și mi-e dor de acasa acasă.
De rădăcini, de baștină.

*

Am slăbit. (Bravo, fată.)
Fără înfometare, că m-am ars odată de am pus la loc, după aia, triplu.
Slăbesc pentru că îmi pun în gând.
Și fac mișcare.
Pe verticală, adică. Dansez.
M-a iertat dumnezeu de orizontală, ete, acuș trebuie să suflu în lumânarea de doi ani și ceva (mi-e dor să mă pup cu cineva).

Știu patru bărbați îndrăgostiți de mine.
Trei au ouă.
Al patrulea are frică.
Pe el îl vreau.
Normal.
Nu mă mai mir de nimic.
Karma.
Sentimentele mele trebuie să o ia, neapărat, pe apa sâmbetei. Apă tonică, apă platonică. Fie.

Așa.
Crăciunul.
Mi-e dor de tata. Iar mă duc la el cu mâna goală de altă mână dragă.

Ce-am făcut anul ăsta?
Nimic pentru mine.
Multe pentru alții (Bravo fată!)

Ce vreau eu, de fapt, mult, mult, moș Crăciune?
Să mă ghemuiesc la pieptul unui bărbat pe care să-l ador/și el pe mine.
Să nu mai am dor.
Nevoi.
Dureri mocnite.
Zâmbete care lăcrimează.

*

Era anul 1996.
M-am dus acasă, la Tg-Jiu, să fac sărbătorile cu ai mei.
Am fost la o discotecă, într-o seară.
Adoram o melodie, și o dansam de parcă eu o inventasem.
Așteptam cu sufletul la gură, oare Dj-ul ăla necunoscut pune melodia mea?
Și a pus-o.
Eram în centrul discotecii.
Dansam de parcă numai eu eram pe lume.
În jurul meu, cerc.
S-a terminat melodia și am mers la masă.
Am pus gura, însetată, pe pahar, să sorb un strop de suc.
Și aud iar melodia.
Fug în ring, și o trăiesc din nou.
Merg la masă.
Din nou, melodia.
Am dansat-o de șase ori.
Eram fericită, transpirată fleașcă și îmi tremura, deja, tot corpul, de la efort.
Dar mă întrebam cum de am norocul ăsta, să o aud pe repeat?
La un moment dat, vine la masa mea un ospătar.
“Dansați superb!”
“Mulțumesc!”
“Eu sunt Florin. …Eu l-am rugat pe DJ să pună melodia de atâtea ori, nu mă satur să vă privesc…”
“Îți mulțumesc din suflet, Florin!”

*

Well. Să conchidem, că ne-apucă anul 2012 în scris italic.

M-am recompus în gagică.
Am uitat cum e în doi.
Și aș vrea ca un Florin să îmi pună pe repeat cântecul acela, ah, ce altfel sună el, acum…

Moș Crăciune, scrisoarea mea e melodia aia:
“I don’t wanna feel like I’m stranded“

*

Să tot fi avut nu-mi mai amintesc cât, că sunt bătrână, dar atunci eram fresh.

Ciudățică, ziceau banalii, că eram deșteaptă și aveam limba ascuțită.

În orașul gri, cu oameni gri cu haine gri, eu eram fluorescentă.

Cu păr luuung, prins într-o coadă care avea vreo șaizeci de codițe împletite.

Ce modă.

Ce timpuri.

Ce mai dansam…

Eram ca argintul viu.

Jur.

*

Caut melodia asta, de vreo mulți ani.
Nu știam cum se numește cântecul, senila dracului, nu-mi aduceam aminte numele formației…

Și azi, când rătăceam nostalgică prin iutub, ca să atârn pe peretele de facebook cântece calde, moi și sentimentale, buf!

Găsesc melodia.

Că tot e vineri, zic să o pun aici, agățată în jurnalul meu, cu istoria ei, cu tot, cu trecutul meu, cu tot.
Ete. Ca să știe și ai mici de ea.

link -> Mel & Kim Get Fresh At the Weekend

Și, doamne, ce-o mai dansam…

Măh. Dansam mișto. Jur.

*
… Și acum dansez mișto.

JUR.

😉

Listen.

Voices.

Carry each other. One love.

Whataya think?

Cineva din Spania îmi citește jurnalul și citesc și eu, la una cu el/ea.

link -> Două drepte paralele.

Uite, la recitiri, o pagină întreagă.

Ce rău îmi era atunci, cu sufletul țăndări, dar ce viu scriam.

Ah.

link -> ianuarie 2011, pe out punct ro, pagina 2

E o modă la noi în școală, pe la birouri.
Se fac cadouri și de ziua onomastică.
Frumoase inițiative.

Mă trezesc că la salariu trebuie să dau bani.
A fost ziua ălora cinci.
…Eu îi cunosc doar pe doi.

