Jurnalul lui Manon.

Nu îți mai cere iertare niciodată!!, mi-a spus, odată, un om căruia, greșindu-i, i-am cerut scuze.
Am rămas înmărmurită.
E greu să admiți/recunoști că greșești.
E și mai greu să îți ceri scuze.
Este un exercițiu dureros al sincerității, e momentul în care îți calci orgoliul cel stupid în picioare.
Plus că.
Îți trebuie și curaj ca să pronunți iartă-mă, căci ți-e frică de reacția celui pe care l-ai rănit.

Când cineva își cere scuze de la mine, îmi vine să cobor în genunchi și să îi mulțumesc.
Și chiar o fac.

De când am scos jurnalul pe net, m-au abordat mulți oameni care nu m-au văzut niciodată.
Ei nu-mi cunosc prezența fizică; nu știu cum zâmbesc eu când am ochii în lacrimi, cum ironizez eu când iubesc, cum îmbrățișez când alin dureri.

Ei, bine, unii dintre aceștia, sub pretextul comunicării și acoperindu-mă obsesiv cu frăgezeli gen doamne, cum scrii și ce persoană minunată ești, n-au încetat o clipă să caute pretexte pentru a-și dovedi că, de fapt, eu sunt un om infect… numărându-mi vorbele… insultându-mă… ignorându-mă…

Le sugerez să ia un elastic în mână și să tra-a-agă de el până când se rupe.
Apoi să îl înjure pentru că ciupește.

…Dar să facă acest lucru departe de jurnalul meu.

***

Căci

I’M BACK!

– Ce faci, mami?
– Extraordinar, dar nu mă dau bătută.
– Ți-amintești ce melodie aveai pe telefon, când am făcut festivalul, astă toamnă?
– Care dintre ele?
– Telefonul… care te ținea noaptea trează și ziua în priză?
– Da…Alexander…
– Ia de-aici un link. Te iubesc.
– Și eu.

Mă uitam, anul trecut, la Eurovision, cu ochi de pește, când a apărut EL.
Am simțit că trebuie să câștige. Melodia e rotundă, iar el are carismă, talent, actorie, fund bombat și o față pe care vrei să o pupi la infinit.

Dau click pe link… ALEXANDER … Și…DA, lipitură pe inimă.

***
…Numai că acum înțeleg și versurile.

Bună ziua, sunt Aurica.

Lui Manon i-a ieșit o migrenă la cap, în partea cu tâmpla, și cât se ține ea cu mâna de acolo scriu eu azi ca să-i fac în ciudă.

Unu.
Menționez de la începutul locului că protestez.
În această familie care s-a facut când s-a facut ea, este un singur scriitor care are acte publicate, iar obligarea mea la anumite perversiuni  gen scrie tu ceva, spuse cu subînțelesul acela ascuns, m-au făcut să mă întreb de ce unii oameni perforează cuvinte la adresa femeilor nevinovate? Ca sa le cadă acestor în plasă?

Doi.
Nu consider că este necesar ca atunci când mă uit așa să mi se aplice capete în gură cu STOP pe frunte drept pedeapsă, când eu imi vedeam liniștită de treabă, poate să confirme și domnul inculpat, nu deschid  nici eu gura, de ieri, decât la comandă… Că mi-e frică, am o listă cam atât de mare, cu ixuri, pe care mi-a dat-o Manon, a rupt-o de aici s-o lipesc de frigider cu magnet, ca să ma exprim numai când e cazul și să nu mă umilească mister Haid când nu e în zonă doctor Gekil că eu nu-l sufăr pe ambii (iete, cântă și bufnița afară, doamne ferească).

Trei și închid.
Eu nu pot să scriu decât dacă văd eu ce mă siderează și mă lasă mută, sau la comandă – cu temă, da? Atenție, cu temă.
Mă gandesc și pun jos ce îmi iese din gură, dar mă lași, frate, să diger, nu hop țop….

Și patru, că așa m-am învățat de la Manon, să mă întind de obicei în paranteze, că m-a ferit de ele dumnezeu la picioare, am niște glezne… scuzați, revin la obiect, ia să rog eu cititorii să lege între ele câteva propoziții în care să găsim logic urmatoarele cuvinte: spasm, veveriță, mușchii, paradox și, scuzați expresia, tare.

Da’ să vă zică cineva hai, acum, pe loc,  că io țin ceasul cu ochii pe secunde…

Păi? Se poate? Am și eu un amărât de suflet, da-l-aș de pomană, atâta bătaie de joc, tot ce fac nu-i bine?

P.S. Ce dracu’?

Revin. Pff… Binee… Ceva tare a doborât-o la pământ pe veveriță. Iar mușchii, ce paradox, nu au amortizat nimic. Un spasm și a fost gata.

