Archive for the ‘Oglinda’ Category


N-am, de vreo câteva luni,  nici cea mai mică inspiraţiune să scriu.
Ba zgribulită de frig, ba plouată ciuciulete, ba arsă de soarele exploziv, vieţuiesc într-un anotimp mutant.

Pare că le-am scris pe toate, m-am mirat de tot, m-am secat.

Aş arăta câteva degete unora, dar neah. Sunt, eu,  în discordie cu propria persoană, mi-e lehamite să râd de alţii.

Mi-e dor să greşesc, să sufăr, să simt că trăiesc.
Mi-e frică să fac pasul dincolo.
…Dincolo de principii şi de goangele din cap.

Treceam într-o zi, în goana autobuzului, pe lângă o biserică.
Şi am simţit nodul ăla în suflet, şi dorinţa aia să cerşesc doamne, dă-mi şi mie un suflet, să-l ador, să mă bucur lângă el.
Şi în secunda următoare am realizat că nu pot cerşi, din moment ce dorinţa asta e paralizată de frică.
Jumătate din sufletul meu vrea să se lipească, jumătatea cealaltă, fermă, vrea să stea deoparte.

Starea de nedeterminare.

Un norişor de amar în plex.

Dacă-aş vrea, aş putea face aia.
Mi-e frică de după.

Am îmbătrânit.
Declar oficial.
Şi-aş plânge, dar nu sunt nici fericită, nici distrusă.

Pentru voi.

ASTA.

😉

Mănânc nişte covrigei de ăia cu susan care au miros de detergent, şi mă uit pe geam, la ploaia asta tristă.

Totul pare jilav, iar azi noapte am îngheţat de frig. Şi eu, şi cele două pilote.

Plouă maxim.

S-a deprimat până şi optimistul de tata.
– Ce faci, dragule?
– Mă înfurie atât de mult ploaia asta, încât stau şi mă uit la Tânăr şi neliniştit.
– Nasol.

Mă gândesc ce-or pune ăştia în covrigei, de miros a fundulete.

Şi mă gândesc ce dracu picură din cer, încorporat în stropii de ploaie.
L-am întrebat, ieri, pe taximetrist.
– Ce-o conţine ploaia asta?
– Apă.
– Mă gândeam că poate aduce ceva radiaţii de la Fukushima.
– Ee… Noo, doamnăă… Nu bate vântul dinspre partea aia.
– Well. Daca bate în partea ailaltă, tot pe aici ajunge, că pământul e rotund.
– Aşa-i. Că bine ziceţi. Acum trei săptămâni a plouat cu nisip din Sahara.
– Păi vezi.

Susanul de pe covrigeii ăştia e prea puţin.

…Iar ploaia de afara scoate din oamenii infecţi toată mizeria.

Sunt dezarmată.
De aia stau deoparte o vreme.

Am o stare de silă majoră.

cică

on May 20, 2012 in Oglinda 5 Comments »

Cică bărbații sunt cu gadget-urile.
Telefoane-computer, usb-uri ascunse în pixuri, ceasuri meseriașe, kiloți botezatu, ici, colo, câte-un porshe, o jucărie de ferrari -gen.

Apropo.
Eram într-o zi la Mc Donald’s, dădusem iama-n Big Macu ăla, cu Maria, c-așa ne facem noi de cap. Rar.
E.
Și trece pe lângă noi, că dacă aș zice pe sub, aș fi obraznică, trece, zic, Copilu Minune.
Avea întâlnire cu un dubios slugarnic, și au intrat în Mc Donald’s. Dubiosu’, cu coloana ondulată, iar Adriean cu nasul direct în sus, să-l vadă consumatorii de la mese.
Io i-am remarcat țipătorii pantofiori roșii, de nubuk – și poșetuța neagră pe care manelaru’ o purta atârnată de gât ca pe tolba poștașului.
După un timp, am auzit, din parcare, un vrrrrr!!!! puternic.
Nu. Nu zbura nimic. Era un vrrrr!! de motor.
Am întors capul și am remarcat un Ferrari nervos.
N-avea șofer.
Mergea singur.
…Dar am eu o presimțire că pedalele-i erau apăsate de doi pantofiori roșii de nubuk.
Frumoasă mașină.

Revin.
Cică bărbații au o boală cu gadget-urile, iar femeile, ba.

O fi.

