În afară, urs. Pe dinăuntru, un băieţel afectivo-dependent.
Are un fel special de a mă aprecia. Dându-mi în cap. Cu simpatie.
– Ai văzut, doam-năăă, că ţi-au pus ăştia balustradă?
– Daaa, mulţumesc!! (de parcă mi-au pus-o la casa proprie). Dar trebuie şi covor antiderapant, că pe rampa aia îţi frângi gâtul…
– Deja începi să mă enervezi!!!!!!!
Urlă. Iar eu tac, privindu-l cu lasere. Şi mă ascund să plâng, mama ei de viaţă!
*
M-am întâlnit cu o cunoscută actriţă.
– Eşti tristă, Nona.
– Da.
– Trebuie să înveţi să te detaşezi.
– Eu cred în respect, doamnă. Dacă oamenii ar şti să respecte, n-aş avea nevoie de nimic. M-ar încărca, nu m-ar copleşi.
– Da, Nona. Şi eu cred în respect, şi eu sunt ca tine. Ai să vezi, când va trece timpul, vei învăţa să treci peste lucrurile rele, şi peste lipsa de respect a unora…
– Da… Cred. Voi învăţa tot eu să trec peste… Nu ei… Să fie amabili.
*
Avem o singură viaţă. Doar una. … Ca să trecem… peste.
Am șters acest articol. Pentru că am lovit.
Frustrările – atunci când cei dragi ție sunt jigniți de alții- te orbesc.
Și dai cu sete, uitând că rostul tău este să încurajezi binele.
Să ștergi lacrimi, nu să le provoci.
“Într-un oraș obscur de pe Terra, câțiva oameni suferinzi, cu grav handicap locomotor, paralizați, cu dizenterie cronică sau incontinență urinară, au avut parte de o minune în noaptea de Crăciun: Dumnezeu le-a redat sănătatea!”
Dragi prieteni,
Poza de mai sus NU reprezintă – așa cum orice creștin de bun simț ar dori să creadă – o horă a bucuriei ca urmare a înfăpuirii unei minuni.
Nu. Nici vorbă.
Este vorba despre o nuntă organizată de extratereștri.
La ei acasă.
Pe Imbecilia. …O planetă obscură, în care civilizația a ajuns doar ca să aibă de unde fugi înapoi înspăimântată.
*
Ieri, azi, mâine, prin casele oamenilor ( sau în spitale) frați, surori, părinți, copii… au fost / sunt / vor fi bolnavi.
Imobilizați.
Îmbrăcați în pamperși.
Mai ales bătrânii neputincioși…
În casele acelea este tristețe…
Așa.
Iar
alții
fac
dintr-un
obiect
rușinos
care simbolizează suferința
prilej
de
glumă
proastă…
*
Bunul simț Greața mă obligă să transmit și eu, cu ocazia prilejului festiv, un cordial:
…Gutu-vă-n tag de planetari!
Omul care își îngăduie să trăiască un timp nelimitat cu coșmarul că nu poate face o alegere, căci este incapabil să opteze, îi iubește pe ceilalți în egală măsură de puțin.
Singura persoană căreia îi va rămâne pururi fidelă – este aceea care îl spală în fiecare dimineață pe față și pe dinți.
Deci să vă spun tărăşenie. E aproape ora patru după amiaza, şi pe copăcelul chel din curte se adunară toate vrăbiuţele din Bucureşti.
Au şedinţă.
Ciripesc în paralel, să nu le apuce întunericul cu meetingul neterminat, apoi tac strategic.
Iar biroul mi se umple cu o linişte seacă.
După momentul de reculegere, iar încep să se certe.
…Unele cred că a venit primăvara. Altele nu mai cred în nimic.
E înăltuț, drăguț, pompier cu funcție și de portar. În timpul liber, om bun la toate.
Alex.
Are o voce glisantă, i se subțiază așa, ca firul de ață, când vorbește. L-aș lua la noi, la Studio, dar trage toată lumea de el.
Alex face parte din familia UNATC.
E curat.
Zâmbește frumos și are obiceiul să se împrietenească, pe la admitere, cu candidatele. Plin de solicitudine, oferă informații – camelonul ăsta mic – de zici că e student.
