Archive for the ‘Sub lupă’ Category


Ca să fii medic îţi trebuie chemare. Har. Răbdare. Putere de concentrare. Îţi petreci ani buni studiind, iar restul anilor rămaşi, făcând practică şi studiind în continuare. E crâncen de solicitant să fii medic. …Dacă vrei să ajungi unul bun. Dacă ştii că poţi însemna ceva.
Medicii buni au în spate ani de jertfe personale. …Şi în faţă, la fel.

Există, însă, o categorie de doctori care termină şcoala şi se proptesc în cabinete, ca medici de familie.
Despre ei vorbesc eu acum, oţărâtă de un reportaj tv…

Pe vremea tinereţii mele, nu erau medici de familie, ci arondaţi.
M-a târât mama, într-o zi, la cabinet, exasperată de faptul că nu îmi treceau durerile, crâncene şi tăvălitoare, de abdomen.
Medicul se numea Butulescu.
– Are limbrici, doamnă, de aia o doare burta. Să îi daţi pastilele astea.
– Domnule doctor, copiii mei îşi petrec vacanţele de vară la bunici, aşa că, de fiecare dată când se întorc acasă, le fac deparazitarea. …Eu cred că fiica mea are apendicită.
– Ei, apendicită…Citiţi prea mult, doamnă.
– V-aş ruga, totuşi, să îmi daţi trimitere către un medic chirurg…Vă repet…
– Adică ştiţi dumneavoastră ce are, mai bine decât mine??
…N-am să uit cât oi trăi faţa de viezure turbat a doctorului Butulescu.

…Două zile mai târziu eram luată cu salvarea şi operată de urgenţă. Diagnostic: apendicită acută cu peritonită gangrenoasă.
Am stat o lună în spital, şi, în loc să mor, am deschis ochii…

Privind retrospectiv, am înţeles de ce noi, spre deosebire de alţi copii, nu ne îmbolnăveam major, cu tot tacâmul de zăcut la pat. Pentru că mama era informată. Ştia ce avem, ştia ce trebuie să facă. Era atentă la tot. Citea. Parcurgea prospectul medicamentului. O singură dată a greşit, şi anume la acea consultaţie a butulescului, întâlnire care a obligat-o să urmeze sfatul unui om pe care îl credea competent, dându-şi la o parte instinctul ei de mamă informată.

Informaţia înseamnă putere.

De atunci, am urmat aceeaşi cale. Dacă am fost bolnavă, l-am iscodit pe medic până în prăsele, am citit şi, mai târziu, am folosit internetul. Nu m-am culcat pe urechea că medicul ştie tot despre corpul tău pentru că înţelesesem de prea devreme, cu riscul pierderii vieţii, că pe lângă medicii de excepţie s-au înghesuit şi incompetenţii, şi cei care tratează boala, nu pacientul. …Atunci când ştiu despre ce boală e vorba.

Şi acum, după toată această introducere, ajung la chestiune.
Medicii de familie sunt, majoritar, oameni fără har, voinţă, determinare. Butuleşti care-ti distrug copilul de trei ani  administrându-i, la răceală, augmentin. Verze care au învăţat să scrie reţete dar n-au habar să citească un rezultat de analiză. Mici rebuturi, plictisite de studiu, aruncate într-un birou. Hârţogari.

Medicul de familie ar trebui să fie cel care detectează şi interpretează corect simptomele şi-ţi dă trimitere spre medicul specialist. Fără bâlbe şi să vedem-uri. 

Experienţa mea cu medicii de familie, agonică, la început, căci toţi par croiţi după acelaşi tipar, pune în valoare, de câţiva ani, minunata propoziţie cu două înţelesuri: merg să consult un medic.
Această experienţă se reduce, acum, la: “Doamna doctor, mă doare rău stomacul, nu e bila, nu e ficatul, nu e pancreasul. Aş vrea să-mi fac analize pentru helicobacter pylori, căci mă tem de o recidivă. Vă rog să-mi daţi, până atunci, o reţetă compensată pentru omez.”

