Pun linkul aici, și o să vedeți cum, unii dintre, voi, vizionându-l, veți zâmbi ușor… Așa, din neant, că tare sunt scumpei ăștia micii din oglindă. 😉
Nu trebuie să faci parte din categoria fan M.J.
E bine.
Archive for 2010
Aș vrea să lămuresc o chestiune gravă, perpetuă, patinată de implacabil deci existențială.
E vorba despre moțul meu.
Deși pare că exagerez – pentru cei care intră să citească pomelnicele din categoria Moțul, apropiații știu că nu găsesc, de parcă ar fi murit toți, un coafor decent, dotat cu, evident, prestatori care au urechi ascultătoare. Ce mare lucru? Două urechi, un sistem de comunicare cu creierul (care, iată, trebuie să existe și el musai) plus mâna care ține profesionist foarfeca. Nooo, nici vorbăă…
Ete, acum două luni, l-am nimerit pe Alex. Pot scrie despre el, nu mă citește, că în rest, m-am convins, e surd.
Aveam părul mărișor, crescusem la el cu grijă, îl protejasem cu bentițe să nu se scoale à la Einstein…
I-am spus clar, stilistului, cu ochi de câine: Alex, nu mă tunde scurt, te implor. Doar dă-i o formă!
…Când am ieșit de acolo, martoră mi-e Irina, eram tunsă ca militarii. La spate. Aveam un ciuf ca un cuib de rândunică pe care l-a zgărmănat tataia, cu furca, să nu se înmulțească păsările sub șopron.
În față, Alex mi-a lăsat urechi de cocker – sanchi, să pară că n-a operat cu sârg…
Măă uitam, așa, în oglinda aia, perforând în gând insulte și sperând că de ud ce e pare mai scurt, până când am aruncat un ochi pe podea, la ce mătura tanti Geta. …Pe podea se odihnea, răpus, restul… cât să umpli două pungi de un leu…
Aveam așa o ciudă… Iar oamenii, știți cum sunt ei, binevoitori, se uitau în ochii mei cu privirile alea complezente și susurau, cât să nu stingă lumânarea mea de doliu: Lasă, Nona, că o să crească…
Off… Trist și grav ce mi se-ntâmplă cu moțul ăsta, că stau diminețile să îl scol / întind / ridic / presez / fixez “stai în mă-ta că te tai” – de parcă sunt o nașă care economisește banii și meșterește la moațe…
Așa că… Sunt supărată.
Dar l-am lăsat să crească, iar.
Evident că el crește în legea proprie, deci mă obligă să-l sperii cu foarfeca…
Acum trei zile, să spună Irina, arătam ca un călugăr franciscan.
Acum două zile, să zică G., arătam ca Papa de la Roma, cu mitra pusă pe-o parte din cauza agrafelor. Că port și agrafe, mai nou…
Ieri, vă confirm eu, semănam cu un caniche.
Dar astă seară… am intrat în baie și m-am tuns cu ochii închiși, băiețel.
…Pe urmă, într-un avânt de curaj, i-am spus lui miki pe mess (că ea, săraca, ce mai râde de mine, ceilalți nu îndrăznesc):
– Mikiduț, picture this: la spate am o bărcuță, iar în față semăn cu nastratin hogea.
– Cum arată nastratin hogea?
– Să-mi bag picioarele dacă știu, dar l-am recunoscut în oglindă!
…Așa că… o fi comic, n-o fi, eu prestez o adevărată dramă.
Acum, în clipa asta, părul mai e cum mai e, că de ud și de lipit pe cap arăt a mascul mișto din epoci demult apuse, dar când s-o usca… Dacă rămân cu formă de Nefertiti? Trebuie să-mi pun căciulă? N-AM!
Asta da, tragedie!
Sunt bine. Nu, n-am murit, aşa cum aş crede… Alerg, cu treabă. Mai şi plâng, în proces. Mai cad, mă şi ridic, să îi sprijin pe alţii.
Şi zâmbesc mult.
Lovesc câte o piatră, din greşeală, cu capul…
Mi-e milă, câteodată, că sunt singură, dar îmi dau o palmă în gând, de nu mă văd, şi reintru pe frecvenţa celor din jur.
Mi-e dor, ziua, uneori, de nu ştiu cine, şi nu mai pup oamenii în frunte. Ci pe păr, în creştet.
Îmbrăţişez mai rar, căci dacă sunt mereu pe fugă nu mai pot face multe… Cât pot de des, arunc în aer câte un Te iubeşte mami.
