Jurnalul lui Manon.

Staţia de autobuz de la Piaţa Muncii. O vodkă minoră (nu ştiu femininul de la rom) se hârjoneşte cu un ponosit. Fac poştă o ţigară şi inspiră euforici dintr-o pungă, pe rând.
Suita este întregită curând de rom cel mic şi vioi, care aduce cu el, în iuhu-ul de aprobare al celor doi, un cărucior de invalid.
Cele trei capete se apropie şi şuşotesc complice vreo două minute. Ca urmare, vodka cea mică se urcă în cărucior şi este împinsă de rom spre intersecţie, unde se opresc maşinile pe roşu.

Metamorfoza este incredibilă: trupul cel vioi se transformă progresiv într-o cârpă deşirată, de parcă, printr-un blestem, toată memoria caruciorului furat de la cine ştie ce biet nefericit transferă instantaneu informaţia noului ocupant.
Minora vodkă devine comină bătrână, suptă de conţinut, măcinată de retard. 

Ratez autobuzul, căci privesc, de la distanţă, cum se scrie istoria.

La stop, geamurile maşinilor se deschid uşor şi peste portiere flutură bancnote de toate culorile. Mâinile care dăruiesc banii desenează în aer un înţelegător şi empatic regret.

Când se face verde, cuplul se retrage în staţie. Trio-ul reunit numără febril şi face împărţeala.
Din spatele grupului se apropie vijelios, cu o sticlă de bere în mână, al patrulea rom (colectorul, bănuiesc eu) . Are haine albe şi vârsta vinului vechi.
Şocat la vederea căruciorului, nou venitul dă peste cap, impresionat, ceea ce se dorea a fi perdaful pe care îl pregătise îndelung – care e din mers adaptat unei privelişti absolut sfâşietoare: “Ce… mă-ta faci aci, zdreanţo, că… te aşteaptă ăla în maşină, de o oră, la Dristor?!… Unde te-am trimis io la produs?… Morţii… Ce dracu, ai avut accident…?!”

Hohotele de râs, spontane, ale “invalidei” şi replica ei tăioasă – care erup nefiresc de viu din trupul flasc – atrag atenţia oamenilor din staţie:” Nu, bă, dar şi ăsta tot produs e, că mai vreau şi io să stau în cur, nu numai pe spate… Ce, banii fraierilor eştia nu e valabili?” 

Aahhh… Îmi înăbuş focul din privire şi pornesc spre casă pe jos, pentru a-mi răcori gândurile cu atmosfera geroasă. 

Înţeleg. Unii au ales să poarte un nume de viciu, care dăunează grav sănătăţii.
… Sănătăţii celorlalţi.

Săptămâna trecută, mă îndreptam spre birou.
Doi studenţi, pe coridor:
– Roxana, ai luat recuzita?
– Nu, Bogdan, mai târziu.

Eu mă opresc şi mă întorc:
– Corina, de ce te strigă Andrei, Roxana?
– Facem un joc, Nona. De fiecare dată când vorbim, ne strigăm pe alt nume.
– Bine, Claudia, bâigui eu mustăcind a hohoteală şi plec.
– Te pup, Alexandra, îmi zice ea.

Ieri vine pe la mine un prieten.
– Şaguna, uite ce joc au inventat ăştia…(Şi-i povestesc tărăşenia). Hai să-l facem şi noi, mi se pare bestial.
– Hai.

Prin sms-uri, distracţie maximă: “Am emoţii pentru mâine, m-a chemat Piţa la probă. Noapte bună, Gherghino”/”Noapte bună, Marian”/ “….Eşti supărată, Monico?”/ “Nu, Gigi, mă pregătesc să plec spre casă”/ “Te pup, Săftico”/ “Te pup, Vanghele”.
…Dar să vezi chestie: când ne întâlnim şi vrem să ne spunem ceva, memoria noastră intră-ntr-o stare de amnezie suspectă, care se lasă cu mici pauze… Parcă e un făcut, deschizând o discuţie, uităm instantaneu orice sămânţă de nume, din cele câteva zeci pe care le cunoaşte fiecare. Mai mult, ne văduveşte Dumnezeu şi de coerenţă în vorbire…
Trebuie, totuşi, să perseverăm, căci jocul nostru, chiar şi aşa, imperfect (sau poate tocmai de aceea) stârneşte – prin molipsire – hohote de râs, audienţei.