Deci le-am pus cruce. Şi mă liniştisem cu gândul că mănâncă şi ei o pâine…

Dar azi, la televizor, iată minunea: Lată cât biroul din faţa ei (recomand verificarea tiroidei şi renunţarea la şpaga în dulciuri), o doctoriţă de familie spune aşa: În viitorul apropiat, cei care sunt înscrişi şi vor să apeleze la medicii de familie, vor plăti o taxă.

Aşadar, prima dată ne-au obligat să ne înscriem la un medic de familie. Care are salariu. Şi şpaga aferentă.
…Văzand că nu sesizăm organelor incompetenţa acestor rataţi, au făcut un pas înainte, şi de acum va trebui să plătim încă o dată serviciile lor de căcat. Care nu ne sunt de niciun serviciu, practic.

…Pentru că medicii de familie au ca scop unic însănătoşirea financiară a familiei lor.

Deci aşa…Vom plăti încă o taxă pe incompetenţă, cu resemnarea mioritică tradiţională -căreia medicina nu i-a găsit, încă, leacul.

…Iar se uită la mine cu ochii ăia mari în lacrimi. Iar are stări metafizice. Iar, tristeţea, care-i scoate în prim plan vocaţia de tragediană. Iar mă calcă pe nervi cu victimizarea de veci. …Când termină, o ia de la capăt, în spirală, până ameţesc.
Mă enervează la culme oamenii ăştia, şi trec cu greu peste ironie ca să-mi adaptez comportamenul la tristeţea priveghiului…

Norocul ei e că doar pe mine mă plictiseşte, doar mie îmi susură dramele de veci.

-Ce s-a mai întâmplat, distrusă mikă, de data asta?
-Mă doare şi stomacul, rău, acum. Şi nu am bani să merg la doctor. …Şi sunt singură. Şi am o stare de aia, de plâns, întruna…
-Ai încercat cu valeriană? Poate îţi mai linişteşte angoasele perene…
-Faci mişto de mine…
-Păi, fac, ce ai vrea, să îţi scurtez eu suferinţa? Scuză-mă, acum, te rog, trebuie să plec, am treabă.

…Şi mă îndepărtez, căci răbdarea mea are şi ea o limită, iar în momentul ăsta simt că i-aş da tipei un pumn în gură, dar mi-e frică să nu sângerez de la cioburile oglinzii…

Avusei un scăndăluş, azi, cu unu’ mic cu gura mare. Aţi văzut ce plămâni mari au cei mici, între picioare, atunci când vor să zbiere? Compensează lipsa înălţimii că te acoperă, sanchi, cu vocea.
…Numai că eu sunt şi înaltă, am şi voce mai sonoră. Aşa că l-am băgat, scurt, sub radical.
Acum sunt bine, beau lichide să îmi cobor tensiunea şi mă gândesc, pentru a paişpeatrilioana oară: ai dracu de masculi, voi, ăştia care nu aţi învăţat să respectaţi femeia şi să vorbiţi civilizat, şi rageţi ca la cort!

Aşa. Să respir puţin. Gata. (#!%&0@!)

Am bântuit, aseară, lefteră(*), printr-un supermagazin şi m-am proptit cu privirea pe punguţele cu salate gata pregătite. Trec pe ierburi, iar.
Am rămas uşor panicată când am descoperit că toate punguţele conţin, pe lângă morcovi, salată verde, neverde, iceberg, alte panseluţe, varză şi …valeriană.
Vorbim, stimaţi prieteni, despre acea valeriană din grupa de sedative şi hipnotice, care se picura cu eprubeta, pe timpuri, în cavitatea bucală a bolnavilor de nervi?
Nu ne-au dat gata cu e-urile şi au decis că mai bine ne amorţesc?…Interesant…
Reactorul de la Cernavodă ce mai face? Nu e mai rapidă tinctura de uraniu?

