Jurnalul lui Manon.

Aseară, văd că doamna care păzeşte poarta e un pic îngândurată.
– Ce s-a întâmplat?, zic.
– Nepotu’ ăsta al meu, şi-a dorit de mic să fie preot…
– Şi de asta eşti tristă? Aşa simte el, asta e vocaţia lui, e de bine, voiai să se facă aurolac?
– Nu, Nona, dar a terminat facultatea de Teologie şi lucrează ca şofer…
– Bă, dă-o drac’, cum aşa? Nu că am ceva cu şoferii (nu că n-aş avea) dar de ce a renunţat la atâţia ani de studiu greu şi la pasiunea lui?
– Îl obligă legea.
-Stai, femeie, că vorbim păsăreasca. Legea te obligă să te faci şofer, după ce termini Teologia?
-Nu, legea te obligă să te insori dacă vrei să te faci popă; dacă nu eşti însurat, nu primeşti parohie…
– A, daa? Păi…şi nu se-nsoară?
– Nu vrea. Zice că n-a găsit-o pe AIA. Şi el vrea ca atunci când face pasul, să fie din tot sufletul, şi pentru toată viaţa.
– …Ce copil frumos şi trist, zic.

Deci un om simte că menirea lui este aceea de a fi sub aripa lui Dumnezeu, lângă sufletul oamenilor. Şi luptă pentru asta.
Dar peste Dumnezeu (cel atotputernic, nu?) e legea. Care te forţează ca, în calitate de preot, să fii un exemplu pentru ceilalţi (bănuiesc eu), întemeindu-ţi o familie.
De ce trebuie ca preotul să fie deja căsătorit înainte de a primi parohia? Ca să nu preacurvească în vecini? De ce el, spre deosebire de toţi ceilalţi, nu are dreptul de a-şi alege mireasa când îi vine sorocul, când îl tropăie sentimentul?

Este, preotul însurat, garantul eticii?

Forţând un tânăr să se căsătorească doar pentru că e o condiţie sine qua non dacă vrea să fie slujitorul lui Dumnezeu, ai garanţia că-l faci stâlp de nădejde al comunităţii?
Atunci de ce nu îl bagi preventiv la doi ani cu suspendare? În felul ăsta s-ar evita şi mai abitir o eventuală colaborare cu Satan după sfânta slujbă, în situaţii de genul: jinduirea la colacii enoriaşelor, băgarea mâinii în cutia milei şi umblatul ilicit cu boboteaza pe la uşile din bloc…

Mai există varianta, aflu acum, în care absolventul de Teologie, necăsătorit, poate deveni diacon. 
În acest caz, ţineţi-vă bine, legea te obligă să rămâi celibatar…

În concluzie, absolventul de Teologie care crede în Dumnezeu, este răstignit în patul lui Procust.

Întrebare pentru voi: Este această lege vetustă şi anacronică?
Răspunsul meu: Nu ştiu. Eu văd, în privirea portăresei, imaginea a două aripi frânte înainte de a-şi lua zborul.

Lupta
…N-aţi auzit de Butoi. Tudorel Butoi. I-au spus Tudorel, în speranţa că va rămâne slab şi că nu-l vor tachina cu butoi-gogoloi, la şcoală, copiii. Inutil.
Convins că trebuie să lupte cu povara unui nume hilar, Tudorel, un frustrat, s-a făcut psiholog, căci la şcoala de artişti la care mergem noi- ceilalţi frustraţi, nu se putea înscrie, acolo îţi trebuie talent, nu toceală.
Astfel, Destinul, care preconiza o viaţă  înghesuită în decepţii, a fost înfrânt de o patalama fără valoare. …Dar capacitatea de comunicare cu semenii, a lui Tudorel, era zero. Aşa că i-a dat încă o palmă Destinului potrivnic: s-a făcut criminalist, căci morţii nu au replici acide.

Zborul
Orbit de satisfacţia că a ajuns la momentul în care nimeni nu mai are curaj să facă mişto de nume, căci posesorul a lucrat în poliţie, Tudorel s-a gândit că ar fi bine să îşi satisfacă şi dorinţa mai veche, de a fi vedetă. Acum nu mai are temeri. E bătrân şi, mai presus, are ceva de spus. 
Astfel îmbărbătat, iese în faţa camerei şi explică doct, arcuindu-şi glasul cum a văzut el că face Al Pacino, cum că majoritatea femeilor agresate pe stradă, în parcuri şi ascensoare … şi-au provocat agresorii; mare parte din victime sunt nişte piţipoance şi femei cu caracter de „leliţă balcanică”; femeile ar trebuie să fie atente pe unde umblă şi cu cine intră în vorbă, nu să dea buzna după aia la poliţie c-au fost violate…
După care este străbătut de un fior al plăcerii, care-i aduce aminte de orele petrecute în hambarul copilăriei, când  plângea şi se mângâia până la epuizare.
Da,Tudorel ştie acum că nu există Destin sau accident, ci doar ce-ţi faci tu cu mâna ta!

