Jurnalul lui Manon.

Recunosc, sunt fumătoare. Şi de când a apărut chestia asta de la Kent, cu trimiterea unor coduri, pe net, pentru a câştiga premii, m-am băgat şi eu, din curiozitate (de fapt împinsă de la spate de prietenii de la bloc).

Sunt cinsprezece puncte pe harta aia. Deci trebuie să ai cinsprezece taloane, luate, evident, din 15 pachete de ţigări. Punem mama de la mână toţi vecinii, strâng taloanele şi le pun pe net, bifând, la fiecare, care un punct de pe hartă. (Paginile se deschid agonic).

Avem asigurarea că sub unul dintre aceste puncte, nu se ştie care, exista un premiu garantat. Cel mai mic e un pachet de ţigări, şi cel mai mare, o excursie în Japonia. Yeah, sure…

Cu o răbdare pe care nu mi-o recunosc, trimit cele 15 coduri. Evident, fraţi romani, ca primele 14 sunt necâştigătoare.

Ajung la numărul 15. Introduc codul, apăs pe ultimul punct de pe harta ce trebuia bifat şi aştept o veşnicie, căci, din nu ştiu ce motive, pagina nouă nu se deschide. Stă agăţată în baza lor de date, gândindu-se, probabil, dacă îmi dă premiul promis, sau nu.

Nu mi-l dă.
Mi se deschide o nouă pagină, cu o nouă hartă, cu alte 15 puncte, pe care sunt invitată să le bifez, din nou. Asta înseamnă alte 15 taloane. Alte 15 pachete de ţigări… Adică un colaps pulmonar şi lumânarea pe piept.

Aşa că pun mâna pe telefon şi sun la ei (căci curiozitatea de a afla justificările lor e mai puternică decât amuzamentul sarcastic pe care-l experimentez).
O fătucă abila, cu vocea stinsă (probabil tot fumătoare şi împătimită de jocul ăsta, şi ea) mă ascultă şi, înainte de a-mi răspunde la legitimă întrebare e vreun premiu pe acolo, sau vă bateţi joc de fraieri?, imperturbabilă, îmi cere nişte date, ca să mă introducă în baza lor de date… “Domnişoară, poate nu m-aţi înţeles, aş vrea doar să ştiu dacă e adevărat că sub cele 15 puncte se ascunde un premiu, sau nu”.
“Da, doamnă, absolut. Staţi să verific în baza de date. Da, îmi apare că aveţi un premiu. Un pachet de ţigări”. Nu pot să mă mai abţin, şi pufnesc în râs, “Nu-mi puteţi da un televizor?” “Nu.”
“Îmi poţi, spune, domnişoară, de ce mie NU îmi apare că am câştigat un premiu, e musai să sunăm la dumneavoastră când se agaţă ultima pagină- cu raspunsul- în eter?”
“Nu ştiu ce se întâmplă, însă vă pot da adresa magazinului de la care vă puteţi ridica pachetul de ţigări”… Evident că e o adresă nedefinită, pe care aş găsi-o doar cu taxiul…

Mă amuză teribil situaţia, şi jur că nu mă pot supăra, căci vocea bolnavă de plămâni a dispecerei mă consolează suficient pentru această ţeapă.

Aviz amatorilor!

A venit frigul. Şi acum nu îmi mai convine, deşi îl aşteptam.
La rece, parcă simţi mai bine ţara asta crepusculară în care trăieşti.
Deci.
Trebuie să îmi cumpăr o veveriţă mongoleză, femelă, căci Pepi a murit, şi l-a lăsat pe Nuku singur şi agitat. Casa mi-e plină de rumeguş fiindcă, plin de revoltă, Nuk arunca din colivie tot, tot…Şi mai ales ochii…Cu priviri insolente.
Formez 931, pentru a afla ce număr de telefon are Animax-ul de la Carrefour Orhideea. O voce paşnică de robot îmi perorează, timp de trei minute, despre faptul că acest apel este taxat cu câţiva euro. În continuare, aflu de la o centralistă ce stă moale în scaun (doar are tot timpul din lume, eu plătesc, nu?) că nu au numărul de telefon în baza de date.
Perfect.
Am dat trei euro degeaba, căci, în sfânta indolenţa românească, Romtelecom nu are nici un interes să aibă baze de date complete. Unicul interes este acelaşi: banii fraierilor romani.
Mai bine sunam la linia fierbinte…