(*) Lefteră, da. Pentru că noi trebuie să luăm salariul într-o anume zi. Care, fir-ar mă-sa a dracu de zi, nu se respectă niciodată. Drept urmare, şi aici atenţie, BCR, cu tine vorbesc, fraierii din câmpul muncii îşi verifică în mod constant, de trei ori pe zi, cardul cel gol, plătind, fără a avea nicio vină, comisionul aferent acestei operaţiuni.
Şi acum zi-mi, becereule, că nu eşti pe mână cu ăia care ne virează salariile în cont.
Uită-te-n ochii mei, ‘tu-ţi miile de sedii, şi dă-mi motiv să mă înfig direct în stadurile cu valeriană să le-ndes pe gât piticului isteric!

Nu am antene care să ma avertizeze din timp să mă îmbrac subţire când e cald, gros, când e frig şi să-mi iau umbrela când văd nori pe cer. Aşa că deger tot timpul, năduşesc şi-mi creşte tensiunea când nu e cazul, vin acasă ciuciulete sau port umbrela după mine ca nebuna aia de la piaţa romană.
Aşa şi azi: m-am copt, pe drum, căci soarele era dogoritor, iar eu- baba dochia.

Afurisindu-mă în gând şi grăbind pasul înainte să mă topesc precum îngheţata, văd în faţa mea doi puşti, cam la treişpe ani, ieşiţi la promenadă pe bulevard.
Unul e anemic, cu breton lung peste ochi, împărţit de slin în cărări care-i descoperă mătreaţa, celălalt e tuciuriu cu accente de gălbui, supraponderal, cu o căciulă albă pe care scrie în toate direcţiile armani.
Înainte de a mă depăşi, grasul minor mă fixează cu o privire de futac expert, şi, fără să zică nimic din gură, îmi transmite prin sprânceana arcuită sugestiv, ochii mijiţi şi gura ridicată într-un colt, că am trecut examenul, deci sunt gagică bună.
Şocul mă îngheaţă instantaneu şi în ochii mei, alunecoşi ca poleiul, tânărul vede o imagine cu o tanti care îndeasă pe gâtul unui puşti cordit o emblemă CFR brodată pe un fes alb.
…El pleacă ochii, dogorind, eu îmi pun mănuşile, răcorită.

Azi am nimerit-o: în România este, încă, iarnă.

O prietenă îmi strecoară, azi, prin messenger, un link şi mă împinge să dau click acolo. În plin trend al blogurilor, Dandy George, 36, Bucureşti şi-a construit o pagină personală în care îşi oferă serviciile de…”escort”. Corect, vrea şi el să facă bani.
Se oferă “servicii complete de escort VIP la diverse dineuri, petreceri, recepţii, delegaţii, întâlniri de afaceri,wekeenduri,concedii,vacanţe,8 martie”… Nu se ratează niciun eveniment.

Insă domnul comite greşeala fatală ca, tot acolo, să îşi afişeze pozele ale bune, cu explicaţie deasupra. Sub titlul “Strong man”, doamnele interesate pot vedea şi ce posedă domnul în slipişori, adică un fitil  semi-înviat manual pentru shooting.
…Iar eu, acum, sunt străbătută cometic de două senzaţii contradictorii: cu un ochi îmi vine să râd, cu celălalt, să plâng.
Apropo de ochi, ei spun totul. …Mai ales în saitul cu pricina. Şi mai spun multe şi mileurile de pe masă.
Că mă şi intreb, când îţi faci reclamă de asta, mileul arată ca la bază eşti familist, că locuieşti ca Badea la maică-ta în spaţiu sau că escortezi femelile – regulat, poziţia misionar – numai la domiciliul lor?
…Şi dacă, ete, că imi sare în ochi, crucea atârnată pe oglindă are scopul de a dovedi seriozitatea şi pioşenia escortatorului, întreb şi io ca necunoscătoarea: domnu’, oferiţi companie şi la parastas, înmormântare şi pomeni?

