Jurnalul lui Manon.

Când e bosumflat, îmi zice doamna directoare. Când e vesel – Nonuța.

Recuziterul cel hâtru avea un bilețel, pe masa lui. Notase pe el ce i-am zis eu. Să țină minte.
– Am scris aici ce mi-ai zis de m-am supărat.
– Ia.
– “Nu știi nici tu ce ai”.
– Ziceam de garnitura de scenă. Ai 9 materiale, ți-am cerut o sufită și tu mi le-ai deșirat pe toate. Ești un om organizat, n-ar fi trebuit să scoți din raft ce ți-am cerut, direct?
– Corect.
– Ia. Alta.
– “Ești mic, azi.”
– Eram pe platforme, păreai scundac. Dar ce-ți veni cu bilețelul?
– Păi când te supăr, tu îmi zici ” Dragule, vezi că îți pun un X”. …Tu de ce îmi pui cruci?
– Ca să fiu simpatică și să și pricepi admonestarea, în același timp. Dar socoteala e simplă. Tu scrii bilețele pe hârtie, eu pun cruci în gând, și uit. La final, cine vă dă primele?
– Tu.
– Zic, deci, să aruncăm bilețelul.
– Da, doamna directoare.
– Și iartă-mă dacă te-am supărat.
– Bine, Nonuța.

Ieri.
Eu: – Deci am cumpărat scule, ca să nu vă mai aud că spuneți “nu dau, nu am, e a mea de acasă”. Uite, am luat șurubelniță electrică. Folosiți-o ca să montați șinele de aluminiu pe trepte, să nu se mai împiedice spectatorii pe întuneric.

Dorel, demn: – Doamnă, eu pun șurubu cu a mea, nu-mi trebuie de aia electrică.
– Dragule, cum vrei, dar e mai rapid așa. (Dorel se conformează, cu un aer de supunere perversă.)

Azi.
Dorel, ferm: -Doamna directoare, îmi trebuie și mie șurubelnița electrică.
– Să ce?
– Să prind câteva șuruburi în piciorul de la panoul ăla, că se prăbușește peste spectatori.
– A. E bine. Dădu hărniceala în tine. Nu s-a prăbușit în trei luni, panoul, că e făcut în zig zag, dar se pregătește acum de cădere.
– Păi nu știți dumneavoastră, dar eu azi, la 8 dimineața, am prins șuruburi la un decor cu șurubelnița mea normală, de mă doare mâna.

Simpatic, Dorel. 😉

În mod normal, m-ar încerca o stare metafizică. Primăvară, triluri, chestii, amor…
Neah. Mă uit la cicatrici şi-mi ies la numărătoare prea multe.

Sau ar trebui să ies la vreo terasă, cu un grup de oameni. Ei să zică doamne-ajută că suntem departe de Japonia, iar eu să le spun, sfredelindu-i în pupilă: Mă, Terra este foarte mică… Ce se scurge din centrala aia… o să ajungă şi la noi…
N-am stare de polemici retorice.

Adevărul este că…
Mă ascund de jurnal. Înainte era invers.
Am întâlnit răul, şi respirăm acelaşi aer. Ştiţi cum e.
Mă protejez, deocamdată.
Îmi trebuie forţă, pentru a-l neutraliza.
Am nevoie de toată energia bună pe care o transmit oamenii-oameni. Tăcând.

Uşi Deschise la UNATC.

Trei zile: vineri, sâmbătă, duminică.

Programul complet este aici: Site-ul UNATC (dă click pe Uşi Deschise 2011)

Hai!

O să fiu prin zonă, dacă vă întâlnesc, vă pup în direct!

🙂

Azi am fost la shopping.

*

– N-am!
– Cum adică n-ai?
– Am, dar dacă o dau, mi-o strică ăștia!

Recunoașteți, desigur, formula de mai sus. Meseriașul român nu împrumută colegilor sculele insituției. Și le asumă. Devin bunuri personale.
Sunt ale lui.

