Jurnalul lui Manon.

Mă îndrăgostisem, la cinșpe ani, lulea. Și eu, și altele.
Obiectul admirației și sursa palpitațiilor noastre juvenile era întruchiparea lui Prince Charming.
Cei mai minunați, senini, ochi albaștri și un zâmbet fermecător. Carismă. Lumină – pe față, în vorbă.
Băiatul acela radia ca soarele, și-mi pârjolea inima.

Foarte probabil să fi crezut că sunt o idoată, la cum mă fâstâceam, când îl vedeam. (Mă fâstâceam că nu puteam să fug.)

În orășelul acela provincial, plin de mutre acre, acest băiat și familia sa păreau extratereștri. Toți patru erau superbi. Buni. Luminoși. Altfel.

Iar el… El era ca un rotund de energie, ți se lipea instant de retină, de suflet… Să menționez că îi plăcea să cânte la chitară? Și cum arăta în momentele alea? Zic să trecem peste, și să punctez doar că simțeam cum mă ia leșin de la genunchi.

L-am iubit, l-am visat, m-am urât pentru că nu sunt frumoasă. Cam vreo trei ani.

Au plecat din oraș, el și familia, și l-am mai văzut, de atunci, doar de vreo trei ori, întâmplător, când își vizita prietenii.
– Ești tot cuminte? Mă întreba.
– Da, îi răspundeam eu, topită și copleșită, încă, de energia bună și de zâmbetul acela, pe care nu l-am mai întâlnit, de atunci, decât în oglindă – trecuseră ceva ani, înțelesesem multe, și mă curățase malaxorul vieții.

…Malaxorul vieții… Mă întreb, de douăzeci de ani încoace, mereu, ce mai face băiatul cel frumos… Cum îi este… Cum arată…
Mi-au rămas intacte admirația și respectul. Și îmi e, uneori, dor. De zâmbetul ghiduș și de sufletul lumină.

*
Ieri eram pe Facebook, bântuiam prin pagina unei tipe cu care sunt, evident, prietenă, dar pe care n-o cunosc.
Și văd.
În lista ei.
Numele lui.
Și simt că îmi leșină genunchii.
Dau click pe poze.
Lumina.
Zâmbetul.
Ochii. …Ochii și mai vii, acum, căci are așezat, pe piept, un bebe cât o păpușă, care face nani.

Îi las mesaj: Deci tu… …Te îmbrățișez cu toată bucuria regăsirii.

Simt, azi, în piept, o emoție copleșitoare, căci îmi răspunde: Nu cred… Nu-mi vine să cred… Sună-mă, te rog.

*
Mi s-a întors acasă – în inima asta pustie – o frântură de lumină vremelnic rătăcită.
Așa iubesc eu. Altfel.

Așteptam începerea spectacolului, și o văd pe aia mică defilând prin zonă cu o pungă.
– Ce ai acolo?
– Pogăcei. Vrei?
– Vreau, mulțumesc.

Și mănânc, și eu, și alții, rotunjimile alea de cocă. Alții, cu poftă. Eu, cu doamne-ajută-n gând.
– Măh, zic, găluștile astea au chimen, iaik! Mi se înțepeniseră printre dinți semințele alea cărora le detest gustul.
Ceilalți mă ignoră, căci sunt prea ocupați cu savuratul gogoloaielor.

Mă uit la a mică. Îmi pare că ea ronțăie o sărățea.
…Și îmi iese din gură, fără să gândesc, asta:
– Aia are himen?
A mică pufnește în râs:  Ăăă… “himen”, Nona?

Într-o fracțiune de secundă îmi dau, în gând, un pumn în meclă, încerc o psihanaliză pentru a-mi explica de ce am pocit cuvântul, ba, chiar, îl și implor pe tata Freud să mă dumirească.
Nicio șansă.

Încerc s-o redresez (întrebându-mă, în paralel, dacă am loc să mă pitesc sub gradenă):
– Eei… “himen”… Am pronunțat “c”-ul în gând (și-n sinea mea, vaco, e un grup de litere, nu le poți despărți!)

A mică zâmbește, iar mie mi se pleoștesc urechile, ca la căței.

Refuz să analizez actul ratat, și nu  cer răspuns nici de la cititori…
… Căci, dacă aș fi în locul vostru, aș răspunde la fel.

Aici, în centru-stânga, e frig.

Pe la voi a venit primăvara?

*

(Pupici pe ochi-licurici de cititori.) 🙂

Mi-a scos dumnezeu în drum un personaj de care nu mai știam, slavă cerului, nimic.
Dar, dacă tot mi-a tăiat calea, l-am cercetat (după ce mi-am scuipat în sân. În gând.)

*
Este năucitor felul în care unii oameni practică jocul manipulării – ca pe un dans de societate. Riguros, cu coada de la frac țeapănă, cu genunchii flexați regulamentar dar cu picioarele în paranteze.

