Deci mi-am tăiat respiratia găsind această poză.
M-am îndrăgostit de el. ↑
O să rămânem împreună, și la bine, și la rău. 😉
Am supărat-o ieri pe Andreea. Și a plâns de mi-a tăiat inima. Eu nu sunt un om rău.
Azi de dimineață m-am trezit cu amar pe suflet. Am sunat-o.
Andreea, te-am sunat pentru că mă simt ca un căcat ce sunt. Te rog să mă ierți pentru că te-am făcut să plângi.
*
M-a supărat un nene azi. Și am plâns, căci mi-a tăiat inima. Nu e un om rău.
Nu și-a cerut iertare, că el nu știe și nu poate.
Dar în timp ce plângeam amarnic, mi-am dat seama: Asta e pedeapsă pentru că a plâns ieri Andreea.
*
Un rom mic şi trezit de dimineaţă se prelinge semi-blazat prin intersecţie la Muncii. Este echipat cu două zdrenţe ude, pentru a şterge parbrizul şoferului, volens nolens.
În ochi îi mocneşte nervul de scăndăluş.
Blugii sunt infecţi. Geaca, cu dâre grave de slin.
Dar părul, ah, are şuviţe blonzite cu decolorant.
Iată un nou sens al expresiei estetica urâtului, cu trimitere instantanee la un Baudelaire autohtonizat: Florile malului.
*
Pachetele mari de cafea ar trebui să fie mai ieftine decât cele mici. De aia le zic ăştia economice.
În supermarketul Safe Way (corect!), se încurcară vânzătoarele în promoţii.
Cafeaua Jacobs de 500 de grame costă 24 de lei, iar pachetul de 250 de grame – 9,4 lei.
Perfect! Cumpăr două pachete mici, ne-economice. Dau bani mai puţini, şi am aromă mai multă.
Safe Way, cafegiii vă salută cu respect. Maxim!
*
Prefer cafeaua. Fără rom.
Teatrul este farmacie, pentru actori. Totul se gradează, se asumă, până când apari în fața publicului și îi creezi senzația că reacțiile sunt spontane.
Profesionistul adevărat păstrează entuziasmul amatorului, însă repetă performanța. Again and again.
Sala e plină. Știu spectacolul pe dinafară. Vreau să simt pulsul spectatorilor, așa că stau pe trepte, în mijlocul lor.
Spectacolul e solid. Ancorat. Copiii caută, încă. E bine. Sunt vii. Știu când se râde, când lăcrimezi, însă sunt două momente care te spulberă. Pe ele le urmăresc. Trebuie să fie farmacie.
Publicul e cald, căci e impresionat, în primul rând de felul în care arată studioul, de atmosfera familială, de aerul de teatru.
Vine primul moment, eu am sufletul pâlnie. Spectatorii îl iau, surprinși, direct în plex, și încremenesc. Nu mai respiră, o secundă, la unison.
E bine.
Vine și al doilea. Al doilea e lung, te indoaie, te amețește, te doare.
Final. Lumea în picioare. Aplauze.
Mă uit în spate, la invitații mei. G., ditamai bărbatul, are pânză de lacrimi în ochi.
Roxana a rămas pe scaun, jos, nu e în picioare.
Mă strecor în spatele ei și o ating ușor pe umăr, cum ți s-a părut?
– Nu pot vorbi acum…
Catharsis se numește. Un spectacol intră în plexul pe care l-ai lăsat deschis. Și găsește acolo ce ai tu bine pitit, în momentul acela, poate să fie o mare bucurie, poate să fie o amarnică tristețe. …Pe care o eliberează, copleșindu-te încă o dată.
**
Roxana n-a putut vorbi, însă a scris.
G. m-a rugat să îi țin loc și azi, vrea să îl revadă. E a treia oară. Și îi cheamă și pe alții.
**
Farmacie – pentru actori, terapie – pentru spectatori. …Teatrul, uneori.
Haideţi să-i vedeţi! Intrarea e liberă. (… Mă rog, s-ar putea să vă coste un zâmbet, când o să vă zic Bine aţi venit! 😉 )
Studioul de Teatru al UNATC “I.L.Caragiale”, Bucureşti
Adresa: Strada Matei Voievod 75-77, Sector 2.
Ce vă prezentăm:
Un tramvai numit dorinţă
Vineri, 14 ianuarie, ora 19:00, Sala “Ion Cojar”
(Blanche Dubois – Denisa Nicolae, Stanley Kowalski: Daniel Haralambie)
Sambata, 15 ianuarie, ora 19:00, Sala “Ion Cojar”
(Blanche Dubois – Sabina Brânduşe, Stanley Kowalski – Alex Ion)
Duminica, 16 ianuarie, ora 19:00, Sala “Ion Cojar”
(Blanche Dubois – Denisa Nicolae, Stanley Kowalski: Daniel Haralambie)
***
Pa-dam, Pa-daam!
