Jurnalul lui Manon.

Azi m-am simțit femeie. De două ori. Uitasem cum e să ai senzații în suflet.

Să explic.

Prima oară. S-a întâmplat când îmi dădu ursu’ ăla un hug. El mă place, io-l ignor – căci e prea ușor de luat de orișicine.
Dar când m-a îmbrățișat așa, cu drag, am simțit, o secundă, că el e bărbat (dă-l dreq) și eu, femeie.
Mi s-a înfiripat în plex un fior scurt, ca un fluture.

A doua oară. Purtai, mai pe seară, o conversație pe mess, cu un ex-cvasi-platonic. A recunoscut, în final, că atunci era îndrăgostit de mine. Dar îmi spunea asta de parcă ar fi mort de îndrăgostit, acum.
Deci iar am simțit așa, un fluturel, în plex.

*
Pe vremuri, fluturii mei purtau nume de bărbat iubit.
Azi, ei mi-au adus aminte doar de mine; cum sunt eu, când simt.

…Însă, de mâine, îi mănânc pe toți ăia care mai au tentative de a mi se zbate în plex.
Nu sunt pregătită pentru next.

…Dar, hei și iuhu, cine s-a simțit azi femeie, de două ori? 😉

*

… Aveți unșpe secunde la dispoziție?

Boon.

ETE. 😉

(P.S. Eu mă uit la clipișor pe repeat.)

Scrieţi-mi şi mie două vorbe.

Despre voi.
Nu despre viaţa voastră, ci despre cum sunteţi voi acum. Azi.

Aşa. Să ştiu şi eu de voi.

Vă pupă mami.

Vestea mi-a fost aruncată ca o dală de beton în spinare. “Am cancer, Nona”, îmi scrie ea – parte din viaţa mea.

M-am prăbuşit în mine, cu plămânii, ficaţii, inima  – terci.

Mi s-a răsucit sufletul.

Să ce? Să mă revolt? Să urlu? Să de ce-uri către dumnezeu? Cum? Fără aer?

Când eşti sub dala aia de beton, întinsă ca un câine călcat de maşină, CUM să ajuţi? Ce să spui, cu gura amuţită de gând blasfemitor?

Aşa că mă târăsc prin şcoală, şi caut să vorbesc cu alţii, să mă adun de pe jos… Şi întreb lumea, obsesiv, cu inima picurându-mi sânge, nu lacrimi: Ce fac eu cu ăsta? Cu ghemul ăsta de revoltă şi durere?

Suntem nepregătiţi când vine cataclismul. Reduşi la spaimă şi protest înăbuşit. Fiinţe mici, particule care sunt măcinate mărunt de toate nenorocirile vieţii, ca să-ncăpem în sită, la final. Nisip.

*
Pe seară, tot ea îmi dă mesaj: “Să nu plângi şi să nu suferi. Eu sunt optimistă. O să fie bine.”

Ahh…

Uite de ce oameni m-a legat pe mine Dumnezeu până la moarte.

Îi mulţumesc.

…Şi-l rog, în egoismul meu nemărginit, să mă ţină legată de ei până la moartea mea.

Nu știu de ce. Nu știu.

O ascult, de câteva zile, într-una.

Nici nu știu ce spune, dar îmi face bine.

Atât.

Mah, nasol…
Sunt închisă-n mine ca o nucă. Asta dă reacții în lanț, legate cu zale de NU–uri.

Prima, cea mai importantă: Nu iubesc, nu vreau să – deoarece mi-e frică groază scârbă de.

Urmează trena:

Nu am zbuciumări, nu am drame, nu am ochi critic, nu am condei.

Nu cred în extaz, nu prevăd agonii.

Nu mișun, nu pocnesc, nu am speranță, nu vrea mușchiul meu să am.

Deci nasol.

Pierdut iubire. Mă declar NUlă…
… O perioadă.

După care o să încep să mă sperii.

Într-o lume plină de confuzii și de angoase…

*

Și tu, Brutus? – Îmi venea să-i reproșez azi la prânz, pe messenger, când dumnealui – fluturaș niznai – îmi trimitea tot felul de mutrițe vesele… Dar n-am avut energie. N-aveam nici zâmbet, de obosită ce sunt…

Căci n-am prea dormit…

Păi da. Iar n-am dormit. Din cauză că azi noapte s-au adunat pe coridor anumite veverițe vesele, care scârțâiau la taburete și chicoteau prin zonă. Mi s-a părut, în moleșeala mea, că aud și vocea sus-numitului Brutus, care ziua cară decor cu mine, iar noaptea ar trebui să facă nani (mă rog, sau să-i lase pe ceilalți cărăuși să adoarmă)...