În funcție de audiență și de scopul lor abject, își încep reprezentația printr-un knix feciorelnic, o reverență plină de ouă sau un BAU! care dezvăluie caninii de bampir.

După care încep dansul, pe o melodie numai de ei știută. Se unduiesc în formă de serpentină, sau atacă o mișcare de spirală în poante pentru a te integra în jocul minții lor.

Sar ușor pe vârfuri de idei, poznași, ca hipopotamii ăia din desenele animate- cu tutu la brâu.

Fac piruete în jurul tău ca lebăda pe moarte, privindu-te sugestiv.

Prestează dansul indienilor – ca să te ardă focul, și defilarea generalului – ca să te sperie ambițul.

Mimează pipa păcii și te atrag la modul smuls într-o periniță doar pentru a se asigura că pupându-te pe gură ți-au sorbit sufletul…

Nu apuci să scoți un vai, un oh, sau să murmuri un nu… Ești amețit și aproape convins, la finalul fără aplauze, că… tu ai prestat baletul.
…Deci, mâine, vei fi și deșelat și mut. Nu vei putea comenta nimic despre prestația lor.
Argumentul complicității plutește în aer ca tămâia: deși pari nevinovat, ai luat (totuși) parte la un moment artistic interactiv.

*
…Fenomenali oameni… Ca ăsta pe care l-am întâlnit, fe-reas-că-mă dumnezeu…
Am stat încremenită, privind cum el, serpentic, încerca s-o execute pe o duduiță din branșă.

Dansul manipulării a fost aproape de perfecțiune.
Pe balerin l-am poreclit, aplaudându-l cu degetul mijlociu ridicat, AK-47.
… Iar duduița din branșă am fost eu.

Se-ntâmplă așa: picotesc cu ochii la jurnal, și mă țin de limbă, să nu scriu o întâmplare, căci aș enumera, nepoliticos, și zeități, și morți, și răniți.

Deci picotesc și dau click pe pagini, ete, îmi zic io, ia să vedem… ce scriam acum un an, pe patru martie? Citesc și mă înduioșez, maamă, ce vervă aveam…

Și-mi trece picoteala, căci zâmbesc. Aș scrie ceva. Drăguț. Cu energie. Să râd eu prima.
… Și scriu, că vedeți că scriu. Scriu pe dracu. Adică nimic. …Și e de înțeles, dacă mă țin de limbă…

Ce mai fac eu?
Mă mir. Ridic din umerii obosiți și mă mir.

Am cumpărat, ieri, mașină de spălat profi, pentru spălătorie, că n-avem, doamnă, decât una, și nu facem față. Mașina poate spăla 6 kg de haine și are program de uscare.

…A venit, azi, la mine, timidă, garderobiera…
– Doamna Nona, nu știm cum e cu mașina aia, zicea spălătoreasa că are probleme…
– Hai că vin acolo, să văd….

*
– Are probleme mașina? Ce probleme?
– Păi, am pus un program și parcă nu se mai termina, a durat aproape trei ore…
Mă uit în ochii ei și îi spun sincer:
– A dracu nație mai suntem și noi, românii ăștia…
– Păi de ce?
– Păi uite-așa. În mod normal, pui rufele la mașină, aștepți două ore ca să se termine programul, și usuci la ele trei zile. Da?
– Da.
– Acum pui rufele, le speli și le usuci în trei ore și nu e bine. …Căci asta îmi spui, nu? Că durează prea mult.  Din trei zile faci trei ore si e prea mult…
– Aveți dreptate.
– Am. Asta era problema?
– Nu.  Ies șifonate, rufele, după ce le usucă.
– Păi da. Înainte nu le călcai, după ce se uscau?
– Ba da.
– Deci revin. Care e problema?
Se uită la mine cu mirare.
– Problema, doamna Nona, e că mi se pare că mașina se cam încinge prin părți…

Mă uit la ea crucită, și mă întreb în gând dacă mai fac ăștia Alba Lux cu storcător manual.
…Ca să mă introduc în ea de vie, că așa-mi trebuie! 😉

“Trebuie să faci rost repede de un prieten nou, căci nu îmi place numărul de prieteni pe care îi ai acum!” Asta mi-a scris cineva, pe perete. Pe feisbuc. (Numărul meu de prieteni este 666.)

Am nevoie de un prieten nou. Lansez invitația în jurnal:  Dacă vreunul dintre voi vrea să ne împrietenim pe feisbuc și să omorâm jinxul, îți mulțumesc, prietene. 🙂

Așa. Acum să explic de ce am scris despre asta:
1. Mă amuză chestiunea, căci triplușase, pentru mine, nu reprezintă nimic;
Și (de fapt)
2. Profit de situație ca să vă pup, mărțișori și mărțișoare, 1 martie chiar înseamnă ceva!  🙂

“Am vrut sa iti trimit de azi, ca sa te poti bucura mai din timp si, sa fiu sincera, nu mai am rabdare pan’ dupa 00:00 …
Poate nu iti plac versurile sau melodia, dar… am incercat.
As vrea sa zambesti.
In rest, Nonuca draga, iti multumesc ca te-am cunoscut si ca te cunosc.”