Duminica, 16 ianuarie, ora 19:00, Polivalenta – Sala ATELIER
♥
♥
♥
Hai! 🙂
Răspund aici mesajelor voastre de ieri.
Aiurea sau nu, azi n-am avut net la şcoală, căci s-a luat curentul, cu tot cu apa de la robineţi şi de la veceuri, imaginaţi-vă ce haos…
Să vă spun ceva: la început, jurnalul acesta era o pânză pe care eu stropeam culori fluorescente, iar uneori, noroiul cu care mă mânjeam involuntar.
Din februarie, încet şi sigur, jurnalul a devenit un forum de discuţii, am mai spus-o, un foc de tabără, lângă care se adunau oamenii ca mine. Oameni cu istorie de lacrimi. Oameni care au fost muşcaţi de rău sau de doliu. Inteligenţi, cu ochi care văd, nu care privesc.
M-am ferit, nu ştiu cum, şi m-aţi ferit şi voi, cu ţinuta voastră, de mizeriile pe care le putem vedea la comentarii, în alte părţi.
Loazele s-au ţinut deoparte. Din păcate, încă nu scriu alţi oameni ca noi, aici. Îi înţeleg, căci ştiu ce simt ei.
Jurnalul ăsta a devenit o comunitate în care vin cei cu dureri, pleacă, apoi vin alţii. Dar mereu vin alţii. La fel de extraordinari.
Nu ştiu ce simţiţi voi când mă citiţi, sunt prea plină de ceea ce simt eu. Însă când eu vă citesc pe voi, aici, la comentarii, sau pe blogurile voastre, rămân smirna, cuminte, redusă la tăcere de admiraţie.
Nu mă mai calmez/hrănesc de multă vreme cu ceea ce scriu eu, ci cu felul în care reuşesc uneori să vă fac pe voi să vă simţiţi.
Nu spuneam că am structură de forumistă?
Aş vrea să am energie, acum. N-am.
O să-mi revin.
Aş vrea să ştiţi, şi să mă credeţi, că în toată viaţa mea n-am fost atât de copleşită şi de onorată că am întâlnit un OM ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
Şi ca tine.
(…)
… Da, mă refer aici la VOI.
*
Nu ştiu cât pot să îi învăţ eu pe alţii ce e bine.
Ştiu, doar, că lecţia adevărată de omenie se află, nu în articolele mele, ci la comentarii.
Da. Eu vă mulţumesc. Şi da, e patetic şi lame ce scriu. 😉
*
P.S. Dragoş, ne-dragule, rămâi la site-urile cu masaje erotice. Aici nu te vei regăsi decât în mesaje eroice cu finalizare pamflet.
Situaţia e cam aşa: Voi aţi citit pagina mea de prezentare, din jurnal, aia în care spuneam “Cum am ajuns aici…abia acum”?
Prin pagina aia, scriu, la un moment dat, că reiau jurnalul pentru că am doi fani ( dintre care unul sunt eu.)
M-am întâlnit, azi, cu celălalt fan.
– Auzi, tu mă mai citeşti?
– Da, dar mai rar…
– Aha. De ce?
– Nu mai scrii ca altădată. Citesc mai mult articolele pe care le scriai mai demult.
Corect. Nu mai scriu ca altădată. Nu mai sunt atât de tăioasă, atât de rea, de cinică, de dracu să mă ia. E atâta ură în jurul nostru, mocnesc atâtea drame şi e vid de speranţă… Nu simt să alimentez, ci să calmez…în lumea în care linişte e sinonim cu banal.
Plus că nu iubesc. Amorul, mai ales cu zbânţuirile lui în nedeterminare, mă ţinea vie (în sensul cel mai chinuitor).
Sunt singură, de doi ani. Neaventurieră.
Mă cenzurez, în legătură cu multe lucruri.
Înainte, boscorodeam sarcastic pentru că ştiam că nu mă citeşte nimeni, jurnalul era portiţa mea de defulare.
Acum, când lovesc tastele, fac victime colaterale.
**
Voiam să ştiţi că ştiu. Că nu mai scriu ascuţit, aşa cum scriam odinioară.
Aş renunţa la jurnal, şi mă doare de parcă m-aş despărţi de cineva cu care am trăit o viaţă.
Nu ştiu ce o să fac.
Ştiu doar că nu vreau să mă forţez să fiu cea de acum câţiva ani.
Ca un plus de paradox, oamenii care în ultimul timp m-au făcut să sufăr îngrozitor, mă citesc.
… Deci iată, eu, acum, mă justific, în loc să calc pe câteva capete goale… odihnească-se minţile lor în pace…
Deci nu ştiu ce o să fac. N-aş vrea să vă pierd pe voi, n-aş vrea să renunţ la mine.