Mai departe. Înaintez în crepuscul.
Sun la Orhideea, aflu telefonul de la Animax, şi vorbesc cu o domnişoară amabilă, puţin gâfâită.
“Aş dori să ştiu dacă aveţi pui de gerbili, li se spune şi veveriţe mongoleze”.
“Avem, doamnă, două.”
“Aş dori un pui de sex feminin…”
“Sigur, doamnă, avem. Două.”
“Vin astăzi să o cumpăr”.
“Sigur că da, vă aşteptăm.” (“… avem două”, îmi rămâne mie obsedant, în cap)

Şi plec de acasă, în lungul drum al metroului, către Carrefour.

Intru în pet-shop şi detectez panicată, într-un acvariu, un singur gerbil bătrâior.
Merg uşor contrariată la cassă şi îi spun vânzătoarei că am venit să îmi iau puiul femelă de veveriţă mongoleză.
Şi aflu, pe principiul cei patru evanghelişti au fost trei, Luca şi Matei, ca cei doi pui de gerbil erau de fapt unul singur, şi anume masculul bătrân.
Protestul meu este inutil, aşa că mi-l sugrum în piept.

Trăiesc în ţara crepusculară, care e, de fapt, o zonă… Zona aceea în care îi doare, pe unii semeni, de noi.

Azi sunt blue. Asta înseamnă că am privirea intensă şi umedă, sufletul greu şi limba ac.
Deci.
De ceva timp, Metrorex a introdus în circulaţie un nou tren, gen limbric, ca să încăpem noi, toţi fraierii. De la cap la kur e neîntrerupt, iar prin el defilează doi badiguarzi cu priviri de o agresivitate blazata. Şi ei, ca şi alţi romani, miros a usturoi cu bere.
Eu nu am un nas mic, însă nu mi-aş fi putut imagina vreodată că o să-mi doresc să îmi crească trompă de elefant. Ei bine, aş vrea să am o trompă lungă. Pentru că în trenul cel nou nu e aer, presiunea e de zece atmosfere, sauna este automată şi în condiţiile astea, toţi chiloţeii purtaţi timp de câteva săptămâni încep să dea semne de nelinişte…
Singura ventilaţie, anemică, vine din tavanul trenului, prin nişte găurele ca nişte nasturi.
Acolo mi-aş fixa trompa. Măcar aş simţi şi eu un strop de aer!…

…Chiar dacă vine din exteriorul trenului, cu miros discret de şobolani locatari şi de mucegai statornic, plin de candida albicans.

Sunt un spirit caustic şi amendez, de regulă, orice figurant care, deşi e timid fleaşcă, afişează o dezinvoltură penibilă…Cum e cazul de azi dimineaţa, când figurantul în cauză s-a nimerit să fiu eu.|
Mi-au pus ăştia salariul pe card. Mi-a sărit inima din loc de frică, doamne, cum bag io cardu în maşina aia, pe ce butoane apăs, io nu vreau card, în fine, frici şi spaime…
… După ce am ocolit cu grijă bancomatele vreo lună, de groază, m-am apropiat de un nene, într-o zi, şi l-am rugat să mă înveţe procesul…
Toate atacurile mele de panică, ce se manifestau, de regulă, noaptea, s-au dovedit nefondate. E simplu. Simplu ca bună ziua.