Impactul
…Şi după ce termină de vorbit, pentru prima dată în viaţă Tudorel psihologu’ are un mic şoc: nu ştie să interpreteze liniştea din jurul lui, însă are speranţa că această linişte este dată de admiraţia celor care îl ascultă.
Informaţia transmisă în eter este captată instantaneu de toţi destinatarii.
…Femeile încremenesc şi uită mâncarea pe foc, care se face scrum.
Iar infractorii jubilează, căci iată, un psiholog le dă dreptate. Aşa simt şi ei, ca şi Tudorel: victima e vinovată!

Prăbuşirea
Tudorel a sfârşit de transmis mesajul. E transpirat şi pe cale să se retragă la domiciliu, vesel, ba, chiar, aude cu vocea minţii un sunet de fanfară militară.
În secunda imediat următoare, eterul se umple de milioanele de gânduri ale mamelor, soţiilor, bunicilor, agresatelor, violatelor, tâlhăritelor…
Iar Destinul, activat, îşi pune delicat aripile în jurul lui Tudorel şi-i dă brânci în prăpastia nimicniciei.

Votul
Mii de glasuri îi dau vot de blam lui Tudorel pentru simplul fapt că,  în ciuda tuturor frământărilor sale sufleteşti, a rămas acelaşi butoi gol, fără o doagă.
Toată viaţa Tudorel a fugit de ironia celorlalţi şi nu a înţeles, chiar dacă a învăţat mecanic sute de tratate de psihologie, că este o diferenţă majoră, atunci când te exprimi, între “majoritatea/marea parte a femeilor agresate ” şi “unele femei agresate”.
…Fapt care l-a pus faţă în fată, la bătrâneţe, cu destinul implacabil.

Victima Butoi
Tudorel Butoi a devenit victima articolului meu pamfletar. A trebuit să-l sodomizez pentru că a umblat pe căi neluminate în timp ce eu stăteam la pândă, căci cu asta mă ocup. Conform propriei teorii, vina îi aparţine, exclusiv.

Mesaj în sticlă
Dacă eşti FEMEIE şi nu “leliţă balcanică”, apără-te de agresor şi dă-i un click aici:
http://www.facebook.com/group.php?gid=336504756853&ref=mf

Conform publicaţiei Dailymail, un studiu recent a scos la iveală faptul că bărbaţilor care îşi înşală partenerele le-a ieşit la măsurătoare un IQ mai mic decât acelora care sunt devotaţi.
…Iar ne plictisiţi cu truisme?

Mai interesant mi s-ar fi părut un studiu aprofundat pe această categorie de bărbaţi cu IQ mic, axat pe măsurători care ţin, după caz, de mărimea dick-ului, de gradul de fleşcăială şi de folosirea acestuia prin mişcări exclusive de culisare.
…Abia atunci aş fi citit articolul cu interes, ba chiar m-aş fi riscat la un comentariu: ” Dacă-i mare şi o culisezi, e inutilă, căci femeia nu vrea ţeavă plimbată prin întreprindere, ci geometrie spaţială; Dacă-i fleşcăită, nu mai căuta confirmarea în altă pare, o ai sub burtă”.

Folderul Spam conţine un mail care îmi atrage atenţia prin numele sender-ului: Curvele Porno.
Neinsipirat este acest sender, căci dacă se numea Fecioarele Virgine poate că era un şpil, îmi aţâţa imaginaţia şi-mi împingea degetul curios spre mouse, caci unde mai vezi tu, azi, o fecioară virgină?
Dar uite-aşa, sender-ul a ratat ocazia: el căpăta un click, iar eu un virus, jos, la unitate…
Deci, no hardcore feelings, delete.

Fosta doctoriţă a şcolii a lipit acum ceva vreme, pe uşa cabinetului, o foaie. Şi pe ea scrisese, cu mâna, caligrafic:
Marţi (ora 14:00-19:00)
Sunt aşteptate la Cabinetul Medical cadrele didactice care nu au efectuat testul psihologic (inclusiv controlul medical de medical de medicina muncii).

Ieri am aflat că avem o doctoriţă nouă. 
Dispariţia bruscă a celei vechi mă bagă la bănuieli: ori s-a smintit în şcoala de artişti, ori a realizat că dacă ajungi să te bâlbâi şi în scris, adio competenţă în a-i controla pe ceilalţi la cap!
…Faptul că era însărcinată şi trebuia să nască e doar un pretext de pretext.

