Jurnalul lui Manon.

Rămăsesem agăţată în monitor, când mă trezeşte agresiv la viaţă, telefonul, că mai bine ascultam de spaima iniţială şi nu răspundeam…

Numărul, necunoscut.

-Alou!
Vocea, de femeie cubică rămasă la stadiul de două clase, şi alea chiulite.
Accentul, aş zice ardelean molatec dar corcit peste maghiar ascuţit, cu vocale alungite peste deal.
Caracterul, de janghină defectă din fabricaţie.

Scannerul meu detectează primejdie.

– Da, vă rog.
– De ce mă suni?
– Cu cine vorbesc, doamnă?
– Ce pula mea îmi zîci doamnă?

Eu încremenesc. Aş închide, însă nu pot. Încă.
Mă redresez.

– Nu v-am sunat, dar dacă am făcut-o este, evident, o greşeală, îmi cer scuze. (N-am sunat pe nimeni azi, nici măcar din greşeală)
– Măă, dă-te-n pula mea, nu mai minţi!

Mi se ridică tensiunea, vocea şi felul în care muierea aia scrâşneşte vorbele, prin telefon, întrece limbajul grăjdarilor, dar vreau să văd dacă e o farsă – inutil, căci nimeni, dintre cei pe care îi cunosc, nu poate mima atat de acerb imbecilitatea în forma ei pură, absolut vulgară.

– Dumneavoastră ştiţi cu cine vorbiţi?
– Cu pizda mă-tii de bou, ce, te faci că nu mă ştii acum?
– Sunt femeie, doamnă.
– Eşti pe mă-ta, asta e voce de femeie? Eşti bărbat.

Simt că îmi ajunge spurcarea, iar inima îmi bate puternic, a ruşine.
Şi eu înjur, şi ai mei înjură.
Dar nu sună aşa.
Trivialul se lipeşte de unii oameni periculos de vomitiv, pe gură.

– Doamnă, eu cred că aţi greşit.
– N-am greşit, du-te-n pulă…
– Să vă zic cum facem. Dumneavoastră m-aţi sunat, vorbiţi cât vreţi pe banii dumneavoastră, eu voi pune telefonul, jos, spuneţi ce vreţi, răcoriţi-vă.

…Şi aşa şi fac. Terorista din mine vrea să-şi mănânce aia minutele. Aud de la distanţă cum fumegă şi spurcă aerul cu mizerie, acest semen de-al meu care e şi femeie, cu patos şi voluptate, surdă la ideea că ar putea să fi greşit, că s-ar putea face de ruşine…şi-şi împănează înjurăturile cu alo eşti acolo bă, alo, alo…şi dă-i, iar…

O las să facă spume, aşteptând să închidă.
Nicio şansă.
Pun telefonul la ureche:
– Doamnă, vă repet, aţi greşit.
– N-am greşit, boule, dă-mi-l pe Ioji, auzi, da-l pe Iojiii la telefooon!

Femeia îl vrea pe Ioji la telefon, prima dată m-a frăgezit pe mine…
– Nu e aici. L-am trimis la duş.

***
Dacă îl vedeţi pe Ioji, dragii mei, să o sune pe doamna aceea, aici: 0751465804.

Măi, băieţii mamei, daţi urechea încoace, să vă zic neşte chestii care vă vor feri în viitor de papuci în cap, întristare şi suspin…

Mă tot roade, de ceva timp, un subiect. Dar săptămâna trecută, când mi-a venit una mikă, supărată, la consiliere, am promis că o să atac, în curând, cestiunea…

Şi m-am trezit cu poftă de urechere…

Aşadar.
Fetiţa era tristă pentru că, după o perioadă roz, masculul îi spune, din neant, că ar fi bine să rămână prieteni.

Şi acum, lecţia: când ai de gând să părăseşti femeia, nu pronunţa cuvântul prietenie. E ca şi cum călăul, în timp ce-ţi petrece funia de gât, te întreabă, culant, dacă nodul nu te deranjează prea tare.

Nu există prietenie instant, după apocalipsă. Părăsitorul este detaşat, deci dispus, părăsitul este victimă, deci are cuţitul încă în inimă.
Victima trebuie să acorde prietenie, nu invers. …Când vine timpul, cu roata lui, cu tot.