Fetele, atenție puțin aici, vă pun un link, să vedeți și voi la ce oftez eu, femeie serioasă, de vreo trei zile:

https://www.tokyoflash.com/en/watches/

N-am simţit niciodată până acum că mă seacă la ficaţi vreo ploaie, fie ea impertinentă, ca răpăiala de acum, fie ea ardelenească, picurată mocăneşte.
Niciodată.
Până acum.

Zău, aş ieşi pe geam şi aş privi-o direct în nori.

Mai HO!

E trist că evoluția i-a luat bărbatului calul, dintre picioare.
El a uitat unde-i sunt ouăle, iar femeia nu mai așteaptă cavalerul, ci croiește dintr-o izmană, un zburător – să-l fluture pe lună plină.

Am rămas fără eroi.

Auzi,
Un lucru simplu:
Vouă vi s-a-ntâmplat vreodată să simțiți, când vă uitați la un om cu care sunteți prieten de muultă vreme, vi s-a-ntâmplat să simțiți că sunteți onorați că-l cunoașteți?
Așa, poof, din senin.
Să simți că te bucuri că-l cunoști.
Să fii mândru că-i faci parte din viață.

Mie îmi spun, unii oameni, asta.
Mă bucur că te cunosc.
Și eu simt că mă inundă fericirea.

Dar și eu simt să declar, la rândul meu.
Pentru cei câțiva.
Speciali.
Unii dintre ei o știu.
Le-am spus-o.
Știi că sunt mândră că te cunosc?

Iar azi, o scriu cuiva.
Ca să înțeleagă.
Un lucru simplu.
Simplu.

Am primit aseară un mail, avea în subiect millo cu drag, iar în atașament, o poză.
Millo Simulov este un suflet lumină. Clar. Și un artist de excepție.
Cum dracu se pot combina atât de frumos – bunătate, fler, inteligență, talent și modestie, într-un singur om?

Millo, cu drag
, mi-a trimis o poză.
În generozitatea sa nemărginită, a scris: Jurnalul lui Manon susține KIDDO.
Ca și cum Jurnalul lui Manon ar fi ceva important.
Nu e.
Mă reprezintă, doar, pe mine.
Așa că.
Auzi, măh, Millo,
Te iubesc și mă bucur că te cunosc.
Iar tu
Reține
Un lucru simplu:

“Onoarea e de partea mea!” – susţine, cu tărie, Jurnalul, aka Manon. 😉

azi

on May 18, 2012 in Oglinda 8 Comments »

Frig, afară.
Tocmai azi.

Tatăl meu a fost întotdeauna zgârcit cu complimentele, care i-au lipsit, practic, cu desăvârşire, din vocabular.
Un ţăran sadea cu ochi albaştri, adorabil şi timid.

Acum câteva zile, m-a sunat, ca să bifăm rutina zilnică, în care el zice că se uită la televizor iar eu îi spun, respectuoasă, te iubesc măh.

– Alo, Nona?
– Da, iubitule.
– Ce faci?
– Merg la şcoală. Tu?
– Păi, tată, te sunai să-ţi spun că te iubesc.
Mie mi s-a tăiat răsuflarea.
– Scumpu meeeuu…
– Păi da. Tu îmi spui tot timpul te iubesc, uite că îţi spun şi eu.

Azi.
Cu tot frigul de afară…
Voiam doar să punctez această stare de cald, pe care o port în sistem de câteva zile.

Şi să vă pup şi pe voi, dragii mei dragi, şi să vă mulţumesc pentru că sunteţi, citind jurnalul, alături de mine.

…Care frig?
Niciun frig.

Vă iubesc.

zâmbeşte zâmbeşte

on May 13, 2012 in Oglinda Comments Off on zâmbeşte zâmbeşte

Aşez bucăţi de gânduri-puzzle în jurnal, dintr-o suflare, să nu editez, să nu cenzurez.

*

Îmi pun ochelarii cu lentile galbene pe cap, ca să-mi ţină părul, încui uşa şi ies.
Deseară au copiii spectacol.
Trebuie să mă adun.

*

E ceva timp de când eu nu mai fac ce-i învăţ pe alţii să facă.
Zâmbeşte!
Nu pot. N-am.
Şi-n fiecare zi, soare, ploaie, luni, marţi sau sâmbătă, plec de acasă cu sufletul nod.
Mă întorc acasă cu el deşirat.
Intru în jurnal, vreau să scriu şi mi-e frică de vre-un pulică frânaru’ că o să-mi scrie iar la comentarii trei vorbe de pleavă, iar eu nu pot să-i dau un şut în coaiele lipsă.

