Jurnalul lui Manon.

Am întâlnit, în viaţa mea, tot felul de reptile umane…
Înspăimântătoare, prin şiretenie şi răutate, şi greţoase, prin linguşirea metodică, strictă, numai a şefilor.
Două astfel de specimene lucrează în mediul cultural, atât de propice înmulţirii păturicilor şi căpuşelor tehnice…
Aş vorbi, astfel, despre Georgica (fiecare teatru are un prototip de georgica) şi despre Vasile (fiecare unitate de învăţământ superior are câte un vasile bun la toate).

Georgica, maşinist mâncător de pâine într-un teatru, are obligaţia să asigure mişcarea sugestiva a decorului şi să se şi ocupe de recuzita cea trebuincioasa… Mai ales de cea consumabilă.
N-am să număr resturile de dumicaţi pe care le-a băgat el în sacoşa pe furiş, demn, şi nici lumânările care se încăpăţânează să fie, nu noi nouţe- la fiecare spectacol, ci veştede şi folosite…
…Vreau aici să vorbesc despre personalitatea acestui firfiriu fără dinţi, care mi s-a părut, în cei nouă ani de când prestez pe respectivă scena, mi s-a părut… ciudată şi enervantă, eufemistic vorbind.
…Nu îţi cere nimeni să citeşti şi tu cele minime 100 de cărţi de pe lângă casa omului, ca să ai idee despre cam ce înseamnă şi viaţa altora, însă, un minim bun simţ necesar musai să fie la îndemâna celor care mişună prin teatre drept echipa tehnică, căci, nu-i aşa? Nu se ştie niciodată când ai nevoie de o respiraţie proaspătă, împănată de respectul elementar… Bunăoară, când te întâlneşti, dimineaţa, la spectacol, cu actorii şi ceilalţi colegi… Noo…
Georgica patronează, de la înălţimea metrului cinzeci din dotare.
Georgica se enervează pe toată lumea.
Georgica are toane, are nervi, are zbanţ în kur… Actori grei, cu ani buni pe scenă, se preling respectuos şi îşi ajustează vocea, pentru că un dobitoc de maşinist, puţin la minte şi la educaţie (georgica, de!)… are mood-uri…
Am făcut un experiment şi l-am urmărit pe neliniştitul veşnic nesatul jorjică, preţ de câteva luni.
Am remarcat că, uneori, îşi ia faţa de cifulache şi nici nu salută. Iacătă cum (iertata să-mi fie lipsa de modestie) tu, om cultivat, artist care vii să îţi dai sufletul pe scenă, mai mult, femeie, ai parte chiar de la intrarea în teatru de un tratament cu scuipat de la această cobe, care se mai şi fâlfâie demonstrativ cu botul în pământ, aproape izbindu-te de perete.
… Data trecută, m-a nimerit prost. Deşi indiferent de căcaturile din viaţa mea intru în teatru întotdeauna surâzătoare şi voioasă, ei bine, săptămâna trecută… nu ştiu cum, m-am aprins ca benzina…să îl văd pe vesnic-decedatul jorj că mă întâmpina mut, cu o faţa plină de reproş (???) de parcă i-aş fi călcat mama cu tramvaiul… A fost prea mult pentru mine…”Jor-ji-că, ne cunoaştem de nouă ani, şi de la al treilea an în sus am avut să îţi spun ceva, dar am evitat mereu, căci eşti într-o continuă dramă, şi mă gândeam să nu te indispun: ţi-a zis cineva vreodată că eşti un căcat fudul?”
Pauză de bulbucare.
“Da, dragule, eşti un căcat. Fudul. Nu ai pentru ce să îmi mulţumeşti”
…Şi am plecat, voioasă, spre cabină.

Aştept referat.