Ştii tu, sufleţel care a ajuns în jurnal nu ştiu cum… Azi, când mi-ai trimis mărţişorul, m-ai făcut să plâng, a bucurie…Nu numai pentru că m-a surprins melodia, ci şi pentru că ai transcris, în mail, textul melodiei, ca să nu pierd niciun cuvânt…
Toată această grijă, şi dragul tău, şi sufletul tău minunat, m-au impresionat profund.
Aşez aici melodia, să nu o rătăcesc.

Adriana Ausch – “Nona”

Iar ţie îţi mulţumesc pentru că eşti.
Şi pup ochii de măsliuţ.

La parterul unui Mall e o farmacie. În acea farmacie e un farmacist.

Farmacistul e frumușel. Are părul aranjat în stil răzvrătirea, și o față imobilă ca un dulăpior fără sertare. E tânăr, nu-l poți bănui de pareză bi-facială (o inventai io, cred).

Când te privește, îi citești în ochi un sincer Șampon pentru mătreață – căci asta scrie pe flaconul așezat în raftul din spatele tău. Ai senzația gravă că ești transparent ca un geam lustruit bec.

Farmacistul nu zâmbește. Am tras eu concluzia asta, după două vizite la respectiva farmacie.
S-ar putea ca el să fie constipat. Dar intervalul dintre cele două vizite a fost de vreo trei luni, așa că nu e constipat omul, căci ar fi murit până acum. Doar că nu zâmbește deloc. Nici nu se încruntă.

Emană o seriozitate monosilabică, cu ascuțiș specific de inginer topograf din garda ceaușistă – dar îi lipsește prețiozitatea aferentă vârstei de dinozaur.

Farmacistul e ca un sfinx. Înțepenit, rigid, și al dracului de interesant.
Se mișcă de parcă ar levita pe orizontală, cu coloana băț, iar politețea lui de gheață îmi aduce aminte de vocea robotului Marcel care ne păstorește GPS-urile.

Farmacistul mă fascinează. Mă fâstâcește atât de tare, încât îmi vine să mă descalț la intrare, să plutesc diafan, ca fecioarele pe pajiste, până în fața tejghelei, și să scriu, cu cerneală roșie, pe un bilețel, ceea ce doresc să achiziționez din farmacie, respectiv supozitoare cu glicerină pentru Maria rowatinex pentru rinichiul meu.
(Așa.
Deci acum mi-am pus-o pe Maria în cap.
…Ocazie cu care mi-am adus aminte:
Farmacistul e imun și la frumusețea infatigabilă a Mariei.)

*

Concluzia mea este o întrebare:
“Farmacistul o fi extraterestru?”
Ete, asta mă frământă pe mine de când am citit despre interviul lui Bleonț…
…Căci logica lui Bleonț pare irefutabilă: Dacă nu-ți arăți dinții, ești extraterestru. Dacă îți arăți cocoșelul în public, dovedești că ești om.

O stare de sictir…

Sictirul acesta este general. A incubat câteva luni, iar acum ne-a cuprins pe toți. Dă stări febrile și senzații de mers în gol.

Are ajutor prețios: Mama natură hâțână în balansoar primăvara și iarna, ne zâmbește sardonic și arată degetul: V-ați bătut joc de ozon?! Luați de-aici niște astenii pe-re-ne!
Așa că…
Potențialul entuziasm sau micile zvâcniri de bucurie ale vieții se reduc la un neah metafizic, moment după care ne blazăm la loc.

Sictirul ăsta e cameleonic. Are nuanțe de dezamăgire și se umflă instant a intoleranță. Poartă, la centură, trâmbiță de război, căci au trecut vremurile în care un sictir era doar o mică angoasă îngrețoșată de ea insăși.

Sictirul secolului douăzecișiunu.
A legat la ochi zâmbetul și i-a dat un brânci scurt pe bătăturile semenului din vecinătate – și acela, sictirit la maxim.

Tensiunile mocnite au devenit sonore, cuvântul de ordine este criză – iar oamenii se grăbesc să pună punct, în speranța că se vor elibera de ceea ce nu-și pot explica.
...Să pună punct... Dar punctul ăla e doar primul din suita de trei – care înseamnă, de fapt, o continuitate incertă.

*
Aud, destul de des, în jurul meu, cuvântul despărțire. Adică, vezi-doamne, punctul.

Despărțirea nu vine decât nechemată. …Zic eu.
(Și aș explica pe îndelete, însă, la mine, sictirul s-a camuflat în flanelul bej al lui “nu deschide gura, că e inutil”.)

*

Sictirul ăsta are 3 puncte. C o n s e c u t i v e.