Încercaţi-l şi voi, cu un prieten sau cu partenerul. Amuzamentul este colosal.

Aşa. V-am dat temă, ca să fiu eu liniştită şi asigurată că mai şi zâmbiţi, în caz că-mi mai scapă pe aici vreun subiect lacrimogen.

Vă pup cu drag.
Ramona.

Îmi bate puţin inima a panică.
Primesc, de dimineaţă, un sms gol, de la un număr necunoscut.
Sun. Îmi respinge. Trec peste situaţie, probabil e vreo greşeală.

Acum 5 minute, primesc alt sms, în care persoana necunoscută scrie:  “Da. 30 ianuarie din jurnal.”

Am incremenit.

Am văzut spotul publicitar la apa de gură LISTERINE, după ce am achiziţionat produsul.
Excelentă reclamă. Aţi remarcat, desigur, faptul că în gura lui nenea ăla se produce, la final, o implozie. Corect.

Vă sugerez, în calitate de stan păţitul, ca după ce efectuaţi gargara,  să păstraţi, cu lacrimi în ochi, un moment de reculegere, sau să vă adresaţi în scris interlocutorului, aşa cum fac eu acum.
Motivaţia este simplă: pe lângă bacteriile ucise instantaneu, consistenţa de pălincă a listerinei face şi victime colaterale, paralizând grav omuşorul, limba şi buzele.

Cu această ocazie, permiteţi-mi să vă urez, din suflet, un:  iubiţi-vă, bă, că viaţa-i scurtă şi n-avem nevoie de pretexte!
Revin şi de dragobete, cu varianta în engleză.

Văd, la televizor, o nouă reclamă la un produs care se numeşte Espumisan (ia pronunţă-l), denumire care îmi pare purgativă. Acest produs, se spune, ameliorează colicile bebeluşului.
…Aha, deci le ameliorează. …Nasol, dacă-i aşa.

Încurajez continuarea spotului, pe aceeaşi logică: Din nefericire, nu au existat victime.

E o pizzerie, pe lângă piaţa alba iulia, cu poze mişto, apetisante, în geam.
Scrie acolo: Mâncare proaspătă la orice oră.
În local, nicio persoană. Doar bradul împodobit, uşor prăfuit, în mijlocul lui februarie.
Mă întreb, în goana autobuzului, pe principiul “lucrurile mici ne definesc”: Dacă ţi-e lene să arunci bradul de crăciun, cât de harnic poţi fi pentru a găti proaspăt la orice oră?

update 19 febr. : Au scos brăduţul. Localul este, în continuare, gol.

Când îmi creşte părul semăn cu Eminescu. Flatant, însă eu sunt fetiţă, nu băieţel.
Am oroare de coafeze, căci – invariabil, într-o singură şedinţă – îmi tot „îndreaptă” bietul păr, până când devin copia lui Hitler.
Aşa că ieri mi-am tuns singură fotbaliştii de pe ceafă.
…Când m-am uitat la oglindă, în ochi mă privea, resemnat, Ienăchiţă Văcărescu.
Aseară am prins curaj, şi am vrut să fac mai binele, filând puţin şi din bretonel, căci mi se aşeza, streaşină, peste privire….Drept urmare, azi semăn cu Mozart.

Deci, de acum încolo voi purta bentiţă pe cap, şi în suflet, credinţa că părul meu- indiferent de mâna care îl ajustează- vrea să demonstreze că eu sunt un bărbat celebru.
Fair enough, adio măritiş!