Ceea ce-mi aduce aminte, invariabil, de o experienţă de-a mea.
Eu eram lulea, el, un Casanova, care funcţiona pe principiul trei, simultan.
Când, depăşit de situaţie, mi-a propus să fim prieteni, am simţit, ca noi, toate (fetele ştiu ce spun), că l-aş pune pe cruce şi l-aş gâdila cu briciul la organul gândirii.

…Am trecut peste poveste, sunt mulţi ani de atunci, şi a urmat firescul: din clipa în care m-am vindecat forţat de iubire, i-am acordat prietenia, şi bărbatul acela face parte din viaţa mea, ca verişor.

Însă iată paradox: de opt ani încoace, amândoi luptăm în paralel: eu îi spun că vreau doar prietenie, el mă vrea cu tot cu aşternut, la drum de seară, căci a copt, în timp, iubirea.

…Ocazii cu care îi subliniez că el, mentorul meu, m-a învăţat că prietenia este sfântă, nu e rost s-o pângărim…
Şi îl pup apăsat pe frunte, creştineşte, pentru a-i aduce aminte sângelui să se întoarcă la nava mamă.

În România se face economie la apă.
Unii oameni nu se spală, nu-şi spală hainele, nu miros a proaspăt.

În România se face economie la zâmbet.
O gură deschisă poate prăvăli peste partener halene îngrijorătoare în care se ascund viruşi sau imagini de tartru negru sau gălbui.

În România se face economie la caracter.
Unii oameni sunt agresivi, invidioşi, îşi varsă ofurile pe nevinovaţi, ridică piatra, să arunce în ceilalţi, cu un entuziasm demn de o cauză mai bună, cum ar fi învăţarea cuvintelor elementare: bună ziua, îmi cer scuze, mulţumesc.

Această categorie de pleavă este, de regulă, foarte credincioasă. …De frică. Ei fac economie, acum, în speranţa unei vieţi de după aceasta, în care vor fi proaspeţi şi integri.

Nu se face economie, însă, în România, la usturoi şi la tot ceea ce pute. Se consumă la micul dejun, în loc de gustare, la prânz, seara târziu. Asezonat cu berea la doi litri pe cap de bou. O combinaţie letală.
…Pentru cei din jur.
Aceşti oameni caută duhneala, precum câinii noştri de apartament, pe care îi spălăm cu şampon, iar ei vin de afară tăvăliţi într-un cadavru de peşte, căci aşa este normalul lor.

Azi dimineaţă mi s-a întâmplat ceva ciudat, care m-a pus pe gânduri. Cred că cel de sus, după experienţa cu supermarketul, vrea să ajung, cu orice preţ, pe mâna organului de ordine care face economie la respect. Are sens, cu toţii ştim că lichelele omoară şi fură, dar rămân nepedepsite, în timp ce oamenii cinstiţi au parte de tot felul de ruşini…

Am aşteptat autobuzul o jumătate de oră. Când mă gândeam să merg pe jos, ca o curcă murată de ploaia de afară, mijlocul de transport în comun parchează în staţie, plin până la refuz.
Iau o gură de aer în piept, mă strecor în el şi rămân strivită poster în uşa de la intrare.

Duhoarea este insuportabilă. Toate miasmele de cimitir şi de guri uitate în chefuri prelungite se inghesuie în porii mei, în plămâni, în celule.
Nu mă pot mişca, să nu-i deranjez pe cei care se sprijină pe mine, nu pot respira, să nu mă otrăvesc, nu pot ajunge la aparat, să-mi activez cartela electronică.
Sunt spume de nervi.

La prima staţie, coboară un om şi urcă alţi 13. Suntem, acum, o grămadă amorfă, toţi purtăm, deja, acelaşi miros.
O tanti se ridică de pe scaun şi vrea să coboare şi ea, a ţinut de loc până în ultima clipă. Eu vreau să ajung la aparatul de taxat. Nu avem spaţiu de mişcare, doar plafonul este neocupat.
Îi spun, inspirată: Doamnă, mă strecor eu pe scaun, facem rocada, astfel ajung şi eu cu cartela aproape de aparat, rămâne şi locul meu liber, în care vă puteţi strecura.
Doamna coboară, eu mă aburc pe scaun şi pun cartela în faţa aparatului.

