Jurnalul lui Manon.

Îl vezi peste tot, multiplicat ca limbricii. E plin pământul de ei, dar nu crapă, să-i înghită, că-i e și lui frică de…

…Fitil.

Harnic – doar când e privit de ochiul șefului.

Se îndoaie, se frământă, plimbă țeava prin întreprindere la momentul oportun.

Uneori oftează cu ecou.

Are voce blajină pe frecvență ușor stridentă și priviri de maică precistă.

Practică, în măsură farmaceutică, uimirea și confuzia.
Te face să repeți un lucru până când se alege praful de logica elementară.
Îi e comod să-l crezi prost, căci nu ai timp de explicat la infinit – așa că preferi să îl ignori și să rezolvi tu problemele. …De cele mai multe ori sunt ițe încurcate chiar de el.
Deci te enervezi.
Atunci îi crește, brusc, din neant, și mușchiul de personalitate.
…Oh, da, în el agonizează un lider ascuns, frustrat că nimeni nu-i recunoaște meritele (care?).

De aici, otrava.

Nu e prost, ci viclean.

Păcălitor.

Privirea de oaie beată mușamalizează gânduri de lup mârșav.

Confuzia jucată acoperă țeluri precise.

Miorlăiala ascunde o limbă veninoasă care poartă vorba, de la o ureche, la alta…

Ținuta umilă se transformă instant în șopârlă târâtoare prin tranșee, pentru a băga fitile pe toată rețeaua. Ici, colo, pretutindeni.

… Dar. Ironia soartei (ah.)

Când ești fitil, e logic să îți dea altcineva foc.

În perioadele în care bioritmul nostru are cote care se îndreaptă (din punct de vedere emoţional, fizic şi intelectual) spre zero, suntem aerieni şi cam amorfi.
E de înţeles. <–  😉

Am primit un parfum de sărbători, C.K. – One.
Miroase a proaspăt, a optimism. E fresh, nu gălbui (aşa le zic eu ălora dulcege).

M-am pufăit cu el de câteva ori, dimineţile. Vreo patru zile, dar nu la rând.

Ale dracu zile. Proaste, domnule, toate. Întâlneam câte-un monstruleţ care îmi făcea un minut amar, de-mi ruina optimismul. Umblam cu zâmbetul în buzunar până seara.

A cincea dimineaţă, dinadins, mi-am spus: Parfumul ăsta e ca un jinx. Ia să-mi dau şi azi cu el, să văd, să-mi confirm…

A cincea dimineaţă a fost acum două zile. M-a pus un individ pe butuci.

Ookeeei… Deci o să folosesc de acum Înger sau Demon, când ies din casă, căci e clar, jinxul e jinx.

Dar, ah, mirosul acela, One… Fresh… optimist…
Ce fac cu parfumul? Îl arunc?

Nu-l arunc.

Îmi dau cu el prin casă, şi stau la pândă.

Ce mi se mai poate întâmpla? Să mă înghită sifonul de la duş? 😉

Îmbătrânesc. Pe dinăuntru. Nu mai pot para loviturile sub centură, nu mă mai refac uşor.
De la întâmplarea de ieri sunt zombi. Nu mai zâmbesc, efortul mă costă energie.
Fac treaba ca un roboţel, şi merg cu ochii în pământ, pentru a evita întrebările.

*

Azi. Eram la sală, aranjam decorul, când mă sună Antenuţă, electricianul. Cel care, în afara orelor de program vine, şi iar vine, să revadă spectacolele.
– Doamnă, îmi deschideţi şi mie uşa de la biroul dumneavoastră?
– De ce, puiule?
– Am o siguranţă de schimbat.
– Vin acum.

Mă târăsc, apatică, spre birou… …Şi mă întreb, pe drum, ce siguranţă am eu, de schimbat, pe-acolo…

Ajung la ușă. El era acolo.

Cu doi trandafiri albi, în mână.
– Unul este pentru dumneavoastră, celălalt este pentru Irina.

Instant, îmi ţâşnesc lacrimile, fluviu, din ochi.

– Pentru ce, dragule? Pentru ce ne dai flori?
– Voiam să vă mulţumesc pentru ceea ce faceţi.
– Mă copleşeşti…

Şi plâng, plâng, fără să mă gândesc măcar o clipă că sunt penibilă, că ar trebui doar să zâmbesc şi să mulţumesc, amabil.

–  Îţi mulţumesc… Mă copleşeşti…
– Aşa! Acum ştiţi şi dumneavoastră ce simt eu când ies de la spectacole.

…Antenuţă, electricianul. Steluţa luminoasă a unui azi mohorât de ieri.

“Dacă aş avea putere de bărbat, i-aş da un cap în gura aia spurcată. Scurt. Să îl amorţesc şi să aibă şedinţe la stomatolog vreo şase luni. Fără anestezie.”

Asta gândesc femeile, uneori, când au întâlniri de gradul trei cu mitocani sadea.

Ar da capete în gură, femeile. Sau şuturi în locul unde şade, palidă şi fleşcăită, masculinitatea reptilei.

Dar ele plâng. Amarnic. Şi când plâng, plâng atunci pentru toate. Îşi plâng morţii, pierduţii… (durerile ascunse îşi găsesc prilej de eşapare).  Morţii, pierduţii… Că şi stropirea cu noroi a demnităţii tot o pierdere este. De speranţă.
Lacrimile au gust amar iar beregata e strânsă de durere.