Pup cititorii, cu mult drag.
Vă dă mami un cântec scumpel (recomand şi filmuleţul) 😉
*
P.S. Îi arăt un deget lui Răducu suceveanul. Ştie el de ce.
Pe scurt: Anda mi-a scris, la comentariile articolului de ieri, un lucru care m-a umplut de mândrie, fuduleală, am chiar nasul pe sus… De aici mi s-a activat şi piciorul, deci am executat dansul bucuriei… De la dans am început să râd aşa, ca soarele… De la soare, am iubit şi strâns la piept tot ce mi-a ieşit în cale, biped sau patruped (am lovit şi un colţ de masă, în proces, dar nu s-a supărat pe vânătaia mea, că era mică)…
(Ăsta da, “pe scurt” – lung ca pomana ţigănească…) 🙂
Sunt mândră că îmi citiţi jurnalul şi îmi bubuie inima când aflu că aveţi articole preferate, la care reveniţi.
Deci azi mi-am făcut statuie, în suflet, vopsesc la ea şi o admir cu gene plecate feciorelnic.
(Asta da, modestie!) 😉
Zic aşa: dacă tot circul semidiscret, azi, în zona aroganţei, să pun şi o melodie neruşinată, care cere sonor maxim.
Nu de alta, dar trebuie să vă imaginaţi şi cum dansez cu mătura în mână – pe post de chitară…
Iată: CREAAAAAMMMMM
Vă iubesc, măh!
(Ăsta da, adresare decentă către cititori…)
(Scot şi limba la voi, deci sunt maxim de obrăznicuţ, azi)
Mă cuibărisem, azi noapte, în pilotă, ca un castravecior în borcan… Era ora unu noaptea…
…Când sună telefonul ăla pe care nu-l mai folosesc.
Simt, reflex, să îl las dracu să cârâie, e totuşi miezul nopţii. Mai mult, îmi trece, razant, prin minte, habar n-am de ce, şi experienţa aceea…
Aş! Nu ascult de sfântul instinct, şi răspund moale cu Alo…
– Manon, sunt Mircea Cutare. Dormi?
– Bună, Mircea, ce surpriză…
– Dormi?
– Ce faci tu, Mircea? Nu mai ştiu nimic de tine de un secol…
– Dormi?
– Da, Mircea, dorm, faptul că vorbesc cu tine e doar o iluzie. Depăşim momentul cu dormitul, sau m-ai sunat ca să te asiguri că dorm, vorbind?
– Deci mai ai numărul ăsta de telefon…
– Nu îl mai am, trebuie să returnez cartela, am alt număr.
– Dă-l încoa.
– Scrie… Îl vrei şi pe ăla de servici?
– Dă-l. Deci ce lucrezi?
– Sunt director de Studio.
– Aha. Deci eşti director, presupun că tot singură, am şi telefoanele…
– Mircea, mă simt ca la poliţie. Îmi faci dosar?
– Ei, îi fac dosar lu’ mă-ta…
– Mama a murit, Mircea…
– Şi a mea. S-a sinucis. Am aflat ulterior că, de fapt, a omorât-o tata. Am fost la Oradea, am făcut un scandal la liceul ăla unde soră-mea…
– Mircea? Câţi ani ai împlinit?
– Cinci cinci.
– Moamăă… 55… Şi ce lucrezi?
– Nimic. O ştii pe aia, care dădea la teatru cu tine? S-a întors în ţară şi m-a rugat să o ajut cu un proiect, one man show, adică woman. E, şi am aşteptat două luni să lucrăm şi nu m-a mai solicitat.
– Şi timp de două luni ce ai făcut?
– Am aşteptat. Eu sunt un om parolist, dacă promit că te ajut, nu mai fac absolut nimic în timpul ăla…
– Mircea, sună ciudat… Adică ai stat în nirvana aşteptând un semn?
– Eu aşa sunt…
– Păi trebuia să o suni… Dacă aşteptai o viaţă?
– Dăă-te dracu!
– Mircea, m-ai sunat după zece ani ca să mă înjuri de mamă şi să mă dai dracu?
– De drag, măă…
– A… înţeleg… Ştii, mi-ai adus aminte de spectacolul ăla pe care l-ai făcut tu cu noi, când eram tineri… Ne-ai dus la o unitate militară şi ne-ai pus să recităm “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”… Toţi şapte, pe bandă… Muriseră soldaţii, de plictiseală, se foiau pe scaune… Mai ştii?