*
Trebuia să se monteze pe perete o oglindă enormă. Zace acum, săraca, rezemată trist de zid, fisurată pe diagonală.
– S-a spart, doamnă.
– Înțeleg. Deși am precizat că e grea și că trebuie să fie asigurată pe spate, s-a spart.  S-a supărat și s-a dat singură de pământ, a protest. Propun să îi scurtăm suferința și să o tăiem în bucăți mai mici, pentru mesele de machiaj. Știe cineva să taie oglinzi?
– Da.
– Perfect.
– N-are diamant.
– Să împrumute.
– N-are nimeni, și cine are, nu-l dă. Că cică i s-a furat.
– Aha…

*
– Dă-ne, măh, și nouă, o cheie, că nu putem desface decorul, e priponit cu șuruburi.
– N-am decât una.
– Gizăs… Auzi, dar unde e patentul meu?
– E la mine, l-am luat din greșeală.
– A. Din greșeală. În chineză se numește cleptomanie.

*
– Poți să-mi dai și mie șurubelnița electrică, să monteze copiii mai repede podeaua?
– Nu merge.
– Păi ieri mergea.
– Nu mai e bună, “mi-a” stricat-o ăia.

*

M-am enervat. Am protestat în gând.
…Așa că azi am fost la shopping. La bricolaj.
Șurubelniță electrică, diamant, chei de strâns și desfăcut piulițe…

– Alo, tată?
– Da, tată…
– Am cumpărat pentru Studio șurubelniță electrică, și nu înțeleg care dracu e “mandrina”…
– Păi de ce ai cumpărat, tată? Am, acasă, două.
– Da… De parcă mi le-ai fi dat, dacă ți le ceream…

…Și tata e meseriaș. Are casa plină de scule. Nu dă nimic.

*

Măăi… Îmi trece prin minte un gând drăcos, pe care îl priponesc în jurnal ca mărturisire păcătoasă…
Mi-ar plăcea ca mâine (hihihi!)… Să mă flutur prin ateliere, fudulă, cu sculele la teșcherea…
…Și să spun, absolut niznai:
– Am luat scule. Cine are nevoie… SĂ ÎȘI CUMPERE!

…Deci azi am fost la shopping și manifest un sentiment de zgârceală, ca fiică de meseriaș ce mă aflu… 😉

Există un singur loc, în lumea asta mare, care mă atrage dintotdeauna, care mă fascinează.

Există un singur loc în care aș vrea să ajung.  Dacă aș putea.

Marele Canion. Aici.

Foarte probabil că n-o să se întâmple.

Dacă ajungeți voi, să-mi povestiți și mie cum e.
Să privești oceanul fără apă.
Să auzi că nu bate vântul.
… Și cum e să pășești pe transparență.

Melodia din clip… Așa simt eu dorul.

M-am înțelepțit, fi-mi-ar bătrănețea de râs!

Uite, să dau un exemplu:
Să luăm, de pildă, acest șarpe de om…
Sexul: Femel.
Ca apariție: Fugiți!
Cacaracter: Iadul, cu tăciuni, fitile și bombe artizanale.

Boon.

Mărturisire amară: N-am întâlnit în viața mea atâta urâțenie fizică perfect combinată cu răul cel mai pur. …Spoite cu o mieuneală cvasi-guduroasă.

Prima dată nu știam de ce mi se îndoaie ficatul.

A doua oară mi-a dat-o la ficat. Urât. Apoi, dându-și seama că a greșit flagrant, și-a cerut scuze, sec.

Îmi pare rău s-o spun, dar în momentul ăla am avut în minte o imagine cu mine și cu reptila. În care. O împușc. În gură. Scurt.

…Dar, după umilința gravă, după scuzele cele seci… Am zâmbit.

Căci.

Am realizat că nu pot fi altfel decât bună, cu maleficii.

…M-am înțelepțit, fi-mi-ar bătrănețea de plâns! 🙁

M-am ridicat, mi-am luat ciocanul și i-am spus regizorului: Poți avea decor fabulos, lumini de ambianță minunate, dar, ține minte, singurii care strălucesc și dau viață lucrurilor moarte sunt oamenii. Dacă nu ai grijă de ei, degeaba trăiești.
Și am plecat.

A doua zi, a venit la mine.
– Ți-am adus o floare.
– Mă gândeam eu că așa o să faci…Voiam, acum o jumătate de oră, să îți dau un sms cu: “Nici să nu te gândești!”