Al doilea caz de reptilă este vasile; insuficient de hodorog încât să se considere în drept să arunce ochiade furişe, suficient de idiot încât să meargă ţanţoş, ca un domn director, în costumul de fost ginere… E veşnic pe drumuri, prin facultate, cu o mască de ocupat. Coolinda coridoarele cu sprâncenele încruntate, de parcă ar fi un pompier de serviciu… E crâncen, nebărbierit şi m-a privit de sus, din prima zi în care m-a văzut. I-am cerut, odată, un ciocan. Şi m-a refuzat categoric, profund jignit. Jignit, de ce, ca toată lumea mă direcţionase la el- răspunzătorul de ciocan şi de cuie???…Am înţeles că, şi asta, ca şi celălalt, are zile proaste…Eu, nu. Eu trăiesc într-un continuu rai. (Off topic: Am remarcat cât de multe zile proaste au funcţionarele de la ghişeu, secretarele şi alte cutre mânuitoare de hârtii… Dumnezeule, dacă le storci, iese zeama de lămâie…)
Bref: Azi, urc pe scări. Pe acelaşi etaj cu mine sunt şi clasele de actorie. Un student îşi uitase o bluză, pe masă. Vasile, vigilent, o găsise, şi cobora scările cu ea în labă. Trecând pe lângă mine, îmi spune triumfător (de ce?):”Au uitat-o. O duc la secretariat”.
“Las-o la mine, domn Vasile, că le-o dau eu când iau cei mici pauză”.
“Nu, nuu..” zice vasile sugestiv…”Mai bine o ducem la secretariat”…
Am rămas, năucă, pe scară… Idiotul ăsta m-a pus la colţ, ferm, de parcă aveam de gând să fur bluza aia…
… M-a crescut şi educat şi pe mine o mamă, am făcut 16 ani de şcoală, la anul o să intru şi la masterat…şi, dintr-o replică, un vasile semianalfabet mă face posibilă hoţomana…
Sunt mâhnită de felul în care anumite târâtoare încearcă să te coboare la nivelul lor, prin orice metode…Şi mi-e aşa de silă… încât nici nu pot replica… Îmi vărs oful în jurnal, cu ziua definitiv ruinată…

Am văzut aseară un spectacol de teatru care mi-a dat, drept mulţumire pentru vizionare, o straşnică durere de cap.
Aşa îmi trebuie, dacă plec veselă de acasă, palpitând de bucurie că merg la o comedie, unde o să hohotesc pe rupte!… Un…nu pot să îi spun amatorism, ca amatorismul conţine dragoste, un diletantism oribil! Actori (ca de acuma vor fi şi ei actori) fără pic de gând…În timp ce priveam din ce în ce mai încremenită, mă miram de râsetele unora din sală… Probabil că nu citiseră sau nu văzuseră niciodată Caragiale, şi se amuzau de text…De neprivit! Mai ales femeile…

Duminica viitoare merg din nou, să văd cealaltă distribuţie, să-mi scot pârleala, că i-am văzut în examenul de clasă, şi erau promiţători!
… Dar o să plec de acasă, nu veselă, ci cu strângere de inimă, sceptică şi rezervată, ca să mă pot distra în voie!… Sper să am la ce!

Stimate domnule viitor preşedinte Năstase,
Vă scriu această scrisoare, pentru a vă asigura de tot sprijinul meu. Sunt oameni răi care va defaimează, care va caută de ouă, care râd de dumneavoastră, zicându-vă bombonel, sunt alţi oameni care spun că ei mor de foame şi pe dumneavoastră va gâdila în kur de durerea lor.
Ei bine, eu sunt exemplul viu că nu se moare de foame. Am terminat o facultate de artă, şefa de promoţie (am luat şi premiu, la examenul de licenţa). Fiind o perioadă de strâmtorare în ceea ce priveşte locul de muncă (am înţeles că o mai dureze maxim 20 de ani), am muncit, de atunci, din ’96, până acum. Pe rupte. Şi pe lângă un teatru, unde nu mă angajau pentru ca să nu iau pâinea de la gura celor care trebuiau pensionaţi de mult, şi la alte două firme, pe computer şi la telefon- cu clienţii. De dimineaţa până seara – cu pauză când aveam spectacol, că mă înţelegeau injinerii de la firma că sunt artist.
De fiecare dată când am vrut să îmi iau casa, nu am avut noroc, deoarece eu nu aveam carte de muncă nicăieri la cele două firme unde activăm la negru, şi nici salariu mare. Aşadar am stat mereu în gazdă, ceea ce este bine, că am acoperiş. Am reuşit, de fiecare dată, să plătesc chiria, chiar dacă mi se măreşte din patru în patru luni, pe motivul de necombătut dacă nu-ţi convine, pleacă.
Am avut ce mânca, deoarece nu te ştie nimeni dacă ai frigider şi ce ţii în el, margarina, roşii etc.
Facturile, care vin în fiecare lună, regulat, sunt şi ele la zi. (Lumina o mai plătesc la două luni, în rest nu am probleme).
Pantofi am, aia de acum şase ani, le-am pus nişte pingele de nici nu se văd când urc scările la metrou.
Nu ies la restaurante, sucuri, cafele, mai bine îmi plătesc, lunar, cablul… Oamenii zic că sunt nefiresc de retrasă din societate – faţa de firea mea voioasa de la birou, că nu ies nicăieri, însă eu încerc să mă chivernisesc pentru a evita situaţia murire de foame, de care vorbeam la început.
O singură rugăminte aş avea la dumneavoastră: vă rog, dacă se poate, să nu desfiinţaţi magazinele second hand, ca de acolo mă îmbrac… Îmi aleg haine excentrice, ca să zică lumea că sunt aiurită, nu săraca…

… Aşadar, domnule viitor preşedinte Năstase, vă asigur de totalul meu sprijin. Aştept doar să ajungeţi la mâna mea.