– Da… Ştiu…
– E, dar nu asta voiam să punctez… Eu aveam un monolog haios, m-ai pus să îl zic şi pe ăla… Am înviat toată sala, instant, râdeau cu hohote bieţii soldaţi… ei voiau distracţie, noi îi adormeam cu o poezie spusă pe repeat… Şi tu, Mircea, când am ieşit în culise m-ai fulgerat cu “AI TRĂDAT ARTA ADEVĂRATĂ!”
– Păi dacă ai trădat-o… Nu trebuia să spui monologul, chiar dacă ţi-am zis că e OK să-l zici. Ce mai faci, în rest, Manon?
– Bine, Mircea, nimica. Tu? Te-ai însurat, ai copii?
– Nu. Am o prietenă, e doamna şi stăpâna mea, lucrează la ziar, v-a făcut o cronică bună când Adi Pintea a scos “Jesus Christ Superstar”.
– A, e bine. Şi? Tu?
– Eu nimic. Ea lucrează la alt ziar, mă înţelegi, dacă e vorba de ceva… A fost prin Japonia, cam două luni, a fost şi în…
– Mircea, cu riscul că sunt nepoliticoasă…N-o cunosc pe femeie, deci nu vreau să-i aflu activitatea recentă, e unu noaptea. Mă interesează ce faci tu.
– Nimic, acum.
– De prietenii noştri vechi mai ştii ceva?
– Da. Ăla e tot filosof, cu celălalt mă văd mâine întâmplător.
– Aha. Bine.
– Dă-mi amănunte despre tine, Manon.
– Ţi le dau pe lumină, mor de somn acum.
– Păi dă-te dracu, închide telefonu dacă te deranjez.
– Mircea, iar mă dai dracu? Ce ai? Eşti beut? Te-ai dilit?
– Nu, măă, sunt entuziast.
– Ciudat. Îmi pare că mă bagi în coşciug şi baţi cuie.
– Ei, bat pe mă-… pe mama.
– Eşti cam agresiv.
– A dat filosofia în tine, acum…
– Care parte din cuvântul “agresiv” implică filosofie, Mircea?
– Hai că mă enervezi, nu mai are sens să vorbesc cu tine…
– Deci mă suni la unu noaptea, după zece ani de absenţă, ca să mă dai dracu şi ca să îmi închizi şi telefonul în nas?!
– Nu, măă, mă uitasem prin agenda cu numere vechi şi am zis să te sun… Dar nu te mai sun, hai, că închid, hai, pa!
**
Eram tineri, şi voiam să devenim artişti. Un grup eterogen, în care Mircea, veşnicul aspirant la regie de film, era un fel de eminenţă cenuşie… Direct, frust şi fermecător, avea idei, ştia tot, văzuse toate filmele posibile, voia să ajute.
Noi, bureţei, ascultam cu sfinţenie de el, şi credeam tot ce scoate pe gură.
Eu am descoperit, într-o zi, cât de subiectiv era Mircea, şi am descoperit şi că opiniile noastre diferă.
Crescusem.
S-a născut sursa de conflict.
Şi m-am dezlipit.
Mircea nu înjura pe nimeni, era un ardelean cu limbă ascuţită, care evita insulta directă.
Un suflet sfâşiat şi absolut îndrăgostit de artă, în toate formele ei.
Şi iată-ne, azi noapte.
Doi străini. Aproape duşmani.
… Deşi mi-a fost ca un frate. Am împărţit ţigările şi oala cea mare cu ciorbă. Am îndurat frig, am povestit nopţi întregi, m-a asasinat cu filmul “Călăuza”, m-a văzut iubind şi frămîntându-mă din pricina vreunui rol, în studenţie.
**
– Ok, închide. Dacă vrei, nu mă suna, te pup, Mircea.
Am pus telefonul pe noptieră şi m-am frământat ca un viermişor insomniac, prin tot patul…
Simţeam o apăsare pe piept, un preaplin amar…
“Cine se aseamănă se adună”, zice o vorbă înţeleaptă…
Am aprins lumina şi am tras cu sete dintr-o ţigară.
N-am nimic în comun cu acest om. Sau nu MAI am.
Mi-a fost prieten, în tot acest timp, doar pentru că îl păstrasem eu, frumos şi cald, în suflet.
Nu îl cunosc pe străinul de azi noapte. Asta doare ca o despărţire bruscă.
Sunt atât de obosită încât îmi vine să îmi fac somnul perniță și să-l legăn pe picioare, cât timp mai citesc eu ceva. 🙂
Am trecut pe aici ca să nu plângă jurnalul, căci am oftat, azi, de vreo trei ori, cu ochii în pagina out.ro dar cu picioarele pe fugă – din pricina telefonului care vibra în buzunar.