De ceva vreme asist activ la o poveste de amor- împrăştiată triunghiular. Nu e a mea.
Am crezut, sincer, că pot oferi sprijin atunci când mi se cere. Şi pot, de regulă. Condiţia esenţială, însă, este ca persoana care îmi cere ajutorul să îşi folosească propriul filtru.
Când cauţi adevărul, trebuie să stai pe loc şi să sapi în tine, nu să alergi, zbuciumat, aşteptându-l de la alţii.
Fără să-mi dau seama, progresiv şi pe nesimţite, m-a tarat absurdul unei situaţii care sfidează orice normă de logică, sentiment, instinct.
Nu dau amănunte, de frică să nu-mi oscileze tensiunea. Vreau linişte, căci, simptomatic, de azi dimineaţă plâng într-una. Las lacrimile să mă descarce pentru a mă putea întoarce la mine, abandonând ideea de a încerca să înţeleg paradoxuri.
Mi se pare obositor să mă întreb, eu, pe mine, de ce voi sunteţi atât de suficienţi încât să vă refuzaţi propriile sentimente, în favoarea faptului că pare mai comod să-l ţineţi, egoist, pe celălalt, în lesă – pretinzându-i în acelaşi timp şi iubire necondiţionată.
Lumea în care voi trăiţi altfel, nu e a mea.

…Aşadar, declar decesul situaţiei, azi, 9 februarie, orele 15:55.

Bineînţeles că m-am culcat la cinci dimineaţa, again. Şi m-am forţat să mă trezesc la zece, chinuind bietul telefon nevinovat, cu amânarea alarmei, din 10 în 10 minute, până s-a făcut ora unsprezece, când am sărit din pat, buimacă. Febrilă, alunec în duş să-mi rup gâtul. Pun un program la maşina de spălat, înghit două guri de iaurt. Cu o mână beau cafeaua, cu alta mă usuc la păr, timp în care cealaltă îmi pălmuieşte mentalul, să se trezească.
Răscolesc şifonierul, cu mişcări de relanti, şi probez două rânduri de haine, alegând fatalmente să mă îmbrac ca o rapandulă, căci adevărul este, inevitabil, în oglindă: am o zi în care arăt nasol punct.
Arunc geaca pe mine, înhaţ rucsacul şi ies pe uşă, încui uşa, descui uşa pentru că îmi uitasem ceasul norocos, trag uşa după mine şi fug pe scări în jos, cinci etaje.

Stopez trapul mărunt, la parter. Am uitat să-mi dau cu un puf de parfum.
La stânga e ieşirea, la dreapta, biroul administraţiei.
Arunc din reflex o privire la birou şi văd, lipit, un afiş mare, pe care scrie:

SUNTEM AICI
BATE LA UŞĂ!!!

Ridic din umeri şi mă îndrept spre el. Cioc! Cioc! Cioc!
„Daa! Intrăă!” Şi intru. Privirea albastră a doamnei mă priveşte cu simpatie, peste ochelari.
„S-a întâmplat ceva?”
„Nu, chiar mă grăbesc, dar am văzut chemarea de pe uşă, şi m-am conformat regulamentar.”
Faţa cu ochi albaştri se luminează brusc şi izbucneşte în râs. „Eşti scumpă, ştii?!”
„Ştiu”, zic, şi îi fac cu ochiul aşa cum am văzut eu că fac bărbaţii sexy.
…După care o zbughesc spre şcoală, veselă şi copilandră, nu muiere.

Drumul, parcurs pe jos,  m-a trezit definitiv şi, spre uşurarea mea răsuflată, constat că am ajuns la timp.
De-atunci refac traseul, ca să-l aşez aici, dar nu-mi aduc aminte dacă am apasat butonul de pornire al maşinii…
…Uşa ştiu sigur că am încuiat-o, căci nu am cheile cu mine, deci le-am uitat în broască.