Moment în care simt, că nu pot vedea, cum o mână străină îmi dă la o parte mâna mea, de pe aparat.
Mă ridic în picioare şi văd un nene. Rămăsese proptit cu palma pe mâna mea. Vă rog să vă uitaţi, îi spun, fericită că cineva mă ajută, dacă s-a bifat călătoria.
Nu s-a bifat nicio călătorie, doamnă, zice tipul, cu o voce aspră şi acră, eu sunt controlor şi am dezactivat aparatul, trebuia să o bifaţi până acum, aţi avut destul timp…

În secunda aia am simţit că tot ce înghiţisem până atunci, putori, înghesuieli, îmbrânceli, se constituie într-un ghem de revoltă, şi, ca niciodată, cuvintele îmi ies din gură ca rafalele de mitralieră, cu o forţă pe care o ţin pitită, căci dacă apuc să mă enervez, spulber. Vocea mea de piept, tună şi fulgeră: Ascultă, domnule, am urcat la staţia precedentă, am stat strivită în uşă de am crezut că mor, a trebuit să aştept următoarea staţie, cu speranţa că cineva o să coboare şi mă voi putea strecura, ca ana, la manole, să activez căcatul ăsta de cartelă. Când, în sfârşit, am putut să o fac, mâna dumitale m-a oprit, cu o bucurie suspectă că s-a depistat infractoarea. Unde să mă mişc? Cum? Vezi, cumva, autobuzul gol şi pe mine, niznai?

Organul rămâne castrat, căci taifunul meu vocal l-a spulberat. După două secunde îşi zice că e bine să persevereze şi vocea iniţial aspră picură ca mandolina: Păi şi acum de ce mă certaţi pe mine?

Păi te cert pentru atitudinea dumitale şi pentru faptul că m-ai taxat, deja, ca infractoare!

El încremeneşte. Trec, numărat, 10 secunde, şi controlorul îşi ia avant, din nou. A găsit argumentul, şi-l prezintă înmuiat în lapte: Da’ pe scaun cum v-aţi aşezat, nu era normal să bifaţi cartela, mai întâi?

Nene, dumneata eşti şi orb? M-am aşezat pe scaun ca să ajung la aparat! Nu ştiu, încă, să zbor, dar dacă insişti, încerc acum. Vreei? …Iar privirea mea pare destul de convingătoare, căci are în ea imaginea a doi pumni plantaţi într-o faţă boccie.
O voce timidă, din mulţime, căreia nu-i detectez figura, spune: Aşa e, domnule, doamna se tot chinuie, de cand a urcat, sa activeze cartela aia…

Tăcere.

O mână mă bate pe umăr. Mă întorc şi văd doi ochi blajini cu ecuson de controlor în piept. Daţi-mi cartela, doamna, o s-o activez eu.

Cobor, peste două staţii, şi îmi aduc aminte de întâmplarea haioasă de la supermarket. Aşa că simt să pun în final, ca şi acolo, aceeaşi propoziţie, pe care o parafrazez amar:
“Mă gândesc cu bucurie că e bine să ai coaie şi plămâni puternici, ai de câştigat în ţara în care nu se acordă, aproape niciodată, prezumţia de nevinovăţie.”

Aştept cu interes ziua de mâine.
…Când voi face economie la spaţiu şi o să mă zidesc în garsonieră, gutu-te-n tag de organ!

Pe timpuri de criză primim, prin televizor, în scris şi vocal -să nu ratăm mesajul, sfaturi părinteşti despre ce nu trebuie să consumăm.
Iar mesajul este întotdeauna rotund, ca o verigă de lanţ.

Sunt, în jurul nostru, o groază de dăunători, de care trebuie să ne ferim: alcoolul, tutunul, sarea, grăsimile.
Toate acestea dăunează grav sănătăţii dacă sunt consumate în exces.
Mergând pe firul logicii, vor urma, legându-se în lanţ, Respiraţi aerul cu măsură şi, evident, sloganul pe care unii dintre noi îl cunosc până-n măduva ficatului: Nicio masă fără peşte. Din conservă.