… Însă, de aici, saltul.
Azi dimineaţa, cu o uşoară emoţie, am scos nişte rămăşiţe de bani. Însă procesul merita filmat. Să fi văzut poziţie a corpului, relaxată, să fi văzut cum tastam, sigură pe mine şi uşor fudulă, butoanele…Ba, la urmă, sub privirea timida şi cercetătoare a tânărului care aştepta la rând, am scos chitanţa într-un fel profesionist, de parcă m-a născut mama cu mâna pe enter…
… M-am depărtat, râzând în sinea mea de imaginea preocupată şi “profesionistă” cu care am scos nişte bani…Şi mă întreb dacă aia din spatele meu au râs şi ei în sinea lor…
…Ca eu, dacă eram în locul lor, mă căcăm pe mine de râs.

Figuranţii din timiditate vor face deliciul publicului, cât o fi lumea, lume.

**
Am participat la un chef studenţesc, stând pe scaun ca la căminul cultural. Am plecat acasă îngrozită de felul în care înţeleg unii “distracţia”: băutura, băutura, băutura. Mixata 3 în 1, într-un singur pahar. Vodkă, vin şi cola.
Urlete, cică, de bucurie, urmate de stropirea cu suc a vecinilor nevinovaţi că au rămas treji.
Bărbaţii: dans din kur, dorit a se vedea lasciv, însă, din cauza dezechilibrării, prezentat ca o copulare canina.
Femeile: isterice, ţopăitoare, cu ochii duşi şi pupile dilatate.
Vome discrete pe la wc.
Combinări ad-hoc pe la colţuri, între oameni care nu se suporta când nu sunt băuţi.
Chiote şi iu-hu-uri timide.
După care, comă.
**
N-am făcut în viaţa mea o reclamă la televizor, din considerente care ţin de felul în care înţeleg eu să-mi fac profesia. De ceva timp, tatăl meu îmi reproşează din ce în ce mai mult că nu mă vede şi pe mine lumea din orăşelul meu la televizor.
… Astfel încât, e foarte probabil că, în curând, să fac o reclamă.
Ca pedeapsa independentă de voinţa mea, această reclamă va fi la singura băutură răcoritoare pe care o detest, pentru că are un gust naşpa, o consistenţa dubioasă de nu ştii dacă să o înghiţi direct sau să o mesteci, costa mult şi îţi dă diaree.

Bântuie cu aroganţa şi urâtă cu spume prin facultate o absolventă de regie teatru (absolventă acum vreo douăzeci de ani). Nu ştiu prin ce cai, că mi-e şi groază să aflu, a ajuns profesoara de regie. O nulitate de care, evident, nu a auzit nimeni ca să poată lega realizarea vreunui spectacol de numele ei.
Rea. Cultiva răutatea cu voluptate…Se pare că este o lege nescrisă: cu cât eşti mai loaza, cu atât eşti mai rău…
Boscorodeşte studenţii, îi umileşte pe oamenii din administraţie, se dă deşteaptă şi se vântură precum cabinetul numărul doi, suflând venin pe coridoare…
I se spune “lapuşneanca”, pentru că, deşi nu o vrea nimeni, “eu vă vreu”.
Întâmplarea face că, venind în vizită un grup de studenţi-actori suedezi prin şcoală, drumul şi obligaţia mea de servici să se intersecteze cu această matracucă.
S-a scuturat subit de toate obligaţiile care îi reveneau, acelea de a avea grijă de grup, aruncându-mi mie în cârca nu numai problemele grupului, ci şi problemele pe care ea le-a creat, penibil.
Trec lin peste faptul că eu, fiind un om extraordinar, m-am făcut iubita instantaneu de aceşti străini, cucerindu-i spontan şi având o deosebită grijă de ei. Ca să ajung la ceea ce, la început a fost uimire, mai apoi jena şi, în final, umilinţa… Răzbunată.
Detaliez: de faţa cu mine, scorpia vorbeşte frumos. În şedinţe sau întâlniri la care participa şi rectorul, brusc, din neant, fără să aibă nici o legătură, se trezea că, în gura mare, se luă de mine, făcându-mi reproşuri absurde, din plăcerea rea dar voluptoasa de a înjunghia pe cineva. Bunul meu simţ şi respectul m-au oprit de fiecare dată înainte de a scoate olteanca din mine la suprafaţa.
… Zilele trecute, absolut gratuit, începe să urle la mine de faţa cu străinii… O temperez cu voce şuierătoare şi cu privire de sticlă, simţindu-mă ca un kkt ca oamenii ăştia care mă văzuseră numai zâmbet asista, fără să înţeleagă, la un conflict iminent…
O oră mai târziu, când o întâlnesc fantomând pe coridoare, îi punctez: “Nu-va-per-mit-sa-imi-vor-biti-u-rat! Vă interzic să ridicaţi vocea la mine; nu sunt nici fiica dumneavoastră, nici sclava pe moşie!! Sper să vă fie foarte clar!!!”
… Fetele de la administraţie îmi şoptesc în cască, mai târziu:”O să te cace în consiliu, că aşa face vipera asta… Doamne, ne-ai răcorit pe toate, ca umileşte pe toată lumea…Ai grijă”
Mărturisesc că mi s-au zburlit, de frică, doua găini pe mână. Ce mă fac eu dacă imbecila asta mă critică în consiliu şi îmi ia, în felul acesta, caii de la bicicleta!?… Ghiv mi a breik…Nu s-a născut încă loaza aia care să mă ingenunchieze prin răutatea şi nesimţirea care o caracterizează…