Dar el e doar pompier cu funcție de portar.
Are 20 de ani, și muncește.
Îi place cu noi.
Când mă vede preocupată, fuge după mine, doamna Nona, sunteți supărată pe mine?
– De ce să fiu, măh? Și ce mă tot întrebi, de parcă aș fi vreo scorpie?
– Așa. Ca să nu fiți supărată pe mine.
– Alexandru, mă plictisești.
Și el zâmbește frumos. Îi lipsește mama lui…Ahh… Copiii fără mamă…
Și taică-su lucrează la noi, tot pompier. Nu se înțeleg deloc, iar eu îl cert pe ăl bătrân, să lase copilul, că e bun, și muncește.
Alex a început să vină la spectacole. Stă cuminte să le vadă. …În repetate rânduri.
Și el, și Chiriac, alt pompier. Și Antenuță, electricianul. …Deși programul lor de lucru s-a terminat…
I-ai corupt, Alex, zic eu cu inima caldă, zâmbindu-i… (Dar nu-i așa. I-am corupt eu, pe toți. 😉 )
*
Acum trei zile, Alex era cățărat pe schela de lumini.
– Dă-te jos de acolo, că mă bagi în pușcărie, cine te crezi, Tarzan?
– Doar pun un cablu, doamna Nona, nu cad.
– Bineee… Mă supăr!
– Noo… cobor acum, stați să-l prind și gata!
*
Ieri, Alex se fudulea prin incintă cu o centură lată, prinsă la brâu, de aia, de alpinist utilitar. Zdrăngăneau pe ea câteva carabine mari.
– Unde dracu te mai cațări, măh, cu centura aia mai mare ca tine?
– Nicăieri.
– Da, Alex. Are sens.
*
Azi, Alex avea piciorul stâng în gips.
– Vai de capul tău, Păcală… te-ai împiedicat în centură? …Sau te-ai cățărat pe undeva, ai căzut și ți-ai rupt piciorul?
– Noo, am alunecat pe scări. E luxat. Aveți cumva cârje?
– Mmmda, Alex, am.
– Mi le dați și mie?
– Da, Alexandru, mă reped acum să caut în birou…Pff… De unde dreq să am cârje eu? Toată viața mea am fost scrântită la cap, la membre m-a ferit dumnezeu…
… Și el iar zâmbește frumos.
*
Pe seară, Alex a venit la spectacol sprijinindu-se într-un cadru de aluminiu, șontâc-șontâc.
– Să vezi bătaia dracu ce-ți dau eu ție, i-am zis… Tot nu te potolești… Și i-am deschis ușa, să intre în sală…
Mâine o să se fudulească prin școală cu gipsul ăla și cu cadrul de aluminiu… Îl vor întreba studenții ce s-a întâmplat, și el o să povestească de nebuna aia de treaptă pe care a alunecat…
*
Alex al nostru… L-a adus și pe el soarta printre noi… Are nevoie de atenție, căci are sufletul burețel…
Mi-e drag, Alex.
… Căci a rămas blocat în copilărie. De aia zâmbește așa de frumos. 🙂
Am scris despre Hedda, am scris despre Tramvai… Azi i-am văzut pe clăuneii nebunatici (Padam-Padaam!).
*
Nu știu ce stare ai acum, cititor…
Dar dacă ești sătul de teveul ăla, dacă ești trist, indiferent sau plin de tensiuni, iată ce-ți propun:
Vino să-i vezi. Să râzi. Să pleci de acolo cu o stare de bine. De mai liber.
Copiii:
(click pe poză)
(Domnul din mijloc, tot copil la suflet, a creat spectacolul. Îl cunoașteți 😉 )
*
Deci, zic să ne vedem duminică. Spectacolul începe la ora 19:00. UNATC. Sala Atelier.
(veniți cu un sfert de ceas mai devreme, așa-i la teatru) 🙂
Merită!
Voiam să scriu despre asta mai de mult…
*
Dacă vreți un concediu medical cu bază reală de preinfarct, luați într-o seară, la pas, centrul Bucureștiului, și opriți-vă în fața Teatrului Național. (Dacă vreți deces simplu prin sucombare spontană, trebuie să ajungeți acolo ziua.)