Aseară am fost la o repetiţie. Sunt dependentă de minunaţii ăştia mici.
În timpul repetiţiei, o fetiţă sparge o sticlă, moment din care spaţiul de lucru a devenit uşor periculos pentru cei care umblau pe acolo desculţi.
Azi, la prima oră, o rog pe doamna de serviciu să măture şi să spele scena. Femeia mă asigură că deja a făcut-o.
Experienţa mea cu doamnele de serviciu este lungă şi traumatizantă. Praful de pe birou îmi era şters cu grijă, de fiecare dată, doar în jurul obiectelor de pe birou, îmi găseam tastatura udă la fund, din motive neelucidate până în ziua de azi, mocheta se aspira numai cu ferestrele închise, deci înghiţeam la acarieni de mă apuca laringita…
Bref. Mă duc să verific. Avem spectacol joi, şi nu vreau ca printr-o talpă de fetiţă să se-nfigă ciobuleţe…
Aşa cum îmi imaginasem, podeaua era plină de cioburi, deci nu se măturase, nu se spălase. Remarc la faţa locului şi faptul că linoleumul în pătrăţele este absolut infect, pe alocuri, lipicios.
Îmi ţin nervii, iau mătura şi îndepărtez pericolele ascuţite.
După care.
O chem pe doamna de serviciu, şi împreună frecăm cu dero, cu tix, toată scena. Am transpirat ca un cal de povară, dar am îndepărtat toată mizeria.
Linoleumul este acum lună.
…Tot acum am aflat că el fusese SPECIAL PATINAT de către scenografa spectacolului, căci așa trebuia să fie în spectacol, murdar.(!!!)
Iată cum traumele mele cu doamnele de serviciu m-au făcut să fiu harnică exact în momentul în care nu era nevoie…
Aştept crucificarea. (Aşa se numeşte.)
Acum am descoperit melodia. Are ceva cald, şi-mi aduce aminte de vremea în care dansam.
O ascult, de ieri, într-una.
Poate că o să vă placă. Ritmul. Şi armonia.
… Dacă vă place muzica neagră, evident. 😉
Cei din jurul meu manifestă un îngrijorător simptom depresiv post-sărbători.
Iar eu, altruista, sufletul bun, minunata… mă strecor niznai pe lângă ei, cu spatele la perete. Urât!
Dar să vezi paradox: când sunt sictirită, îi oblig pe ei să gândească singuri, așa că rămân, și pleoștită de perete, și copleșită de admirație, bă, fir-ați ai draqu, v-ați trezit?
*
Dara, scumpa de ea, m-a dibuit că pun, de șase zile, poze în jurnal – sanki, filosofii – ca să nu scriu despre ceea ce mă frământă.
Dacă aș scrie despre vreo doi bipezi care ar merita o lecție de morală, aș face victime colaterale; deci nu e momentul, căci simt pulsul cititorilor.
*
Îmi port singurătatea cu demnitate, ca pe o pereche de cizme cochete (cu două numere mai mici). Strâng din dinți a bucurie.
*
Sunt insomniacă, ăsta e un lucru nou. …Pe care-l analizez minut cu minut cât e noaptea de lungă, înotând ca peștișorul – în prea marele meu pat de doi.
*
Pentru gugălitorii care-mi aterizează în jurnal, de la Manon citire:
DA, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.
Totul e să aveți răbdare. Pot trece chiar și opt ani de când i-ați fost sprijin de nădejde unui suflet în derivă, vine momentul în care vă răsplătește.
De exemplu:“Ce mai faci? Mă bucur să te regăsesc!!! Te-am căutat ca să-ți spun că mă doare-n cur de tine.”… Amarnic…
*
Ieri mi-am pus în debara, pe un umeraș de lemn de nuc, viața personală. Nu e în sezon și s-a cam scămoșat. Îi pun și naftalină, să n-o roadă cine știe ce acarieni, ocazie cu care nici nu mă mai apropii de ea, căci urăsc deopotrivă și naftalina, și acarienii bețivi de dincoace de prut.
*
E nebunie la școală, iar eu m-am aruncat cu totul în ea, flămândă să ofer, cu voluptate, ajutor nepersonalizat.
*
Nu uit niciodată că sunt urâțică, însă uit întotdeauna cât sunt de fermecătoare.
Nu mă pot vindeca.
Nu le pot schimba locul.
Nu pot.
“Nu pot” există.
*
Urăsc trădarea, dar iubesc să-i jugulez pe trădători. Îi jugulez în gând.
*
Pup cititorii cu drag, și le doresc să le fie bine. Simt, prin ecranul ăsta, multe singurătăți, multe tristeți.
Slabă/frivolă consolare, dar o încerc: ne avem pe noi… cât despre loaze… fuck them all!
Corect. 😉