Azi mă agață Monica.
– Nona, i-am luat cadou decanului, e ziua lui.
– Măh. Nu mai dau niciun ban. Sunteți nebuni. Avem salarii jalnice. E Moș Nicolae, ia-i o ciocolată, o turtă dulce. Ete. Cumpărași o garderobă. Deci pușca mea.
– Da, măh, dar acum trei zile a fost ziua lui de naștere. Le-am cumulat. Dai?
– Dau. Ce dracu să fac, dau.
– Pentru Nico, dai?
– E onomastică?
– Da.
– Dau, că o iubesc.
– Pentru Ana dai?
– …Cine-i Ana?
– Hai… că ești ceva…
– E de naștere?
– Da.
– Dau. Mai sunt?
– Vedem.
– Nu “vedem”, Moni, nu “vedem”. Mie îmi spui clar, ca să știu dacă îmi rămân bani, din salariu, de un pachet de țigări. Am și io dreptul să mor din ceva, nu?

Frumoasă modă. Nepotrivite timpuri.

Ah.

Am uitat, uita-m-ar relele…
…Uitai să dau și eu un la mulți ani.

La mulți ani, Nicolai și Nicolete! 🙂

*

Pun o melodie veche, n-are legătură.
Voci mișto.
Mi-e dor.
Dau un dor, cui îl vrea.

Aș dansa vals pe asta -> Dance, dance, dance.

well well well

🙂
Poza asta, de când am văzut-o, mă face să zâmbesc într-una.

Ete, gâlma de copil, ce față are…

Alergam, azi noapte, pe un peron, în paralel cu trenul… Știam că într-un compartiment mă așteptase cineva, să vin, să vin, să vin…

*
Știi? Trenurile alea ale vieții, pe care nu le prinzi…
De-ți stă vina cocoțată în spate, ca o cocoașă…
Pisezi obsedant și chinuit gândul ah, doamne, cum ar fi fost?

Păi n-a fost că n-a fost să fie.

Nu era trenul tău.

Ți s-a fluturat prin față, în ultima secundă.

El tocmai pleacă, tu de-abia ai ajuns pe peron.

N-ai bilet.

Ușile-s închise.

Trenul nu mai poate fi oprit.

Știi? Prima senzație, dureroasă, e că-l pierzi, iar a doua, imediată, e o spaimă enormă că, dacă te agăți, sfârșești sub șine.

Să nu mai purtăm cocoașa nostalgiei că pierdem trenurile altora.
Pentru ale noastre avem întotdeauna biletul gata cumpărat.
Știi?
Biletul ăsta este dus-întors.
Da.
Grozavă consolare.
…Of…

*

Alergam, azi noapte, pe un peron, în paralel cu trenul… Știam că într-un compartiment mă așteptase cineva, să vin, să vin, să vin…

Și nu știu cine era cineva-ul.

Dureros coșmar.

Am pierdut trenul.

Și știi?

Biletul acela ar fi fost one way.

… ONE WAY TICKET TO THE BLUES.
Dă click pe blues-ul cel roșu, să simți.

Deținuta de serviciu, raportează:
*

De aia e bine să ai viață personală. Ai și tu pe cine plictisi, are cine să îți mănânce nervii, ete. Și, pe nesimțite, ai bifat viața.

Și când nu ești singur, vrei să fii singur, să pui bif pe existență după cum vrea mușchiul tău de independent.

Măh.

Ne-au dat ăștia liber.
Ieri.
Și azi.
Mâine, tot liber, că e sâmbătă.
Duminică, așișderea.

Deci izolare, patru zile, și eu am o senzație de naufragiat care nu are bețișor să scrie SOS pe plaja sticloasă. Freak.

Ce zi frumoasă e cea de azi, cu soarele ăsta gălbui, de toamnă, și cum mă uit io pe geam ca un cățel cuminte care nu visează la nimic.
Să ies.
Deci nu.
Că mă și doare nu știu ce prin stomac, n-am chef de bântuit pe-afară.

Ce aș vrea eu acum.
Certitudini.
Să fiu sănătoasă tun.
Să nu mi se fi întors sufletul din pieptul ăla străin, că-mi înghesuie inima cu melancolii vagi.
Iar mie vagul nu-mi place, că e în general.

Mi-e dor rău, de câțiva oameni, care mă iubesc și preferă să mă urască – le e mai ușor așa deci fie. Dar mie mi-e dor de ei.

De-aici, din auto-izolare, văd cum viața mea se-nvârte-n cerc, în același cerc, vă mulțumesc pentru că încă mai intrați în jurnal – nu știu de ce o mai faceți, dar mie-mi face bine, și…

Și vă dedic o melodie.

Să fiți bine, și să vă umpleți zilele libere cu viață, nu invers.

Waldeck – Make my day

🙂

*
Azi / Deținuta de serviciu / E-nchisă / (Între patru gânduri)/ De pereți. / Ar vrea să fie scânduri.