…
Sunt uşor intrigată, totuşi, că printre aceste mesaje se strecoară uşor nefiresc şi îndemnul Consumaţi doi litri de apă pe zi.
…

Mă bucură să văd atâta grijă faţă de popor. Mă înviorează gândul că e-urile sunt benefice, pentru că de ele nu se zice nimic în mesajele astea heirupiste, dar cel mai mult îmi place că, iată, acum, de Paşte, nu ne mai plictiseşte nimeni cu reclame la produse culinare sau la restaurante. 
Acum, de Paşte, acelaşi televizor prezintă reclame, cu iepuri şi ouă roşii, la medicamente minune care garantează că te vei simţi bine şi sănătos indiferent de ceea ce consumi în exces.

Aha. Acum pricep.
…De aceea e nevoie de doi litri de apă pe zi: să bei cu ea medicamentele după ce te-ai otrăvit cu dăunătorii.
Rotund. Lanţul e complet.

Zăceam în staţie la 104, tremurând şi îmbrăcată, iar, de primăvară, când îmi dă un semn la cot Mihai, să mă uit. Prin faţa staţiei ieşise la promenadă centurista arsă-n cap.

Trei metri mai încolo opreşte un taxi.
Fetiţa ne fulgeră direct în pupilele dilatate curios, şi se îndreaptă spre maşina de taxi.
Acum e-acum, zice Mihai, să vedem dacă asta pe care-ai băgat-o-n blog e centuristă.
Mihai, dragule, zic eu, experta neantului, dacă stă prea mult de vorbă cu taximetristul, negociază, dacă întreabă ceva el fugitivo şi urcă, m-am înşelat.

Femeia stă la taxi, nici prea mult, nici prea puţin, insă urcă în maşină şi pleacă. Noi, bumbeni, fără răspuns.

Ne întoarcem la dârdâială şi aşteptăm autobuzul. După vreo două ore de tremurat ca frunza, ne uităm la ceas: trecuseră 7 minute.
Moment în care taxi-ul parchează în faţa staţiei şi din el coboară…centurista. O răscolim cu privirile, mai ales pe la gură, să vedem semnele clare ale dispariţiei rujului primordial, şi pe urmă ne imaginăm cum se duce ăla acasă, la nevastă, bea o ţuică şi se culcă departe de camera în care biata consoartă leagănă copiii plini de colici…

E frig afară. Iar pe Mihai Bravu s-au deşteptat centuristele, semn că unor ciuperci li se activează scurtul, la rece.

Urmăresc, cu vipera pe limbă, un reportaj la televizor, care se numeşte, mai mult decăt sugestiv: Eiffel, turnul românesc în capitala Franţei. Înţeleg pe parcurs că un inginer romăn a făcut câteva chestii pe acolo şi se mai spune ceva de forma piuliţelor şi a şuruburilor.

…Deci şi Turnul Eiffel e al nostru.
Slab.

Eu vreau piramidele şi am convingerea fermă că trebuie să fi existat vreun trac beat care să fi murit sub un bloc de piatră de pe acolo, lucru care ne-ar legitimiza definitiv butada: ce-i al meu, e al meu, ce-i al tău – e tot al meu.

Aş încerca o mică bucurie, pentru că afară e primăvară, însă la norocul meu, dacă-mi dau drumul la gură, poate ninge iar la noapte… Mai aştept câteva zile, pitind sentimentul, să nu-l consum.