Late edit (cam la două ore): Nenea şi-a şters blogul. Nu-i nimic, îi păstrăm amintirea neştearsă, aici.

Mi s-a pus pata pe vânzătoarea aia de la non stop. A dracu’ de acritură…Intru cu frică acolo, de parcă aş călca-o în calitate de hoţ. Eu sunt zâmbitoare şi descreţesc automat orice frunte de angajat comercial, ei, pe asta n-am putut-o sminti din scorţoşeală, neam!
Asta, îmi ziceam într-o zi, intrigată, a moştenit toate datele de vânzătoare dinozaur care ne-au urticat nouă tinereţile, pe vremea lui ceaşcă. Înaltă, blondă, cam la 45 de toamne ploioase, te priveşte cu reproş când îţi dă restul, iar când o întrebi ceva cu voce schiaunită de respect, stă bot cu ochii în pământ. M-am forţat să cred că o fi în doliu, o perioadă, pe urmă m-am consolat că o suferi de vreo boală, ceva, însă misterul avea să se desluşească în curând, singur…

Acum câtva timp am făcut nişte cumpărături la acel butic; mi-au intrat toate produsele  într-o plăsuţă şi am lăsat la casă 50 de lei. Mi-am consumat uimirea pe drum, departe de ochii jinks-ului şi, ca niciodată, imediat ce am ajuns acasă m-am uitat pe bon. Acolo apărea şi un borcan de măsline (10 lei!). 1. Nu voiam măsline. 2. Deci n-am cumpărat măsline. …Zic să trec peste situaţie, că nu aveam mood-ul de a face atmosferă (nu-mi trecuse intimidarea) şi nu posedam, în acel moment, vestita-mi privire care te pune la podea şi te face să-ţi aduci aminte spontan de deontologie…

Forţată de împrejurări, merg, după vreo două săptămâni, din nou acolo, să cumpăr ceva. Uitasem incidentul.
Iar plec cu plăsuţa, iar dau bani prea mulţi…Acasă execut o inspecţie severă la bon. Ceea ce e pe el, este şi în plasă. …Mai puţin, în plasă, o cutie mare de icre Negro (yuk!), pusă la socoteală pe la mijloc (7 lei). …Deci, deliberat.

Şi atunci am înţeles ciufuţeala vânzătoarei. Ea ascunde hoţia cea mai infectă, printr-o atitudine preocupată ce pare onestă (cât poate fi hoţul de onest?). Atitudinea superioară a cutrei, de patronare a clientului, îl obligă pe acesta să îşi imagineze că vânzătoarea fiind serioasă, este, deci, cinstită.
Iar dacă depistează greşelile de pe bon, poate justifica, bietul om, că a fost o eroare nevinovată. …Nevinovată pe dracu’…vezi că dai 50 de lei şi te-a făcut cu 10, din start, nu se încurcă fomeia…

Pe hoaţă n-o interesează ce impresie face, nu-i e frică, este pregătită pentru orice. Bătută-n cap cu maiu’, ea nu ştie că a fi serios înseamnă să fii corect, nu să arborezi o faţă de cioclu… Ei îi este foame şi nu vrea să plătească pentru mâncare, deci impovărează clienţii cu plata alimentelor pe care le consumă când e singură la tejghea. Parcă o şi văd băgâd pe sub nas, în fast forward, măsline cu icre…
N-o puteam suferi înainte, dar de când i-am prins modul de operare mârşav, mi se pare de-a dreptul jalnică…Mai intru, din când în când să cumpăr ceva de acolo, lucruri puţine, ca să nu mă provoc singură, şi o privesc…meschina, metafizica şi superioara madamă este, în fond, o biată rapandulă de cea mai joasă speţă. Iar severitatea ei care impune muţenie clienţilor…o face  să pară şi mai grotescă…

Suntem înconjuraţi de hoţi. …Unii sunt respingători, alţii şterşi şi majoritar îi întâlnim pe aceia care ne fură la cântar în timp ce te întreabă de sănătate.
E vreo diferenţă?
Pentru mine este. Zâmbeşte, ciufuleandro, când îmi încarci nota de plată, să-mi dai senzaţia că te-am făcut fericită! N-ai niciun chelner în familie?