În fața Teatrului Național, de fapt, luându-i fața, este un… este o… mare… nu știu cum să-i zic, că în afară de “maaare” și “sperietoare” nu-mi vine s-o numesc nicicum… Și-mi fu rușine să pun o poză aci.
Dar spuneți-mi și voi. Ați văzut? Ați văzut oroarea aia megagigantică, ce are pretenția de artă?
Ce reprezintă? Foamea? Tifosul exantematic? Apocalipsa românilor? Odă vampirilor carpatini?
…Ar-tăă?
Da.
Artă. În țara asta plină de nonvalori, de imbecili care șutesc bani mulți dar care nu produc nimic, iată încă o ilustrare excelentă a derizoriului, cioplită de un dracu ştie, că eu nu-i știu numele – dar să-i zicem noi aci pe șest meșterul Delirium Tremens.
Per-fect! …
Dacă aia-i artă, atunci:
Art is in the eye of the beer-holder.
*
(loc pentru injurături grave la adresa cretinilor care aprobă amputarea esteticului)
Abia acum avusei revelația…
*
Mă târam, într-o seară, spre casă, cu G.
Pe jos nu se uscase ploaia noroită.
E, și-o luarăm noi pe scurtătoare. Evităm scurtătoarea, serile, căci pe o anumită stradă se hârjonește o hăituță de căței scăpați de prin curțile unora…
Lui G. îi e frică de câini, l-o fi traumatizat ceva in copilărie.
Deci o luarăm pe scurtătoare.
În față, pe străduța cu pricina, hăituța era prezentă la datorie.
De vreo două ori am băgat spaima în păluga asta de bărbat.
Într-o zi: Măh, îl vezi pe ăla lup? Ți-a pus gând rău. Te privește așa…cumva…
Altă dată (nemernica draqu): Mergi încet, nu face mișcări bruște, că te-nhață, ți-a simțit frica…
Iar lui G. îi bătea inima de se auzea în stradă, ca ceasul.
…Parcă-parcă, nu vreau să exagerez, dar parcă se și pitea puțin pe după mine.
Deci hăituța în față, ham ham și ham ham.
Eu, obosită frântă, cu energia jos, ce mai, s-o zic pe-a dreaptă, cucăiam așa, mergând.
Cucăiam eu, dar am observat că joaca patrupedelor e ușor altfel. Un cățel de talie nedefinită, semi-mijlociu și cu alură de maidan, se detașa de restul, mătura cu coada pe jos și lătra în felul acela al bărbatului vinovat care sare cu gura ca să nu apuci să-l faci bețivu dracu’ unde-s banii?
Îi zic lui G.:
-Hoo-paa! Azi sunt agresivi.
El, cu inima bravă, strânsă purice:
-Nona, glumești?
Nona nu glumea.
Ca la un semn, câinii vin spre noi, lătrând. Trei sunt cățelandri, latră rotund ca să se dea mari, însă maidanezul mijlocan e matur. Și are chef de scandal.
Și ete-mă pe mine, calmă, vorbind cu toate sufletele de pe stradă. Și cu G. (că trebuia să îi explic ăștia sunt mici, nepericuloși, ăla, însa, are gânduri necurate, vrea să muște), dar și tratând cu infractorul patruped care lătra a clămpăneală pe lângă piciorul meu, Nu! Nu e voie să muști!
…N-a mușcat, pentru că l-am potolit în așa fel încât să nu-i știrbesc prestanța de șef (urâtule maidan ce ești!!!) plus că n-a avut anturajul de rigoare, ceilalți erau puiandri, nu-i corupsese golanul, încă…
G. îmi spune, când depășim adunarea:
– Ce stăpână ești pe tine!
– Nu-s stăpână, doar că mi-am dat seama care e situația. Când mai cresc ăia micii (adică de mâine), o dăm dracu de străduță, mergem acasă pe lungătoare.
*
…Dar să revin la oile noastre.
Abia acum avusei revelația…
Auzi, G.? Când eu eram cu potaia la picior, mi se pare mie sau tu fugisei pe trotuarul celălalt?