Pentru conformitate,
Eu, el, noi, aproape toţi artiştii nevedete care nu fac compromisuri.

În autobuz.
Văd un loc liber. Aştept să năvălească pe el lumile. Nu se aşază nimeni. Glisez uşor şi mă aşez io. Stau cuminte.

În spate aud un icnet şi un “Ai grijă, doamnă, că mă calci de mă rupi”.

Printre oameni îşi face loc o tipă cu breton şi coadă de cal. Îmbrânceşte încolo şi încoace, spunând destul de tare: “Du-te-n pula mea, în mă-ta”.

…Urechile noastre sunt surde, părul de pe ceafă, zbârlit, limba ni se ascute a ceartă… Păi, nu? Toţi avem necazuri, şi cel mai bun prilej este să te cerţi în mijlocul de transport în comun…

Tipa se postează în faţa celor care stau jos, şi îi ia la rând: “Daţi-mi şi mie 5 mii de lei, să îmi iau şi eu pâine”.

Brusc, a trecut cheful de ceartă, tuturor. În mintea fiecăruia se lăţeşte dispreţuitor întrebarea: “cum să-i dau bani ăsteia, care înjura ca birjarul, în loc să stea spăşită şi jalnică?”…

Tipa se înşurubează cu ochii pe mine, şi mă întreabă dacă îi dau cei 5 mii de lei, pentru pâine.
“N-am, dar îţi dau covrigii ăştia.”

Mă mătură cu un dispreţ zdrobitor, de parcă i-aş fi oferit, nu tot un fel de pâine, ci un scuipat…

Ridică un deget şi mă plezneşte cu cuvintele: “Să nu dea Dumnezeu să ajungi în situaţia mea!“…

Siderata şi absolut depăşită de această situaţie gen zona crepusculară, tac.

Pensionarii din jur şuieră în colţul buzei, cu mila faţa de mine:”Ce oameni nebuni, domnule”… O singură femeie (trădătoarea!) scoate cei fix cinci mii de lei şi îi dă nebunei…
… Care, brusc liniştită, se retrage la geam şi începe să facă socoteli cu degetul în aer. Concluzionează ca:”70.000… cinci… da, 65.000… e bine”.
Apoi începe să tragă spre ea un fir de aţa imaginar…

O privesc cu gura căscată, ca o idioată…Se întoarce la mine şi susura ceva, nu vreau să ştiu ce…

Mi-a stat în gât aşezatul pe scaun.
Data viitoare, o să încremenesc lângă sfânta bară, că văd că am un ghinion în autobuz, când șed…

Cobor, dar cuvintele ei mă obsedează… Ferească Dumnezeu să ajung în situaţia ei… Îmi ajunge situaţia mea, la fel de anormală, dar pe alte coordonate.

Azi de e zi de luat banii.
Mă aliniez şi eu în coadă.
Pentru că sfânta tradiţie să nu se piardă, rândul înaintează melc melc codobelc.
În spatele meu se aşază o tanti din aia nedefinită, care lucrează incognito într-unul din zecile de birouri inutile. Stă 5 minute şi-şi face vânt pe o uşă… Probabil e mai confortabil să stai de vorbă cu prietenele, la cafea, şi să te prezinţi când eşti, deja, la ghişeu, cu rândul. Normal.