Am numărat într-o zi, pe parcursul a trei staţii de autobuz – aşezată sardină cu obrazul lipit de geam – 21 de sedii ale băncilor principale plus cele de care nu ştie nimeni că există dar iată că viază.

Bucureştiul este înţesat până la refuz de aceste sedii bancare ce au acaparat locul modestelor buticuri de cartier. La intervale regulate, scapă între ele şi câte-o farmacie falimentară. Au dispărut micile magazine de la care te puteai aproviziona cu un ou, la drum de seară.
Oraşul e vândut băncilor.

Când intri într-o bancă, realizezi că timpul se scurge altfel, în relanti. Mersul ţi se schimbă în melc melc codobelc, având ca variaţiune târâşul dacă te apropii de casierie, căldura este umedă, iar degetul funcţionarului operează pe tastatură ca ochiul mortului. Gardianul încremenit lângă uşă citeşte ziarul cu gândul, încercând să pară o statuie vie. În bancă sunt maxim zece persoane, nu mai mult, şi fiecare om aşteaptă la coadă de parcă ar avea în faţă alţi o sută. Se păstrează distanţa şi se vorbeşte ca în biserică.
Puterea e vândută băncilor.

…Şi a lovit, mişeleşte, criza mondială. Primele care s-au dat lovite au fost băncile. În loc să-şi reducă numărul de sedii şi să-şi eficientizeze angajaţii, ele au umflat comisioanele îndatoraţilor. Îndatoraţii sunt clienţi. Oameni care plătesc ceea ce împrumută, dublu, uneori triplu.
Iar dacă printr-o conjunctură care te depăşeşte ai salariul pe card, băncile nu ratează niciun motiv pentru a mai ciupi ceva.
Cetăţeanul e dator vândut băncilor.

…În plină criză financiară, tot băncile sunt sărace, deşi le numeri pe cap de locuitor…

**
Acum o săptămână, mă sună Bogdan, nu ştiu cine e dar lucrează la BCR şi mă invită, cu voce rotundă, să trec pe la bancă, să-mi actualizez datele. …Vă rog să veniţi azi, doamnă.
Bogdan, dragule…E un ordin de la stăpânire? Mă aveţi cumva în lista de personal?
Nu, doamnă, …veniţi atunci când aveţi dumneavoastră timp.
Evident că am uitat.

Aseară mă uit la televizor. Ce văd la ştiri? Un dopuleţ efeb, cu alură de umflat în cur cu pompa de putere şi cu o voce asortată albastru la costumul de bancar , care scoate următoarele vocabule: Normele europene ne obligă să actualizăm datele persoanelor care au carduri bancare, până la sfârşitul lui martie. Dacă aceste persoane nu vin să-şi actualizeze datele, le vom bloca cardurile.

Băi… pulete cacofonic, stai să mă lămuresc şi eu, deci UE a scos o normă azi şi a pus deadline mâine? …Căci, evident, nu-mi pot imagina faptul că voi ştiţi de aceste actualizări de acum doi ani, şi dă-i, şi luptă cu cetăţenii pâna în ceasul al doişpelea, când a venit sorocul, ocazie cu care ameninţaţi, tot voi, amărâţii, cu blocarea cardurilor…

…Dar chiar aşa fiind, jură să-ţi vinzi tu sediile că-mi blochezi cardul!?…Ăla din care sugi lunar cu comisionul, păduche mik?

Prostul râde de ce-şi aduce aminte…Hai, să mori tu? Şi deşteptul, de ce râde? …De ceea ce va veni? 

