Cine eşti tu, Redmond, Washington, United States?
Poposeşti în jurnal, de o săptămână, şi rămâi acolo, şi ziua, şi noaptea… Intri din oră-n oră…
Cauţi ceva anume?
Vrei să-mi spui ceva?
Uite, îţi dau un pupic în frunte, cititor necunoscut… Aşa. Ca să ştii că îmi pasă de cei care vin aici.
Mergeau ţinându-se de mână. Poartă, fiecare, în ochi, vârsta de şaisprezece ani.
Soarele strălucitor a poposit pe fluturele de metal cu care fetiţa şi-a prins moţul cel roşu.
Niciun zâmbet, pe feţele celor doi.
S-au aşezat pe banca din staţia de autobuz, nu lipiţi, ci la distanţă.
Când trec prin dreptul lor, o aud pe ea, şoptind:
– Dar am crezut că şi tu…
Iar el răspunde:
– Păi dacă eşti fra-ie-răă…
Mi se strânge inima.
Ridic privirea şi mă uit la copacii fără frunze care, aureolaţi de lumina orbitoare par să-mi spună ete, mami, noi stăm cu rădăcinile în sus.
Iar mami zâmbeşte.
Nu e nicio dramă. O să vină, şi ea, primăvara.
M-am cam moleşit, de oboseală. Beau cafele de îmi stă şi părul ţeapăn.
A dracu moleşeală, îmi trece exact seara, când îmi bat pernuţa a somnel. Deci închid internetul şi mă joc mahjong, ca să le dau motiv ochilor să se închidă.
Plutesc, un timp, între somn şi veghe, promiţându-mi că mâine mă trezesc la ora nouă jumate, ca boierii.
N-apuc ora nouă, să aud şi eu sfânta muzică de liră a alarmei telefonului, că îmi sună ăla de serviciu, cu sirenă de poliţie.
Moleşită de oboseală, o iau de la capăt, cu cafelele.
Ieri n-am avut nevoie de cafea, că m-am zburlit natural.
Îmi zice unul că mă vrea. Din când în când, îmi tot zice, eu mă fac că n-aud, ca să nu îi aprind o lumânare în direct.
Dar ieri a fost de groază.
– Am “executat-o” azi dimineaţă pe nevastă-mea. ... Cu gândul la tine.
M-am activat spontan. Cu ură. M-am gândit la biata femeie, şi m-am gândit la toate femeile de pe lumea asta. Care, atunci când sunt mame, nici nu ştiu ele ce potenţiali neisprăviţi şterg la fund.
Bref. Eu nu mai sunt moleşită.
…Nenea, însă, DA.
Categoria mijlocie.
M-am întâlnit cu el în noiembrie 2010. Mi-e simpatic, are suflet bun.
S-a îngrășat considerabil, avea formă ovoidală.
– Ce faaci? I-am zis. Ce face bebelușul?
– Bine. Și eu, și el. A crescut.
– Te-ai mai rotunjit…
– Da. Dar mă apuc de cură. Până la Crăciun slăbesc cinșpe kile.
– Nu cred în cure, dragule. Ci în cele trei reguli, simple:
Unu. Nu te înfometezi, căci creierul va trece pe avarie și va proteja rezervele de grăsime.
Doi. Nu te reții când ai pofte, ci ai grijă doar la cantitate.
Trei – cel mai important – îți pui target să slăbești, nu într-o lună, ci în șase luni, sau un an.
– Neah! Îmi anulează el discursul cel inutil… Eu țin cură și o să slăbesc. Pariu?
– Aha… Pariul de mobilizare… Ookeei… Dacă e ca mine, îmi dai șase sute de lei, am văzut niște cercei cu diamante și mi-a rămas inima la ei. Dacă tu câștigi, ce vrei?
– Nimic. E suficient că slăbesc.
– Fair enough.
Și batem palma.
*
Categoria grea.
Mă întâlnesc cu el în ianuarie. Avea formă dreptunghiulară.
– Nu ai slăbit, nu ai stagnat, ci te-ai îngrășat. … Grav.
– Da, așa e.
– Trebuie, deci, să-mi cumpăr cerceii cu diamante.
– Hai, măă…
– Pariul e pariu.
Și îi arăt șase degete, privindu-l serios.
– Bine, măă… O să-ți dau banii…
Și pleacă, răsfirând după el cuvintele, ca firimiturile din poveste: Mă faci să iau mâncarea de la gura copilului…
…Iar eu rămân tablou.
*
Categoria pana mea.
La începutul lui februarie îl întâlnesc lângă automatul cu mâncare.
Era rotund ca o biluță, genul mai bine-l sari decât să-l ocolești.
Devora hulpav un sandviș cu maioneză.
Îi arăt șase degete, zâmbind, și trec pe lângă el fără să scot o vorbă.
…Abia atunci am înțeles de la gura cărui copil ar fi luat mâncarea, plătind pariul… 😉
Prima dată am așezat un carton in față, că îmi lăcrimau ochii privind în zare degeaba.
După aceea, am lipit poze pe carton, ca să nu mai văd maroul tern.
Apoi am pus rigips, că e demn și-l poți picta ușor în culori vesele; huma becisnică îmi dă alergii.
Am lăsat neacoperit un spațiu mic, în dreptul sufletului, pe acolo simt lumina din alții. Când am dubii, fug la fereastra de sus, ca să privesc ochii.
Rigipsul nu rezistă la intemperii, așa că am zidit împrejur multe cărămizi roșii, turnuleț.
Am săpat șanț, pe dinafară, și l-am umplut cu apă.
O fortăreață. Acolo stau acum. În turnul care se confundă cu un deal, căci peste cărămizi crește iederă.
Nu mă mai poate cuceri decât bărbatul din visurile mele. …Dar el nu știe unde mă aflu, în lumea asta mare.
Și dacă m-ar găsi, n-am poartă, să-i deschid.
Uite… Desire
Nu mă agită, mă face să zâmbesc și să mă relaxez.
Or mai fi vreo doi, ca mine, în eterul ăsta…
Surprinsei azi o bârfă mică pe coridoare, și voiam să trec mai departe, cu privirea aia a mea, sugestivă. Aveam sprânceana a dreaptă în sus – lăsați oamenii în pace, e viața lor, se culcă și ei cu cine vor – gen.
Iar el (menționez în treacăt că el mă poftește, de ceva timp) mă agață cu replica:
– Lasă, că și de tine am auzit, acum câteva luni…
Fac stop și mă întorc, absolut fericită.
– Ia, lovește-mă, dragule, că de un an și șapte luni m-am călugărit. Dar sunt curioasă, cine se culcă avec Manon și ea nu știe?
– Ăăă… e tipul ăla, care venea uneori cu o cameră și filma prin școală…
– Ăla de un metru șaizeci de-l băgam sub radical, cu plete la spate și chelie în față, slab mort?
– Î-hî.
– Cu geanta aia verde, murdară?
– Nu știu de geantă.
– Cu coșuri pe frunte?
– Ăla, da, de la ziaru ăla…
Mă pleoștesc, brusc.
– E gay. Declarat.
Și plecai cu sprânceana a dreaptă în jos, uuușurel dezamăgită.
*
Sunt atât de boringitor – cuminte, încât nici măcar fitiliștii nu fac eforturi să inventeze, despre mine, o picanterie verosimilă.