E o pizzerie, pe lângă piaţa alba iulia, cu poze mişto, apetisante, în geam.
Scrie acolo: Mâncare proaspătă la orice oră.
În local, nicio persoană. Doar bradul împodobit, uşor prăfuit, în mijlocul lui februarie.
Mă întreb, în goana autobuzului, pe principiul “lucrurile mici ne definesc”: Dacă ţi-e lene să arunci bradul de crăciun, cât de harnic poţi fi pentru a găti proaspăt la orice oră?

update 19 febr. : Au scos brăduţul. Localul este, în continuare, gol.

Am o prietenă îndrăgostită de un bărbat îndrăgostit de ea. Da, se poate şi aşa.
Consiliez oameni de o viaţă; mărturisesc, aşa ceva n-am mai întâlnit: un bărbat care face, regulamentar, tot ce trebuie, pentru a-şi convinge femeia că o adoră şi că e sufletul lui pereche; poet, atent, impecabil, de parcă ar respecta ad litteram un ghid nescris.
Felul în care îşi exprimă dragostea este atât de apropiat de perfecţiune, încât naşte în femeie, spontan şi pervers, îndoiala metodică. Aceasta, la rândul ei declanşează o mişcare de domino prin faptul că impune o analiză care va conduce, tragic, la îndepărtarea galopantă de subiectivismul fluturilor din stomac şi, fatalmente, la proptirea bruscă a oiştei hormonale în gardul lucidităţii… Cu consecinţe grave, şi pentru cuplul susmenţionat, şi pentru partenerii cuplului- victime colaterale, care nu au altă vină decât că mâncau seminţe absolut liniştiţi în momentul coliziunii.

Prognosticul situaţiei bate spre rezervat.

Înghesuiala din autobuz.

Mirosurile de dimineaţă, păstrate la fezandat, cu sfinţenie, de trupurile inculpaţilor, din vremuri care depăşesc trei zile.

Lipsa de oxigen, şi economia de aer condiţionat. În plus, o normalitate care a devenit paradox: la fiecare staţie, unii oameni vor să coboare; asta înseamnă că cei striviţi în uşi trebuie să se dea jos, ca să facă loc… Şi aici îmi vine în minte muierea consistentă de azi dimineaţă, care cu greu s-a lăsat deplasată, coborând, totuşi, după câteva vociferări, şi rămânând stană de piatră în dreptul uşilor.
… Blocând total accesul muritorilor la mijlocul de transport în comun.

Mă uit la faţa ei, şi simt imperios nevoia să i-o transform în treaptă, căci numai peste ea am putea face paşi.

“Vă rog să îmi faceţi loc să cobor” zic, “ăsta este ţelul meu, nu să ne privim în ochi, sau doriţi să vă survolez?”
“Eşti nebună”, îmi zice.
“Se poate, însă mă obligi să mă cred  AVION.”

Incredibil, cât de inventiv e romanul… Ieri mă opreşte un tânăr tuciuriu, pe stradă, şi îmi înmânează un fluturaş… Care mă invita duminică dimineaţa, la ora 10, în Pantelimon, la o biserică, am uitat cum se cheamă.
Asta era pe o parte.
Pe spatele fluturaşului, scria, sus: Acatist, după care urmau linii (ca să îl completam, evident).

Bun. Deci e clar. Eu scriu un acatist în format tip, merg la biserică, îl predau la popa şi îi dau şi nişte bani. Ingenios, nu?

Alo, părinte, cu Cel de Sus te-ai consultat când te-ai avansat mijlocitor?

Azi am venit la şcoală cu tramvaiul, să nu mă mai asfixiez în metrou şi să mai dau o pauză claustrofobiei.
La mijlocul distanţei, tramvaiul a pocnit în fund o maşină roşie, condusă de o femeie rotundă şi purie, machiată mult.
Vatmanul a coborât să constate paguba, şi a rămas acolo, să se împrietenească cu madam.

Saună. Uşile blocate, nu puteam cobori.
Toată lumea murmura în barbă, cu grijă să nu audă vecinul protestul flasc.

Îmi fac loc în tramvaiul plin, până ajung în coadă, şi îmi împing pe geamul minuscul vocea: “Scuzaţi-mă, dacă tot rămâneţi acolo, deschideţi-ne şi nouă uşile, vă rog!”.
…Ca şi cum ar fi primit un semn invizibil, tot poporul din tramvai începe revolta, protestând împotriva nesimţitului care îşi bate joc de cetăţeni, lăsându-i să se sufoce fără să înţeleagă că ei au treabă, nu au timp de prostii, să-l ia dracu’ de dobitoc, dacă nu se uita pe unde merge, cine e de vină, şi vaca aia, aşa e cu femeile la volan, se proptise pe şina de tramvai etc.

Vatmanul părăseşte femeia, după ce mai sta trei minute, strategic, şi se întoarce în tramvai.

Toată lumea tace melc.

Eu cobor la prima staţie, ca să am timp să mă usuc de transpiraţie şi să îmi revin din iminenta lipotimie.

… Ocazie cu care am înţeles, în sfârşit, cum e cu revoluţiile.