“Floarea” era un cactus. Erau, de fapt, doi cactuși – altoiți în așa fel încât imaginea plantei era reprezentată de un falus.
– Jenant, puiule… Mi-ai adus un pulete?
– E o floare… Mie mi se pare drăguță.

…Complicat. El știe că eu am simțul umorului. …Lui îi lipsește cel al penibilului.

*

Înainte de un spectacol, mă abordează mama unui scenograf.
(Mi-a produs o impresie plăcută de când am văzut-o prima dată, e o femeie cu prestanță și cu ochi de suflet cald.)
– Mă scuzați, îmi zice, dumneavoastră cine sunteți?
– Sunt Nona O. Și adaug, zâmbind, că nu pot spune funcția, căci nu cred in ea, dar, doamnă, sunt mama adoptivă a copiilor de aici.

I se fac ochii mari.
– Nona? Tuu ești Nona?
Îmi ține mâna în mâna ei, iar eu rămân interzisă.
– Da, eu sunt…
– Te iubesc, Nona, de patru ani.
Chiar așa mi-a zis.
– Vă mulțumesc… Dar pentru ce?
– Acum patru ani, fiul meu a intrat pe forumul UNATC… Și ai vorbit cu el… Și îmi arăta și mie ce îi răspundeai… Cu cât suflet… Să creadă în el… Și acum, iată, ne-am întâlnit…
– Mă copleșiți, îi zic, și am ochii plini de lacrimi, și nod în gât, de atâta bucurie că o mamă mi-a spus că mă iubește… Și a făcut-o în felul ăla spontan, care îmi e caracteristic mie… Direct. …Din inimă.

La sfârșitul spectacolului, îmi dăruiește o frezie cu parfum delicat…

…Simplu. Două femei care nu se știau… S-au recunoscut.

*

Florile pe care le dăruiesc oamenii îi reprezintă pe ei, nu pe destinatari.

Românul e pansiv. Are filosofii din alea, ţepene – legate, în general, de animale: oaia, capra, pisica.
Adică integrarea în absolut şi resemnarea la vederea toporului prieten, invidia pe faptul că “ăla are şi eu nu” şi, evident, “nu sunt eu de vină, şefu’, ci Dorel”.

Dar mai e una...

*
De trei luni aştept să mi se aducă două aparate de apă, pentru sălile de spectacol. Toţi ridică din umeri.
Azi mă întâlnesc cu cineva, care-şi făcea de lucru prin zonă.
– Aştept şi eu aparatele alea…
– Sună-l şi tu pe X.
*
– Alo, X?
– Da.
– Aştept două aparate de apă. Ştii ceva?
– Păi mă Nona, au venit… Dar nimeni nu mi-a zis nimic, aşa că… Unul l-am pus la mine, iar pe celălalt l-am dat la un birou.
– Aha. O fi fost o neînţelegere. Sunt ale Studioului.
– Păi şi eu ce vină am?
– Niciuna. Dă-mi-le.
Brusc, detectez alură de doliu. Vocea i se face grea şi definitivă.
– Păi dacă nu mi-a zis nimeni… Acum le-am pus aici.
– Înţeleg, puiule. Numai că ele nu au aterizat din spaţiu, ca fluturaşii de campanie. Le-a comandat cineva. EU.

*
Deci cea de-a patra filosofie românească se traduce prin “l-am găsit, al meu să fie, nu întreb, ci merg pe brânci”. Asta n-are animal predefinit.

*
Mi-am recuperat aparatele.
Mâine o să-mi vină comanda de dispensere profi pentru toaletele spectatorilor.
O s-o pândesc, pe principiul “leoaica”… 😉
… Şi, molipsită de filosofii,  mă întreb, naiv, dacă românii cred în: “Calitatea e mai ieftină”.

Vă pup pe ochi. Pe ochii voştri cei frumoşi. Cei veseli, cei ghiduşi, cei înnoraţi, uneori.

Şi vă doresc tot ce-mi doresc şi mie:  zâmbet mult şi iubire împărtăşită.
Iubirea oamenilor, şi a Omului.

La mulţi ani, fetiţe, pentru voi, şi La mulţi ani, băieţi, pentru mamele voastre!

Iuhu!
Mă duc să mă fudulez prin şcoală, de ziua noastră.