Iată ce am adunat eu, cu urechea pâlnie, în ani, şi râd cu poftă atunci când îmi reamintesc, le-am ţinut minte şi le aştern aici…Cum să nu râd, ca proasta, mai ales că asociez în memorie şi mimica împricinaţilor, la comentarii?…

“Şi s-a băgat şi aia în discuţie, lac peste pupăză / M-a prins în tren fără autobuz / Am stat în această relaţie în virtutea inepţiei / S-a umplut baia de cadă / Să văd şi eu un lup mâncat de coaie / Am cumpărat o…aia de salam, nu ştiu cum să-i zic, rundă sau rulă? / Ei se rotesc diverşi şi se adună-n cerc, compacşi / Am eroare de bărbaţii beţivi / Femeia a sucumbat de durere / Vreau să-mi fac o rochie de gravidă, un gri exact ca maroul ăsta, şi să fie dreaptă-n cloş” (sic!)…

Number one, în topul meu, rămâne asta:
“-Cum dracu’ să nu ştii unde e Serviciul Paşapoarte, Nona, doar stai de atâta timp în Bucureşti, şi, vorba aia, a nimerit orbul găina…
– A nimerit orbul… găina, zici…Şi dă-i, şi dă-i!?…”

**
Lista rămâne deschisă, căci deocamdată “ajunge o măciucă la o scară mare”

Am remarcat, de  câteva seri, apariţia fetiţelor, pe bulevard. Au schimbat şoseaua de centură, venind mai la vedere, pe Mihai Bravu. Şi s-au postat, ironic, în faţa magazinului SAFE WAY.

…Sau poate că ele sunt de mai multă vreme acolo, eu am apărut de curând în peisaj târându-mă, la ceas târziu de seară, către casă (logica mea, iniţial, părea bună, stau pe net cât am nevoie la şcoală şi păstrez cuibul pentru nani. Am reuşit, astfel, să încremenesc la birou până la ore târzii, la care mai pun şi timpul pentru deplasarea spre domiciliu, deci mă culc la trei noaptea. O dau dracu’ de logică şi luna asta îmi pun net, măcar să adorm cu el în mână.)

Revin. Fetiţele sunt două, cu look-ul acela, inconfundabil. Una albă, alta neagră.
Au părul cânepă, ars şi tuns în trendul năpârlirea (bunica mea ar fi folosit expresia ca la curu’ căţelii). Cizme lungi şi fuste mini-peste pantaloni, poşete mari, picioare scurte, fese în picătură, burţi umflate şi geci cu glugă. …Iar la faţă, leopardul.
Puţin mai în spate, ascuns de boschet, veghează patern peştele. E slab ca un ţâr şi verzui ca icterul, poartă trening de firmă şi pantofi negri cu şosetă albă tip Michael Jackson. Sudează ţigările cu ochi scăpărători şi se scarpină des pe faţa descompusă de la marfa proastă.

Protejate dublu, de firma cu nume de prezervativ şi de firfiriul ascuns în tufiş, centuristele se dau nonşalante. Nu stau pe trotuar, oricum acolo sunt parcate maşini, ci direct în bătaia felinarului, pe strada circulată de tot ce înseamnă vehicul cu de la patru roţi în sus – mai puţin cele inscripţionate cu numele care asigură liniştea şi ordinea. Asta da, criză, să nu mai vezi nicio patrulă de organ pe bulevard…

Dar iată o schimbare. Acum două seri, lângă centuriste era parcată o maşină de Poliţie, cu geamurile închise. Înăuntru, doi poliţişti: unul prea gras şi altul prea slab.
Imagine de ansamblu: în stânga, boschetul era părăsit, cu o ţigară aprinsă şi aruncată în grabă, lângă rădăcină; în dreapta, centuristele smerit aliniate, dârdâind de frig, lângă maşina de poliţie; sus, firma magazinului, la locul ei; jos, în maşină, poliţistul slab râzând în hohote şi grasul scriind ceva, senin, pe o foaie.