Şi ar vorbi, femeile. S-ar plânge şi ele cuiva.

Aşa şi eu. Să sun pe cineva… Să spun şi eu cuiva… Să mă descarc cumva…

Pe ăla nu-l pot suna, că e şi el supărat.
Pe ăla, nici atât, că îl doare pierderea lui.
Pe ăla, nu, că-l doare-n cur de mine.
Pe tata, nu, că e bolnav şi dacă-l întristez mă doare şi mai tare.
Iar mama… nu mai e…

…Aşa că îmi îndes lacrimile în nodul dureros din gât.

Iar data viitoare, o să-i ofer individului, cu generozitate, un sac plin cu  szidalom. …De fapt, n-o să-i ofer, ci o să-i returnez… căci îi aparţine…

CU TOATE-ACESTEA.
Mă întreb, retoric, pentru a milioana oară: masculii aceștia nu sunt născuţi din uter de FEMEIE?

http://www.out.ro/2011/01/curg-stresinile.html

E vorba aia populară: Ai grijă la pragul de sus.
Eu îi sfătuiesc pe ai mei să fie atenți întotdeauna la cel de jos.
Da? 😉

*

Fratele meu îmi spune, de multă vreme: Doamne, cum scrii tu tot ceea ce ți se întâmplă, în jurnal… N-o mai face, nu te mai expune…
Mă expun, din secunda în care mă așez în pat. Dacă vine un cutremur, cade tavanul pe mine și mă face tablou.
Mă expun din secunda în care ies din casă. Chiar și pe trotuar, mă poate spulbera o mașină, oricând.
(E T C-uri)

În lumea virtuală, orice necunoscut îți poate electrocuta sufletul. Însă nu îți poate accidenta fatal ființa.

*

Zic să fac o ședință, azi, eu, cu mine. Să îi las pe ceilalți deoparte, să stau așa, să mă gândesc și eu la mine, la problemele mele, doar la ale mele.
După trei secunde de liniște, suptă de vidul din propria-mi viață, am declarat ședința închisă.
M-am întors la ale lor. Mă așteptau la ușă.

*

Mi-e dor să iubesc un bărbat. Mi-e groaazăăă să-l întâlnesc.

*

Am fost întotdeauna rezervă.

De aici mi se trage:

Nu știu mersul piticului, căci târâșul îmi face greață. Mă entuziasmează doar pasul ștrengarului, sau alergatul cu genunchii la piept suflet – probe pe cale de dispariție.

Nu sar pe trambulină să mă bag în ochi – dar stau cuminte în fața ei, cu brațele deschise, ca să nu aterizeze ceilalți în cap.

N-arunc cu greutăți, din principiu.

Uneori trebuie să trec printre pericole – ca biscuitele în dungă, să sar peste capră – în loc s-o lămuresc, să fac demonstrații pe bârna din ochii mei…

Nu sunt bună la paralele și nu-mi iese statul în cumpănă.

Iau startul prea târziu și ajung la finish prea devreme.

Detest coarda, mai bine sar la groapă.

*

Fac pod – nu din picioare, ci din inimă.

Și… nu-mi pun niciodată mască la ora de scrimă.

…Mă întreb ce gândiți voi.

Voi. Când mă citiți.

Voi…cei care mă citiți dar nu scrieți niciodată la comentarii.

Eu vă pup (că-s pupătoare de felul meu), și sper că sunteți bine. 🙂

Deci prima dată a murit laptopul de pe care se fac proiecțiile.
Iar Adrian, o minune de om, a fugit până acasă și înapoi, pentru a schimba computerul. S-a întors la fix.

În mijlocul spectacolului (spectacolelor!), a făcut ceva puf! la RENEL și am rămas cu jumătate de reflectoare și cu sunet zero.

Iar Dani, altă minune de om, a început să facă ture între școală și pupitrul de lumini, pentru a rezolva problema.

Ca să fie totul beton, e spectacolul în care actorii au intrări din foaier. Așa că, săracii, în loc de concentrare, au asistat la toată frăsuiala. Minunații de ei au intrat în scenă ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Așadar.

Astă seară am spus te iubesc de multe ori. Am pupat creștete și frunți.

Eroii mei:
Adrian, arhitectul care face mapping și proiecție;
Dani, inginerul care face luminile (buni sunt inginerii la casele de artiști!!!);
Copiii, de minunați ce sunt ei, că i-au rupt (iar!!) pe spectatori;
Spectatorii, pentru că s-au făcut că nu îl văd pe Dani, când se furișa pe sub rampă, să umble la tablou;
Și, evident, pompierul Alex și pompierul Chiriac… În afara programului de lucru, prezenți în sala de spectacol. 🙂

Eroii mei.
Doamne, cât de mult iubesc eu oamenii-oameni!

…Zile de foc. Aşa e din octombrie, încoace. Azi, mâine şi poimâine, zile de foc. Pe repeat.

Mă întreabă o dragă din facultate:
– Ai? Mâine aveţi conferinţă de presă, de-abia aştept să văd în ce te îmbraci.
S-a obişnuit să mă vadă fetiţă, la evenimente. Nu hip-hopper. Fetiţă. Amfitrion.

– Mâine o să car decor, împreună cu ai mei. Deci pantaloni de traforaj, iubita.

Încă nu mă comport ca un director. N-am timp. Plus că nu dau doi bani pe funcţii.

Am o echipă. Suntem o familie. …Şi azi, şi mâine, şi poimâine. Pe repeat.