Faceți voi de-alelante, dacă vă dă mâna.

*********

©Bianca
E un paradox cum o veverita zburatoare a avut un spasm, a cazut din zborul ei ca Superman, dar era tare curajoasa si in ultimul moment muschii ei au devenit ca ai lui Johnny Bravo si a reusit sa se salveze de caderea in hau.
**
©Manon
(…) Se leagă cu lanțuri de femeia virtuală și, trist că n-o poate atinge, dă pe gât sticla cu absint.
E atat de TARE, incat SPASMUL policarului, semn de iminentă crampă a scriitorului, trece neobservat.
Aproape instantaneu, MUȘCHII feței paralizează iar fruntea e inundată de broboane reci.

…Nu apucă decât să aștearnă pe hartie
.“…VEVERIȚA”,
și să gândească fulgerator titlul:
.…“PARADOX”.

**
© deșteapta
E tare paradox să afli că veverița are mușchi și poate doar un amarât de spasm o poate arunca din copacul unde își ține liniștită proviziile de alune adunate cu sudoarea cozii!!!!

**
© Geo
Se răsuci cu ajutorul scaunului de  bar, cu fața spre spre noi, spre orchestră și, cu mușchii feței lăsați, ridică deasupra capului degetul arătător al mâinii drepte, dirijind imaginar.
După al doilea spasm al diafragmei, spuse tuturor cu voce tare, sacadată:
Inima? -Veveriță zglobie cu rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște,-ce paradox!
Se răsuci în poziția inițială și sorbi ultima picătură de scotch din pahar. Era mai mult decât îndrăgostit…

Ieri, Eva mi-a scris pe mes, Știi că mâine e ziua ta onomastică? Și-mi dă un LINK .

… Nu știam că am zi onomastică și nu, n-am devenit instant habotnică, dar…

…Momentul e tocmai bun pentru a face o rugăciune.

La comun.Cu voi.
Dar fiecare scrie pentru sine.

Scrieți doar o singură frază, știu, vrem multe, dar azi punem acolo doar ce arde mai mult.
Încheiem cu Amin! și o așez în Pagina fără nume, acolo unde ați pus dureri, melancolii, speranțe.

***

DOAMNE,

Ia-mi inima în palme și suflă peste ea, să nu mai pârjolească, în iubire, ci doar să lumineze cald,
Ia-mi orele nopţilor albe, cu gânduri de pus capul pe un umăr, sub aroma teilor de seară caldă de iunie,

Fă-l să fie fericit acolo unde e, departe de mine –
Dă-mi credință și minte să pot înțelege aceste cuvinte,
Dă-mi puterea să strâng planeta în brațe sau macar o punte-curcubeu între meridianul Meu și al Lui…

Ia-mi, Doamne, dragostea din inimă…și dă-mi-o sub formă de doi…
Și dacă n-ar fi nimeni pe lume să mă iubească, învață-mă să fiu fericită dăruind dragoste,

Dă-mi minte…
… Dar ia din ea atingerea norului și liniștea soaptelor lui…

Ajută-mă să-mi găsesc locul…

Doamne, îmi doresc să învăț să alint, să iubesc, să privesc gingășia Creației Tale, să zâmbesc, să plâng, să cânt, să mă înveți ce sunt emoțiile, dragostea și căldura pentru ca cei din jurul meu să poată să traiască prin mine,

Luminează-mă și dă-mi sănătate, mie și familiei mele,
Adună-mi gândurile frumoase în inima ei, și las-o să mi le ofere apoi …unul cate unul…
Te rog, Doamne, vreau să trăiesc bine, sănătoasă, iubită, alături de mama și sora mea în Noua Zeelandă,

Scoate umbra morții care este peste mine și adapă-mă la izvorul nădejdei, ca viața să se întoarcă în oasele mele cele uscate,
Te rog , nu mă lăsa să hoinăresc prin beznă, du-mă spre lumină, du-ne pe toți, Te rog!

Amin!

X (Aici sunt, acum. Fericită.)…….(mi-e frică de ce-i aici…) X…………..(și aici…) X……X (…aici mi-e și mai frică)…

…And I know, yes I know
I gotta take it one day at a time.

**************************************************************************

UPDATE 7 AUGUST

Scriu aici, să nu uit.

N-am ajuns la ultimul X, unde mă aștepta frica cea mai mare. Pentru că acea frică n-a mai avut răbdare, și a venit peste mine, sub forma celui mai devastator coșmar.
…N-am apucat să ajung decât la cel de-al doilea X.