Ştiu din experienţă că organelelor nu trebuie să le atragi atenţia asupra ta deoarece poţi risca un control la buletin pe temeiuri necunoscute, în perioadele în care de la comandament se dă ordinul de împlinire a planului lunar la amenzi, aşadar depăşesc niznai adunarea  şi parcurg, cu ochii pamfletari ai imaginaţiei, mâzgălelile poliţistului gras:
“Subsemnatul Mitu Pandele întocmesc această chitanţă raport în urma patrulării conf. ordinului de serviciu pe bulevardul Mihai Bravu când am constatat un grup de duoă femei suspecte care făcea din mână la maşini şi am oprit inopinant, pentru a cerceta evenimentele. Între timpul cand am parcat, am primit şi apelul de reclamaţie al vecinilor din blocul vecin care acuză că în zonă se face permanent trafic de persoane recalcitrante şi nu pot adormi de zgomotul frânelor. Aceşti vecini nu mai pot fi contactaţi, pentru a face declaraţii, căci scara are interfon, iar el ei nu şi-a lăsat datele la dispeceră.
Din cercetările noastre de la faţa locului reies că doamnele reclamate aşteaptă o maşină pentru a fi transportate la o petrecere privată, sub cuvânt de onoare, nu în scopul de a presta servicii ilegale de prostituţie. Asupra inculpatelor nu sau  găsit substanţe interzise, prezervative şi nici bani. În zonă nu s-a depistat niciun peşte, strada este pustie, doar o doamnă este în trecere tranversând pe trecerea de pietoni, o s-o oprim mai  încolo căci la ora aceasta poate provoca infractorii la tâlhărie şi viol.
Nu avem bază legală pentru a da amendă celor două femei care se află în stradă, însă le-am acordat, fiind prima suspiciune, un avertisment oral.
Raport încheiat de Mitu Pandele, contrasemnat de colegul de patrulă Ionel Vicenţiu Cotoi, la orele 1 noaptea şi cam aprox. 25 de minute.”
**
…Ghici ce, ieri seară? Fetele erau la locul lor, semn clar că avertismentele orale ale organului de ordine sunt la ordinea zilei, iar firma Safe Way – protectoare, ca o icoană.

Sunt fumătoare şi cetăţean responsabil, deci nu încurajez apucarea de fumat. Pentru cei perduţi, însă, aşa ca mine, am un mesaj care mă frământă de ani buni. …La care aştept opinii.
**
Încep cu anamneza cazului manon:
Consum nicotină de pe vremea când eram un embrion diagnosticat, la vremea aceea, ca fibrom uterin. Când “fibromul” a început să mişte în burtă şi s-a descoperit greşeala, Manon era pe cale de a veni pe lume, viciată deja.
Am consumat, bebe fiind, nicotină, sugând la sân câteva luni bune, după care am refuzat inconştient otrava şi am preferat biberonul.
Mama nu are nicio vină, în anii aceia nu existau sfaturi expuse în media despre nocivitatea tutunului şi efectele acestuia asupra fătului. Ea fuma din motivele pentru care fumează toţi ceilalţi.
Aveam 18 ani când m-am apucat de fumat. Raţiunea pentru care am făcut-o, futilă, ţinea, la vremea aceea, de o oarecare convingere că fumătorii au prestanţă (bazată pe imaginea mamei, ca să îi răspund şi lui tudorel)…

Fac o paranteză, pentru a explica surorilor întru viciu cum fumau femeile acum 25 de ani.
Nota bene: Ţigara nu se ţinea tot timpul în mână, era aşezată pe scrumieră şi, din când în când, dusă la gură şi suptă-n plămâni. Imaginea din ziua de astăzi, a noastră, a femeilor fumătoare, este deplorabilă, ţinem ţigara tot timpul în mână, de frică să nu se consume  (da, e adevărat, ţigările de azi ard mai repede). Mama nu avea unghii galbene, aşa cum văd azi la mulţi fumători.
Ţigara nu se aspira până la filtru, era stinsă mult mai devreme, pe vremea aceea nu era disperarea de a nu pierde niciun fum.
Ţigara nu se suda (nu se fuma una după alta, ci la intervale mărişoare de timp).