Pe mine mă îngenunchează numai bunătatea şi respectul, în faţa cărora plec capul cu smerenie.

…

Urc în 104 încărcată de bagaj. Rucsacul îmi taie mâna, am şi umbrelă (bravo, madam, vezi că n-a plouat?!?).
Pe scaunul din faţa mea stă un ţigan. Se uită dezaprobator la mine, căci, în goana lui nebună, şoferul pune nişte frâne atât de artistice, încât cu greu mă ţin de bară, şi cu greu ţin plasa să nu devieze în gura ţiganului care stă, cu mâna în kur, jos pe scaun. Privind dezaprobator…În loc să mă lase pe mine, femeia, să stau jos, că am greutate în mâini, şi nu-mi pot ţine echilibrul. Auziţi şi voi, mă priveşte de sus, de acolo, de jos, de unde e el…Şi neamul lui…Că, mai să mă pufnească şi râsul. …Nu ar trebui să stea, oare, în picioare, cu mâna în te miri ce buzunar al vreunui călător???

Am descoperit o nouă specie de umanoizi: mimiţii, cu accent pe al doilea “i”. Ei reprezintă veriga lipsă dintre primate şi homo sapiens erectus. Ca organizare psiho-somatică se încadrează în crengătura neisprăviţi.
Ca aspect fizic, par persoane respectabile, cu ochi blajini, loviţi de nulitate. Dotaţi cu un ego supradimensionat şi (în funcţie de sex) testicule feştelite, ei dispun de o însuşire ce îi face adaptabili, mimetismul- care dă şi numele speciei.
Astfel, comportamentul şi ideile mimiţilor, copiază şi se mulează spontan pe comportamentul şi ideile interlocutorului. Când stau de vorbă cu un om cultivat, adera subtil la idei măreţe, etică şi spirit civic, cu o înflăcărare perfect sinceră. Când se întâlnesc cu oameni promiscui, barbari şi primitivi, devin numai muşchi cu vagi urme de grăsime. Dacă sunt masculi, le asudă ochii dupe un kur de curviştină, la unison, şi se simt onoraţi dacă vreo putoare le face onoarea să-i reguleze, plătită. Dacă sunt femele, aparţin subdiviziunii mimit halitor.
Cum îi recunoşti? E simplu: La furie, scapă porumbei de genul: “Nu mă cunoşti, eu nu sunt aşa de faţa cu alţii”. Apoi, fiind profund influenţabili, îşi schimbă ideile şi convingerile spontan, în funcţie de ultimul om care i-a influenţat.
Sunt veşnic nemulţumiţi, şi veşnic în căutarea unui om care să-i coordoneze, să-i conducă, să-i piseze, pe care îl reneagă, apoi, clamându-şi libertatea de a se supune din nou, altora, mimetic.
Se cred de esenţă superioară, şi numai când un mimit din asta te înjunghie, cu idei copiate de la altul, pe la spate, înţelegi de ce Dumnezeu, în marea Lui înţelepciune, a pitit bine, timp de mii de ani, aceasta verigă lipsă.
Zbată-se în pace!