Eram fericită… Și în ziua imediat următoare m-am ascuns de El, mi-era teamă…Dacă, liniștit, acum, după împăcarea furtunoasă, nu mă caută, azi? Căci așa făcea de obicei…

Deci m-am ascuns, pentru a nu-mi face iluzii, pentru a trece niznai pe lângă cel de-al doilea X, pentru a mă liniști, pentru a mă gândi bine la greșelile pe care le fac și pentru a mă curăța.
Pentru a apărea în fața lui doar îndrăgostită și fermecătoare. Nu copleșită de dor și de dorința acută de a-l ține în brațe, căci asta nu se poate.
Am muncit ceva cu mine, în ziua aia, e greu să lupți cu propriul corp care are nevoie de concret, de atingere, de zâmbet real…

Îmi răsuna în minte vocea lui, copleşită de emoţie: Mă copleșești, mă copleșești…

A treia zi, am dat buzna în fereastra de messenger, care îmi lumina inima, tremurand ca frunza, hotărâtă să fiu cu antenele drepte, să nu îl supăr, să îl fac să râdă, să râdem împreună…

El, semi-sloi, cu accente de răutate, eliptic, laconic…

– da’ io tot te iubesc, si ma joc aci, cu betisorul in nisip, pana cand ma pupi pe ceafa, ca-mi prinsei parul moț, scriu cu teama.
– Nu stiu ce să zic. imi e frică.

Eu, deznădăjduită și încercând să fiu simpatică, doamne, cât penibil, cât amar…
-încearcă…
– Povestește-mi ceva, ca în jurnal.

Am încremenit. E ca și cum i-ai spune nevestei să își pună o pungă în cap când faci sex cu ea, că are corp de jennifer lopez, numai că, în cazul ăsta, mă consolez trist, e vorba de aceeași persoană, în ambele cazuri, tot eu sunt. E aceeaşi Manon, şi pe messenger, şi în jurnal.
Respir și încerc.

– În jurnal avem o bucata de femeie misto, care vede multe , le incercuieste si le depune, batute mar, pe net. Aici avem o fetita indragostita lulea, cu inima care bate in sus si in jos, neregulamentar. Ea nu poate fi comica, deoarece se ineaca des cu emotia, si sta drepti in sentiment.

Ahh…nu pot scrie la comandă, atunci, pe loc. Pentru că sunt parazitată de ceea ce aș vrea eu să spun…
Încerc să îi sugerez, coborâtă definitiv în derizoriu și în  penibilul cel mai acut, pe care îl văd, atât de des, în jurul meu, încerc să îi sugerez să scriem ceva împreună, poate o ieși vreun banc, să râdem…

Moment în care îmi dă STOP.

Și de atunci a dispărut.

Dacă înțeleg?
Uneori da, alteori, nu.
Dacă aș fi meritat ca, în locul lașității jalnice, să primesc un rămas bun?
O, da, cu siguranță.
Dacă el ar fi meritat să îl gândesc frumos?
Absolut.

A avut în mână totul.

Omul care m-a descoperit și care mi-a citit jurnalul, bolnav, cu computerul pe piept, care s-a recunoscut în nona, face ceea ce nona n-ar îndrăzni să facă vreodată, să plece fără să spună mă bucur că te-am cunoscut.

Astfel sunt tratate numai prostituatele.

…De aici încerc să mă ridic. Umilința profundă încă îmi țiuie în urechi, iar durerea are gust de mucegai.

Poate că merit. Cineva, acolo, sus, are grijă de noi, pentru a primi exact ceea ce merităm.

Mă supun și strâng din dinți.

Dar nu-mi dau voie să capotez.

Eu știu cine sunt, o văd în ochii oamenilor. Cei reali.

(dacă pun din nou pagina aceasta aici, vă rog, dragii mei dragi, să nu inițiem discuții la comentarii, știu ce lucruri vreți să îmi spuneți, știu, căci le-am spus și eu, altora…)

Cald, terribil de cald.

Te rupi de toate și vii aici, ia-ți liber până duminică.

Plajă, piscină, tot ce visezi.

Pe băieți îi servesc fetele alea, le vedeți cum arată, iar pe femei, băieții, i-am ales special, dinamită.

Gratis. All inclusive. Ultra all.

Tu ce vrei, ACUM? 😉

***

late edit: comentariile sunt hohotitoare…

***
E o căldură, afară, de aia grea, cu oxigenul pe avarie, care ridică din asfalt apa morților.
Ți se insinuează, fierbinte și seacă, pe nas, și pârjolește plămânii. O cari în moalele capului, ca pe banița de porumb, în timp ce ochii injectați mătură cu privirea frunzele copacilor, încremenite în ne-adiere.
În replică la acest asediu canicular, răcoarea din canale a evadat, eh, aștepta de mult momentul, ca aburul din oala sub presiune…Peste atmosfera tensionată se împroașcă pestilență, cu trufie, din cinci în cinci metri, ahh, doamne, ce o fi murit, pe-acolo, prin subsoluri? Și de ce toti, deodată?...