Revin. M-am apucat de fumat aşa cum unii se apucă să înveţe o meserie, temeinic şi entuziastă: subtilizam zilnic mucurile aruncate de mama, le aprindeam şi trăgeam în piept hii caii popii, fără să-mi pot explica de ce, după aceasta, de fiecare dată, mergeam năucă ţinându-ma de pereţi, cu palpitaţii şi cu o senzaţie de nelinişte în plex.

Fumatul îmi face rău. Ca şi unii dintre voi, cititori fumători, m-am lăsat cu succes de vreo trei ori. Şi am recidivat, înfrântă de kilogramele în plus (nu ştiam că fumătorii îşi dezvoltă fără să ştie şi reflexul de a duce, des, mâna la gură, fapt care îi conduce, în perioada de “lăsare”, la ronţăit necontrolat de snaks-uri).
De şase ani am trecut pe ţigări slabe, promiţându-mi atunci că acesta este primul pas înspre abandonarea viciului. …Încă fumez.

Ţigara este, din câte am auzit, singurul drog care dă depresii, nu euforie. Fapt care face ca această dependenţă să fie absolut de neînţeles.
De ce se chinuie oamenii să se apuce şi să devină dependenţi de fumat, în condiţiile în care nu au halucinaţii şi orgasme cerebrale, ci melancolie şi tristeţe?

Pentru această întrebare, care mă obsedează de ani buni, am iniţiat acest topic. De fapt, nu pentru ea, ci pentru a scrie aici răspunsul meu.
Fumătorii sunt, indiferent de temperament, absolut diferiţi de cei care nu au avut tentaţia sau n-au ales calea, conştient, de a se dedica acestui viciu (suma viciilor este constantă, vorbim altă dată şi de aceştia).
Oamenii cu care comunic cel mai bine şi definitiv, sunt fumători. Am cunoscut oameni care nu fumează şi cărora le-am spus că simt în ei structura, aia, de fumător. Mi-au confirmat că aşa este, însă că au decis ca, pe o perioadă, să se cureţe puţin, şi, dacă se poate, să păstreze “structura”, renunţînd la viciu. În viaţa mea de familie, socială şi afectivă există şi nefumători, însă aceştia compensează prin faptul că i-a lăsat dumnezeu chinuiţi pe alte coordonate, creative, s-au născut speciali.
M-am intersectat şi cu câţiva nefumători sadea, fără zvâcnet, însă aceştia au fost pasageri, căci nu aveau sare şi piper.

După o viaţă de observaţii, cred aşa:
Fumătorii sunt pansivi, prin natura viciului.
Fumătorii îşi pun mai multe întrebări, sunt mai atenţi la cei din jur.
Cele mai rebele spirite, care au şi putere de introspecţie, fumează.
Fumătorii nu caută, prin viciul lor, starea de euforie, ci se expun autodisecţiei.
Poţi fi fumător chiar dacă n-ai pus în viaţa ta gura pe o ţigară, căci ai moştenit-o în genă.

Nu am cunoscut niciodată un fumător adevărat care să fie banal şi tern.

Fumătorii activi, în concluzie, fac parte dintr-o ghildă specială, care nu are nimic în comun cu masa de consumatori de droguri euforice.  Ei consumă nicotină pentru a se studia, nu pentru a se detaşa. Pe lângă acest grup, la aceeaşi masă, îi veţi găsi, uneori, şi pe cei pasivi, care nu ştiu încă faptul că aparţin aceleiaşi categorii.

..Şi da, riscul decesului prematur există, la fel ca şi posibilitatea să te calce, mâine, tramvaiul.