Mi-a confirmat. El fusese. Tot vioi, și-acum. …Iar eu, o epavă apatică, mami e obosită, nu poate zâmbi nici pe messenger…

*

Tot azi, pe la ora șase seara, eram în birou.

Se deschide ușa.

Și văd asta:
.

.

.

.

.

După care, asta:
.

.

.

.

.

Am rămas mască. (De fapt, eram copleșită – adaug eu acum, tot cu nasul în batistă)
Inima mi-a bubuit. ( E minunat să simți ca tu contezi pentru cineva)
Emoția mi-a împins în ochi lacrimile. (Am eșuat în încercarea de a rămâne demnă.)
Și mi-am îmbrățișat suflețeii. (I-am și pupat, oho!)

*

N-aș schimba nimic din viața mea de acum.
Pentru că.
Într-o lume plină de confuzii și de angoase…
Suntem câțiva investitori Aici:

..

.

.

.

🙂

Alex: – Sărumâna, ce mai faceţi?
Nona: – Pe la şcoală.
Alex: – Voiam să vă întreb… Cine moderează forumul nostru de la păpuşi?
Nona: – Tu.
Alex: – Cum adică eu?
Nona: – Aşa. Treci la treabă!
Alex: – LOL! A fost cel mai scurt interviu din viaţa mea.
Nona: – Aşa. 🙂
Alex: – Sărumâna, mă simt onorat de responsabilitatea pe care mi-aţi dat-o.

*

Nu i-am dat nimic, şi-a luat-o singur. 😉

Îmi hrănesc sufletul cu ce-mi aruncă, dincolo de rampă, copiii ăştia minunaţi. Un zâmbet, un hohot de râs pufnitor, o melancolie mai mult sau mai puţin lacrimogenă…

Mă mai gândesc, uneori, că-mi trece viaţa.  Pe urmă, uit de ea.

M-au căsăpit toate iubirile trecute, nu vreau nimic acum.

De-aia zic, îmi hrănesc sufletul cu teatru.

…Doar aşa pot să-mi usuc în beci resentimentele.

Sper că aţi înţeles, domnure, nu vreau să vă întâlnesc.

Aseară am demontat decorul, şi m-am târât spre casă, cu gândul la nani.
Aproape că zâmbeam, însă mi-am adus aminte că azi, de dimineaţă, înainte de a monta celălalt decor, trebuie să facem curat în sală, căci sunt confetti pe jos, de la zbenguiala clăuneilor.

…Femeile de serviciu nu lucrează în uikend, deci la faza asta mi-a murit zâmbetul.

Boon, deci voi dormi buştean -îmi zic- şi o să vin şi mai de dimineaţă, să mătur sala aia, ca să nu stârnesc revolte printre cei care, cu ochii cârpiţi, vor căra mesele în scenă.
Toată lumea este în mood-ul de protest. E o chestie generală, aşa, ca un anotimp, i-aş zice primăvară, ca să îmi recapăt zâmbetul ironic.

Revin. Deci am ajuns acasă. M-am culcat şi tocmai îl visam pe G., c-o masă în spate, supărat pe mine, care îmi spunea: O las aici!
Cand a trântit-o de pământ, m-am trezit cu inima pe goană.
… Vecinii de sus veniseră de la filmare şi târau, nu ştiu ce, prin casă. …Le-o fi rămas vreun reflector în plus… Sau voiau să îngroape ceva?… Nu mi-am mai răspuns, am zâmbit cu înţelepciune şi am adormit la loc.

Dimineaţă au început să bată clopotele de biserică. Sâmbăta?
Am mustăcit şi-am fredonat, somnolentă: Pentru cine bat clopotele, Mitică? …Moment în care am sărit din pat: Pentru TINE, madam!

…Am zâmbit, ce dracu să fac? Dacă până şi alarma de uikend a telefonului sună a slujbă de înviere… E clar. N-am voie să adorm.

🙂