De ceva vreme asist activ la o poveste de amor- împrăştiată triunghiular. Nu e a mea.
Am crezut, sincer, că pot oferi sprijin atunci când mi se cere. Şi pot, de regulă. Condiţia esenţială, însă, este ca persoana care îmi cere ajutorul să îşi folosească propriul filtru.
Când cauţi adevărul, trebuie să stai pe loc şi să sapi în tine, nu să alergi, zbuciumat, aşteptându-l de la alţii.
Fără să-mi dau seama, progresiv şi pe nesimţite, m-a tarat absurdul unei situaţii care sfidează orice normă de logică, sentiment, instinct.
Nu dau amănunte, de frică să nu-mi oscileze tensiunea. Vreau linişte, căci, simptomatic, de azi dimineaţă plâng într-una. Las lacrimile să mă descarce pentru a mă putea întoarce la mine, abandonând ideea de a încerca să înţeleg paradoxuri.
Mi se pare obositor să mă întreb, eu, pe mine, de ce voi sunteţi atât de suficienţi încât să vă refuzaţi propriile sentimente, în favoarea faptului că pare mai comod să-l ţineţi, egoist, pe celălalt, în lesă – pretinzându-i în acelaşi timp şi iubire necondiţionată.
Lumea în care voi trăiţi altfel, nu e a mea.
…Aşadar, declar decesul situaţiei, azi, 9 februarie, orele 15:55.
Un paradox ușor de înțeles: paradoxul mincinosului: spunând “eu mint” el defapt nu minte ci spune adevărul; dar dacă spune adevărul când spune “eu mint” atunci, este evident ca minte.