Azi dimineaţă am avut spectacol. Am venit la teatru cam blegita, nu cu entuziasmul obişnuit… cred că din cauza vremii.
Stăteam io, aşa, moale şi interesantă, şi aşteptam să intru în scenă, când îmi apare în faţa georgică. Într-un mood bun, tot numai un zâmbet, de m-a înghioldit şi fierea, a silă.
“Ce aveţi?”, îmi zice, prevenitor.
“Jorj, mă guduri?”, îmi ridic io sprânceană la el…
“Nu, dar păreţi tristă. Ce aveţi?”
“Nimik, sunt cam moale, azi, cam metafizica”.
“Vedeţi, acum mă înţelegeţi şi pe mine?”…
“Dragul meu, vezi tu, diferenţa este ca io, când sunt blegita, stau moale, nu mă reped cu colţu’ la jugulară ta, pe când tu, când eşti cu mâncărici în kur, faci urât în faţa oamenilor nevinovaţi…”
…Şi m-am depărtat de acolo, filosofând în gândul meu, ete, vere, ce săritor e romanu’ când simte o undă de tragedie în curtea vecinului (aiurea, mi-era doar lene), şi ce jigodie devine când îl vede pe acelaşi semen că e vioi… A dracu’lui naţie, de aruncători de pisica şi de omorât capre… Îţi dai seama ce gentlemen perfect ar fi jorj, dacă aş ţine-o tot într-un doliu? Ar avea motive berechet să mă compătimească, frecându-şi palmele, pe ascuns, că mi-o fi mai rău ca lui…
Loaze…

Frate cel mare B.B.2,
Te rog să revii la reclama cu berea ciuc – încă una şi mă duc, deoarece, fără aburul alcoolului, ne plictiseşti de moarte cu noii frăţiori. Astfel, îţi înclin spre sodomizare următoarele argumente:
Am văzut un simulacru de sex, pe numele lui ciucureală, care a luat şi amendă, drept cel mai scump rateu;
Am văzut o zacere oblomoviană (îţi împrumut cartea, nu e înjurătură), în care singurul antren era hârjoneala dintre pisică şi căţea, la drum de seară pe lângă canapea;
Am văzut oameni care se dădeau mai deştepţi decât primii fraţi bb, reuşind să ne convingă de totală platitudine;
Am văzut interesanţii daţi afară şi loazele putorind până la final;
Am văzut cum o coţăia george pe raluca repede-repede şi cum i s-a aplecat, după (update 2010 – raluca e vedetă acum, aţi uitat, fiv-ar ruşine, ca s-a futat în direct…);
Am văzut buza de deasupra a monicăi cum atârna ameninţător tot timpul, că un cameraman a uitat de familie,  şi, când e în schimbul doi, o pune pe ea tot timpul;
Am văzut-o pe raica, la fel de pe dinafară, la fel de bronzată, la fel de bulbucată;
I-am văzut pe Ianţu şi pe îmi scapă numele – care mişmaşează pe laptop voturile…la fel de nesăraţi;
L-am văzut pe ernest cu ochii pe silicoanele raicei evri faching ivning; 

… Restul de dezamăgiri le las la completat frăţiorilor de forum, cu speranţa că anul acesta ne vei răspunde… (ya, sure)