Azi am făcut o plimbare per pedes, cu ochii la lume. Terasele, pline ochi de tineri blazaţi. Maşini mai puţine.
Aţi mers vreodată pe jos, de la Muncii la Piaţa Alba Iulia? Aţi văzut băncile alea noi (nu bcr-ul, ci alea de şezut pe ele) şi noile coşuri de gunoi? Vă rog să remarcaţi din ce lemn  nemaipomenit de minunat sunt confecţionate. Nu e plastic (l-aş încerca în dinţi, dar mă duc ăştia la secţie), pare mahon. Arivederci, băncuţa cu scândurica aia veche care îţi lăsa ţepuşe în pantalon şi era dată cu vopsea verde…
Coşurile de gunoi, la fel: sunt înconjurate de stinghii din acelaşi material…Şi lucrătura fierului…Parcă sunt la un salon de mobilă…
Frumoase bănci. Însă nu prea stă lumea pe ele, căci sunt pline de urme de tălpi şi cufurei de porumbel…
Le-au proptit acolo, nu le mai curăţă nimeni. Însă le plătim noi, din taxe.
Dac-ar fi să-mi dau cu presupusu’, aş zice că o bancă de asta costă mai mult decât toată mobila pe care o am eu în casă…Suntem în criză, ne-or fi sponsorizat nişte străini pentru amenajare? S-o fi gândit primăria că aşa se va justifica sacrificarea ultimelor fire de iarbă de pe lângă bulevard?
…Dar cui îi pasă de iarbă?

A venit sezonul cel nou, deci măturătorilor li s-a dat găleata-n mână, la vopsit -cu bidineaua- pomii.
Nu se mai foloseşte var, trăim în secolul vitezei şi am uitat că aspectul estetic al scoarţei vopsite cu alb era, pe vremuri, secundar. Pomii se vopseau, primăvara, cu var, pentru a se combate dăunătorii.
…Azi se foloseşte lavabilă, că ţine mai mult.
…Cui îi pasă de pomi?

Se spoiesc, în sfânta tradiţie, şi bordurile. Ca să se facă economie, se vopseşte astfel: una, da, patru -ioc. …Restul de material lavabil presupun că ajunge în casele lucrătorilor, pentru împrospătarea sezonieră a tencuielii.
Ei, dar cu bordurile e altă istorie. Prima dată, au fost scoase bordurile cele vechi, alea trainice, şi le-au înlocuit cu astea de unică folosinţă, inventate de videanu, care se perimează sub ochii noştri ca miezul de pâine picurat de ţuţuroi.
De ce or vopsi ei bordurile cu var, ca să nu mai parchezi pe trotuar, sau ca să aibă ce stropi maşinile când se înfundă canalizarea de la ploile/ninsorile care ne prind veşnic nepregătiţi?
Cum? Pentru estetic? Da, are sens. Cei trei oameni care sunt pedestraşi, ca şi mine, au ce admira, căci ne-am obişnuit să mergem cu capul în pământ.
…Şi, oricum, cui îi pasă de anotimpuri, că se încaieră între ele?

Uite că, pe măsură de înaintez spre Obor nu mai văd bănci scumpe, ci doar, din loc în loc, rămăşiţele acelora care purtau culoarea verde. Pe una dintre ele, rămasă ştirbă de trei scânduri, stă un cuplu. În timp ce îl depăşesc, aud:
Nu mai ţipa la mine!
Ţip, zice fata, pentru că mă provoci…
Dar nu poţi ţipa mai încet?

…Chiar aşa, cui îi pasă de celălalt?
…
Mă întreb de ce se spune că omul este fiinţă superioară. …Superioară, cui?
Noi, oamenii, suntem ca viruşii. Punem stăpânire pe un loc, îi consumăm resursele şi după ce îl pustiim, ne extindem.
Sufocăm, nimicim.
Halim tot şi eliberăm toxine.

…Dar vopsim gardul, pe dinafară.

Zi-mi şi mie de ce rasa umană este superioară, în condiţiile în care nu facem nimic altceva decât să luptăm pentru a-i da lovitura de graţie mamei Terra…
Dar înainte de asta, trage în piept o gură de aer poluat şi spune-mi: când ai văzut ultima dată o rândunică?

Voiam să scriu, azi, despre vara de afară, care miroase a primăvară. Şi mi-am propus să o fac mai spre seară, când termină hulubii ăştia de la geam ritualul de împerechere. Şi voiam să vorbesc despre memoria olfactivă…

Dar nu pot, căci senzaţiile mi-au fost alterate semnificativ, între timp.