Puținii oameni care, de nevoie, înfruntă duhoarea asta de căldură, au ochii ascunși în creier și pleoapa leșinată, mers zigzaghic, ce să mai ceri direcție, când și pălărioara a devenit un inamic care te-ncinge?

Aș vrea să scot limbuța și să mă răcoresc prin gâfâială, așa cum făcea Pupa mea.
Dar sunt o doamnă cu prestanță, deci rectific: Aș vrea să fiu acum un șerpe cu sânge rece.
Încolăcit demn pe-un bolovan.

***
Mă uit la dulap…e înalt. Scaunul, cam șubred. Sus, la cucurigu, am cărțile, nu e loc în chiuveta asta de garsonieră să fac o bibliotecă. Am două variante, ori îmi rup rinichii, coborând cutia, ori cad cu scaunul, și mă betegesc.
Mai stau puțin, să-mi fac curaj.
Vreau să citesc Un veac de singurătate. …Am spus citesc? Cred că voi trăi, veacul de singurătate, de-acum încolo…Cartea va fi doar recitită.
Mă uit la dulap… Neah…Îmi povestesc în cap, romanul, până mâine, poate așa îmi fac coraj să mă dărâm.

***
Rudele mele din Constanța mi-au spus că makedonii sunt împărțiți în categorii. Nu le-am reținut pe toate, mi s-au imprimat în memorie două: fârșiroții și cipanii.
– Noi de care suntem?
– Fârșiroți.
– Care-i diferența?
– Fârșiroții sunt intelectuali, artiști, boemi, cipanii sunt oameni practici, bogați, strângători.
– Un exemplu de cipan?
– Gigi Becali.
– Yesss…!!!

Fu scandal în fața blocului, dacă poți numi așa un monolog…

Țiganul, 26 de ani, gras, pleată creață de haiduc, ud la subraț. Era pe motoretă în viteză și a fost atins ușor de un biet românaș, care își târa din parcare mașina de serviciu. Nu s-au înregistrat pagube.

Însăă…

Țiganul are, instant, voce, spume la gură și înjurături sofisticate.
Gesticulează larg și se dă mereu la bietul șofer, care a înțepenit cu telefonul în mână.
Băă, nu te da tare-n gură, îi zice scandalagiul -românului cel mut, că chem poliția, puteai să mă omori, morții mă-tii de bou, ia sună, mă, la poliție (nu era nimeni în jur), până nu-l omor pe căcatu’ ăsta…

Abia de-acum se adună lume. Români voinici. Voinici și transparenți.

Țiganul, unul singur. Epileptiform.
Dă cu picioarele în mașina omului, cu pumnii, pe unde apucă. Îi face praf masca din față.
În paralel, înjură, amenință, dă din aripi, am auzit cuvântul bulangiule și am reținut expresia miroși a clor, fraiere. Corect. A clor. Nu a cort.

…Mie, românul îmi cam mirosea a mort, singur, acolo, printre ai lui, cu ditamai armata de un țigan în față…

La un moment dat, liniște.

Mă uit pe geam și văd o tuciurie cu păr negru, lung, de consistența mătăsii de porumb. Îl ținea în brațe pe țigan și îi șoptea ceva.
Țiganul mai dădea din gură cu mâna, ca să nu creadă lumea că se înmoaie.

Nu aud, de la etajul 5, ce șoptea piranda, însă îmi imaginez: Jardele, mâncaț-aș ochiu tău, leasă-l dracu-n pace, că te înhață ăia, îi beliși mașina, de-abia scăpași de la bulău, iar vrei hăndel?

Jardel se înmoaie și vine cu mâna întinsă la român, iartă-mă, fratele meu, așa sunt eu, nervos…

Nu știu dacă i-a răspuns românul, că vorbea cu poliția la telefon… Într-o secundă, țiganu începe iar, tot pomelnicu, parcă îl arsese ăla cu țigara…

După zece minute de urlete, blesteme, stuchiri și ți-o trag la gură, încalecă pe motor și pleacă în trombă, lăsând în urma lui un nor negru și-o mașină avariată de adidas.

Moment în care spectatorii nevinovați de la ferestre au gândit unanim: Vedea-te-aș în primul gard, Jardele!

Acum a venit și poliția. …Și ce?

Am primit o mască revigorantă pentru corp, Planet SPA.
Crema are culoarea granitului. Fac duș, mi-o întind uniform pe corp și înțepenesc în cameră.
Mă privesc în oglindă.

Arăt ca o statuie, blue-ish.

…Fantastic, îmi zic, ce premieră, azi exteriorul mi se asortează cu inima.