Na, jurnărel, te mângâie mami și pe tine, acum, să faci nani liniștit, că e miez de noapte. Tu n-ai voie să rămâi al nimănui, că mai aterizează prin pagini sufleţei triști care au nevoie de tine, ori oglindă, ori să mai râdă și ei un pic…
Pentru cititorii cei dragi las un link; melodia îi place Mariei, Maria face parte din sufletul meu, deci cântecul m-a prins și pe mine, eu îl arunc, in eter, celor ca noi, și tot așa… rotund. …Sau spirală.
Don’t let go
Never give up, it’s such a wonderful life…
1. amintiri noi 2010. Păi să ți le numărăm: N-ai câștigat la bingo, te caută cămătarii că ai băut de supărare și restul de împrumut, nevasta a rămas cu casa iar de ultimii bani dai search pe net ca să afli cine ești.
2. paradox in povesti. Tava cu jăratec pe care o devorează calul năzdrăvan, făt frumos din lacrimă, casa de turtă dulce, moartea clinică a Albei ca Zăpada, cocoțarea în turn pe părul lui Răpunzel, regurgitarea bunicii din stomacul lupului, ehe… sunt multe. …De la aia cu Sfântul Duh mă abțin.
3. cum afli daca ai argint viu in corp.
Metoda încercată de Vasile: să înghită un magnet. Greșit. Argintul viu nu e pilitură de fier, ci mercur.
Metoda încercată de Mioara: să pună pe masa vrăjitoarei un teanc de bancnote verzi. Răspunsul a fost pozitiv.
Metoda neîncercată: așază-te cu tălpile pe cărbuni încinși. Dacă simți că ți se fâlfâie ceva, în sus, pe picioare, îl ai. Dacă nu simți, ți-ai carbonizat degeaba bunătate de tălpi.
4. expresia here we go again. “Iar o luăm de la capăt…”
5. deșert de disperare sceptic singur uiti de dragoste. ← Asta-i scrisă de un bărbat, metodic, pe faze.
Nicio șansă, băiete, să uiți de dragoste…
…Căci urmarea este: ocean de singurătate nesigur ostracizat dor nebun.
În maldărul de bannere cu care ne întîmpină agresiv paginile web, sunt strecurate și Anunțuri Google.
Ete ce îmi captă atenția, că merită un răspuns:
www (nu mai rețin adresa) punct ro
Rezolvă definitiv ejacularea rapidă ea va fi innebunită definitiv.
… Deci, în loc să temperezi ejacularea… o înnebunești definitiv.
… Ocazie cu care vei scăpa și de potență. Pur tujur tujur mersi.
Să vă zic ceva, că-mi bubuie pustia asta de inimă…
Avem două studiouri de teatru, deci două săli de spectacol. Se scrie istoria sub ochii mei. Mai mult, particip la scrierea ei, şi sunt atât de mândră, încât îmi vine să plâng ca babele la naşterea fiului moştenitor. 🙂
În hala cea mare, polivalentă, avem o sală de spectacol şi una de repetiţii. La etaj, într-o altă încăpere enormă, se repetă alt spectacol.
Picture this: La ora cinci după amiază, am intrat în polivalentă, să văd o repetiţie. Mă aşteptam să întâlnesc hăul de fiecare zi, ocupat doar în parte de câţiva sufleţei care repetă.
Ei bine, în partea frontală, fetele erau pe podium şi băteau step. În sala a doua, Sandu Mihai Gruia repeta “Clovnii”.
IAR SUS, PE PASARELĂ, erau înşiraţi studenţii din cea de-a treia distribuţie, care făcuseră o pauză şi priveau la repetiţiile de jos.
Aţi fost vreodată pe stadion? Cam la fel, numai că aici nu era zgomot, ci bubuială de energie.
Este un miracol, este fantastic cum noi, oamenii, putem umple spaţiile goale cu viaţă şi lumină.
Am fost copleşită.
Mă opresc aici, ţin patetismul pentru mine.
O să vă chem la spectacole, să simţiţi ce simt eu acum.
Fug. O să avem prima vizionare, în curând. Şi, tot curând, primul spectacol.
Feeling Good. 😉
*
Pup ochii cititori. 🙂
Azi am citit ASTA.
Şi aş vrea să mai spun ceva. Se numeşte StatCounter. E invizibil, în jurnalul lui Manon.