Mă îndreptam spre toaletă, să spăl linguriţa pentru iaurtul cel zilnic.
Când intru, în faţa ochilor mi se înfăţişează o privelişte de coşmar. Femeia de serviciu golise toate coşuleţele de pe lîngă WC-uri, pe jos, şi acum păstorea, direcţionând cu mătura, toate hârtiuţele igienice şi tamponelele încărcate cu fluide sau excreţii corporale, lângă chiuvete. Toată istoria din ultimele zile era depusă, în faţa ficatului meu, pe podea, la vedere.
– Ce faci, femeie, vrei să ne omori? Cum goleşti infecţia asta pe jos, n-o poţi pune într-un sac, direct?
– Lasă, dragă, că nu moare nimeni.
-Nu moare, că mai întâi trebuie să se îmbolnăvească, iar tu văd că dai o mătură de ajutor. Dacă mai faci tâmpenia asta, jur că te pârăsc!

Şi plec, spume de nervi pe tâmpita asta, care-şi imaginează că igiena ţine doar de trasul apei la closet.

Vedeţi? Aşa se stâng, uneori, gunoaiele. …Între ele.

Văd, la televizor, pe tvr1, o emisiune despre oameni care încearcă să îşi construiască o afacere. În mediul rural.
Şi văd disperarea lor, căci dacă nu fac parte din partidul potrivit, nu îi ajută nici dracu. Vor să facă ferme. Vor să crească animale. Vor să trăiască mai bine, ei şi copii lor, şi se luptă cu morile de vânt.
Nu-i pasă nimănui că importăm prea mult şi producem prea puţin.

După o oră, umplută cu procese de intenţie şi cu cereri menite să rămână în neant, printre aceste mici documentare cu final trist se strecoară şi unul câştigător, în care se vorbeşte despre o fermă de capre.
Deci se poate.

Emisiunea îmi captează atenţia şi nu trece mult până când mă determină să scriu despre ea…

Aud din bucătărie vocea crescătorului inginer, calmă, pretenţioasă şi monotonă. El explică cât de complicată poate fi, uneori, reproducerea asistată la animale. Se descrie procesul pe îndelete. Aflăm că, după ce fată, o capră poate să-şi respingă iedul. Şi nenea termină monologul, aşa: “În aceste cazuri, noi suntem obligaţi să îi administrăm iedului un biberon.” Punct.

…Moment în care mi se face milă de bietul ied.
Cred că ar avea mai multe şanse să trăiască dacă i s-ar administra lapte.

Mi-am preparat azi o ciorbică de cartofi. Mi-era poftă.
…De fapt, foame, că mă leşină brânza dietetică de veci. Tocmai aruncasem, cu inima frântă, şnaiţelul şi chiftelele primite cadou de la mama lui Mihăiţă, în gura căţeilor rotunzi de la facultate (iartă-mă, Mihai, mă omoară urticaria).
Am făcut o ciorbă sănătoasă, fără vegeta sau delikat. Aveam destule e-uri în cartofii uriaşi de franţa, ceapa albă de bulgaria, morcovii falici turceşti, roşiile cu rădăcina crescută înăuntru de dracu ştie din ce pakistan…

Vorbesc despre ciorbă, nu pentru a lansa invitaţii la masă, aşa cum fac de obicei, căci zeama aia nu are niciun gust, s-au împerecheat câţiva hormoni de creştere pe acolo şi atât…Vorbesc despre ciorba asta, pentru că m-au impresionat cartofii cei mari…
În primul rând: ei zac în bucătărie de 10 zile şi nu au încolţit. Ciudat… Ba, chiar, s-au deshidratat într-un ritm alert, gen obraz de babă;
În al doilea rând: după ce i-am curăţat, am observat că locurile destinate înmuguririi erau albicioase, cu formă de cicatrice…Probabil că substanţa cu care sunt pulverizati protector peste coajă nu se mai numeşte pesticid, ci uraniu radioactiv;
În al treilea rând: după ce i-am tăiat, i-am spălat în zece ape, căci scoteau o spumă de parcă îi pudrasem în prealabil cu detergent;
Şi, finalul: în aceeaşi oală de ciorbă, după acelaşi timp de fierbere, plutesc acum cartofi dezintegraţi şi cartofi de consistenţa betonului armat.

Acum mă întreb, hămesită: dacă mănânc ciorba asta sănătoasă, îmi activez hepatita, sau îmi vindec urticaria?