Plictiseală.
Mă înjur în gând că nu mi-am luat ziarul, pentru a dilua agonia. Avansez, cum spuneam, melc.
În spatele meu s-a adunat multă lume. E vineri, şi orice bănuţ e bun, pentru uikend… După trei sferturi de oră, timp în care am realizat încă o dată că vorbesc prea mult (mai ales în gând), ajung la ghişeu.
Printr-un miracol ce ţine de vreun ceas interior, tanti aia nedefinită iese din biroul prietenelor exact la apropont, vine la mine şi îmi zice: “Aici eram, nu!?”/”Da.”
După care dă o raită cu privirea peste masă de oameni din spate, reperează pe cineva în coada rândului şi strigă:” A, doamna Vasilescu, veniţi încoace ca aici v-am ţinut rând!”
…
Îmi vine să-i spun, de la obraz, că ce puşca mea de rând a ţinut ea aici, stând dincolo cu kuru’ pe scaun…Că nu se gândeşte la oamenii ăştia care staau ca proştii la rând şi se uita jenaţi la nesimţiţii care se tot aşază în faţa…
… Însă îmi amintesc de faptul că, de trei ani de zile, mă milogesc în fiecare zi de bărbat să-mi zâmbească şi mie dimineaţa, şi n-am realizat nimic… Ce rost are, deci, să fac morală unei necunoscute care consideră, ca mulţi alţii, că numai ea e importantă? Dacă nu reuşeşti să-ţi sminteşti partenerul din paradigma, deşi încerci ani de zile, ce şanse ai să corijezi nesimţirea, prin două propoziţii…?

…Şi uite aşa, învăţ, încetul cu încetul, să tac cu lacrima-n gât, pentru că mi se inoculează, încet şi sigur, fatalitatea că nu mai e pic de speranţă…

 “Ipocrizia disperării”

Mulţi au auzit, puţini au pus mâna pe ea…Pe această carte subţirică, scrisă de un ochi scrutător, excelent mânuitor de condei. Adică de Teodor Mazilu.
Dramaturgul Mazilu este considerat un altfel de Caragiale. Scriitorul Mazilu este caracterizat, nu de un altfel, ci de acelaşi: simt enorm şi văd monstruos. 

Vrem fericire…
 […] Dar fericirea nu este un vânat după care alergi cu limba scoasă. Şi oamenii aleargă o vreme după ceea ce cred ei că este fericirea, şi-n această goană prin pustiu obosesc. Nu mai vor să gonească după fericire. Vor să se apropie de ea, pe furiş, s-o ia prin surprindere. Ei şi-au pus speranţa într-un om, şi acel om n-a corespuns aşteptărilor. Şi atunci încep să tragă concluzii, şi-n loc să trăiască, molfăie principii. [fragment din “Goana după fericire”] 

Durere cu public…
[…] E interesant de remarcat că, în suferinţa noastră, noi urmărim, ca şi în activitatea profesională, succesul. Dorim că durerea noastră să fie bine primită, să emoţioneze şi pe alţii… De multe ori durerea noastră emoţionează mai mult pe alţii, şi mai puţin pe noi înşine. În tot ce facem noi, chiar şi în cele mai intime reacţii, simţim nevoia să fim văzuţi, stimaţi, aplaudaţi. […] [fragment din “Despre nevoia de spectacol”] 

… Lăsaţi la o parte cărticelele de vise, horoscoapele, bobii, şi puneţi mâna pe cărticica ce, prin pastile haios – tăioase, vă dezvăluie pe voi. Diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, formă şi fond. Prăpastia dintre ceea ce suntem, şi ceea ce credem că suntem… Adevărul simplu despre fiecare.

Nu o împrumutaţi, cumpăraţi-o şi citiţi-o periodic.
“Ipocrizia disperării” este oglinda noastră. Oricât am nega. Sper să aveţi curajul să vă priviţi în ea. 

Cu titlu personal: recitesc această carte când sunt în pragul unei crize existenţiale. După aceea, ştiu exact dacă am mai crescut între timp, sau am luat drumul minciunii. 

… E pustiu afară, şi suntem din nou trişti. Asta e, în primul rând, pentru că refuzăm cu obstinaţie să ne curmam micile metehne…Şi că preferăm mioritic, metafora – inciziei.

Am văzut aseară “Patimile lui Hristos”, filmul lui Mel Gibson… E impropriu spus “am văzut”, căci, în timpul filmului, am adormit pe bucăţele de timp.
Cu toate astea… Pot trage o concluzie…

Îl băteau pe Iisus. Da’ îl băteau rău! Rău de tot!
Am aţipit, şi, când mă mai trezeam, auzeam cum îl băteau. Adormeam la loc, şi iar mă trezeam. Îl băteau iarăşi.
L-au bătut de l-au nenorocit.

Până la urmă, am adormit şi nu m-am mai trezit decât azi-dimineaţă. L-am întrebat pe al meu: “Până la urmă, l-au omorât în bătaie, sau a scăpat?”/”L-au bătut rău, mah…”, zice…

… Îmi este greu să vorbesc despre o temă atât de fragilă, mai ales că toţi avem sâmburele de credinţa în noi… Însă…Cât de idiot poţi fi, să crezi că faci tu ceva nou prezentând “patimile” lui Hristos, adică bătaie ca la holiud, fără să introduci măcar o adiere de fior spiritual într-un film?…

…Mă întreb, absolut retoric: de unde dracu’ au scos ăştia atâtea interpretări, ca antisemitism, ca dracu’’, ca lacu’…în condiţiile în care filmul e nul!?

Nu vă recomand filmul… Mănâncă bietul om bătaie, la greu. Bătaie şi iar bătaie. În rest… puştiul din mintea lui Gibson, care, în culmea creaţiei, îl mai zvânta o dată în plus, în pumni, pe Iisus… Brava.

…De banii ăia, mai bine construia o biserică.

La mine pe scara se pun cutii poştale noi. Mă obişnuisem cu vechile şi vandalizatele cutiuţe, însă noul preşedinte de scara, o muiere (proastă bocnă, măh!), zice că vrea să se vadă activitatea ei, chiar de la intrare.
Pentru a stopa din faşă protestele în barbă ale pensionarilor, la avizier scrie, lătăreţ, de-a lungu’: “Cutiile poştale se înlocuiesc cu banii din penalizări”.
… Prilej cu care o restanţieră care mai plăteşte, încă, penalizările de anul trecut, mi-a zis, aseară: “Bagi pariu că io le dau foc la toate?”

Văzându-mă în ipostaza în care, pe de o parte, cutiuţa mea cea veche e aruncată la gunoi, pe de altă parte, cea nouă e mistuita de flăcări, într-un avânt de spirit civic…am tăcut mâlc.

Am admirat întotdeauna, cu o aparentă dezaprobare, curajul şi nonşalanta de a face pipi cu zgomot, în wc-urile publice…
Spre deosebire de alte femei, stăpâne pe ele şi pe jetul lor, eu, cum ajung într-o toaletă publică (să ne înţelegem, e vorba de forţă majoră), mă chinuiesc să nu se audă nici un zgomot. Mă strecor în incintă, vinovată şi deja roşie în obraji, şi mă chinui să fac pipiul care brusc îmi trece, afurisindu-mă în gând că mai puteam să aştept încă alte 8 ore…De ce dracu’ am ruşinea asta, în condiţiile în care sunt singură acolo, doar io şi wc-ul? De ce nu pot să turui şi eu un jet sănătos, ba, mai mult, să vorbesc cu prietena de afară diverse, să ies trăgându-mi kiloţii indiferenta şi relaxată?
… Cum or învaţa femeile celelalte relaxarea aceasta, de la cine? De la mama, de la tata…?

…Am auzit că bărbaţii se aliniază pe o linie, în faţa pisoarelor, şi se uşurează în grup. În timp ce penisul atârnă picurător, ochii le umblă curioşi, în jur, la evaluarea concurenţei…
… Îţi mulţumesc, doamne, că nu mi-ai dat puţă, că mă pişam dracu’ pe mine, de ruşine, dacă aveam şi cocoşelul mic!

La etajul trei stă doamna Coca. Nu am înţeles niciodată de unde i se trage apelativul “doamnă”, şi nici diminutivul “Coca”.
Întregul palier îi aparţine. Scundă, stafidită şi cu părul vâlvoi, a pus stăpânire şi pe uscătorie. Dacă, doamne fereşte, cineva se vântura pe hol, spre ieşire (uite că nu le-am sugerat oamenilor să sară pe geam, pentru a evita circulaţia pe hol), uşa se deschide, apare capul alb, şi se propagă în aer un şuierat metalic: “Mai încet, da?!”…
Doamna Coca are treabă şi în faţa blocului. E harnica: mai sta la o bârfă şi, când treci, îşi spune părerea cu voce tare, mai face vânt pe ascuns câte unui copil, binecuvântându-l cu “al dracu’ cu cine te-a făcut”, mai tace, din când în când, cu priviri ameninţătoare…

Într-o zi, cineva i s-a căcat la uşă, pe preş. Nu ştim cine…
…De atunci, adică de aproape un an de zile, doamna Coca are, la intrare, o lumânare aprinsă. Chiar în faţa uşii. “E lumânarea cu blesteme”, îmi zice cineva, “în fiecare zi blesteamă să se aleagă praful de cel care i s-a cufurit pe preş”…
… A dracu’ chestie, domnule, de un an de zile, nu mor decât prieteni de-ai ei, bătrânii clevetitori din faţa blocului… ce ţi-e şi cu blestemele astea…