Aştept la trecerea de pietoni, în drumul lung spre şcoală.
Cu ochii în pământ, cu sufletul ţinut de centura pantalonilor, să nu calc pe el.
Zâmbeşte! Şi nu puteam.
Spune-ţi că viaţa e frumoasă, hai, încearcă! Fă ce-i pui pe alţii să facă, ei te ascultă, ascultă-te şi tu.

“Viaţa e frumoasă”
Şi aveam nisip pe inimă, când o spuneam.
O idioată deprimată, care şi-a lăsat speranţa dracu ştie unde, şi nu îi mai pasă.
Eu.

Stăteam la trecerea de pietoni, şi mi-am amintit cum, ieri seară, târându-mă depresiv într-un supermarket pe care îl vizitez rar, am auzit, de la intrare, un exploziv: Ce faaaceţi, doamnă?
Vânzătoarea de la tejghea. Îşi ridicase căpşorul peste coada de clienţi.
Mi se adresa mie.
Avea aşa o bucurie că mă vede, c-am rămas stană de piatră-n prag. Pironită de toţi ăia cu coşuri în mână.
Te iubeşte mami, atât am îngănat, timidă. Timidă.
Şi pe urmă mi-a năvălit soarele în inimă, brusc şi copleşitor.
Vânzătoarea de la supermarket. M-a văzut, în ultimele şapte luni, de trei ori, atât. Era, o dată, foarte tristă.
Iar eu m-am activat spontan în sfredeluş, atunci.
(Măh, eu chiar eram vioaie, acum ceva timp.)
Şi uite.
Când ţi-e greu.
Uite cum un străin îţi dă soarele înapoi.
“Viaţa e frumoasă!”
…Şi zâmbesc puţin, în gând, păşind pe zebră.

N-am energie să merg pe jos.
Aştept autobuzul.
Vine.
Urc.
Activez cartela.
Se eliberează un loc, şi mă aşez.
Cu ochii în pământ.
Cu sufletul greu.
Viaţa e frumoasă.
Mi s-au adunat durerile şi mi se plimbă ca lichidul într-un instrument de ăla care măsoară orizontalitatea. Poloboc parcă îi zice.
Nu plânge nu plânge.
Îmi scrie Maria mesaj.
O iubesc pe Maria, nu-i spun că mi-e tare greu.
I-aş răspunde comic, dar n-am zâmbeşte la mine.
Stau cuminte în autobuz.
Lentilele galbene mi se odihnesc pe păr.
Ochii sunt plini de gol, şi-i ţin în jos. Cei din jur nu vor tristeţe.

Şi deodată se întâmplă următoarea chestie:
Vecina de scaun se întoarce spre mine şi mă priveşte.
O privesc şi eu. N-o cunosc.
O doamnă la cincizeci de ani, rotunjoară, îmbrăcată simplu, cu ochii mari.
Se întoarce spre mine şi zice:
– Când mă uit la dumneavoastră, mă simt de parcă aş fi în occident.
Mie îmi pocneşte ceva în suflet şi spun, timidă:
– Mă îmbrac ciudăţel.
– Nuu… Nu ciudăţel, ci frumos!!! Ca în occident.
– Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Eram atât de tristă. Vă mulţumesc. Contează.
– Cu mare drag!

Autobuzul opreşte în staţie iar doamna coboară, după ce ne salutăm.
Am lacrimi blocate dureros în beregată.
Şi mă întreb de câtă vreme EU nu mai fac lucruri de astea… Să spun străinilor vorbe frumoase, sau să le zîmbesc.
Zâmbeşte, zâmbeşte, nu pot zâmbi, că mă apucă plânsul, idioato, nu acum.

Ajung la şcoală, deschid computerul, dă-i dracu pe imbecilii care fac recenzii la ceea ce scriu eu.
Arunc povara aici, s-o recitesc până când nu mai plâng şi am şi un mesaj.
Pentru voi.
Aceia care râdeţi, plângeţi cu mine, înţelegeţi, şi care, de fiecare dată, m-aţi susţinut chiar tăcând.
Voi, vânzătoarea de la supermarket, doamna pe care n-o voi mai vedea niciodată şi alţii, care-mi sunt familie, îmi dovediţi, când nu mai sper când nu mai cred când nu şi nu – că lucrurile bune se întorc.

Vă mulţumeşte patetica manon.
Acum pot să plâng puţin.
…Zâmbind.



jurnal

on May 12, 2012 in Oglinda 1 Comment »

Nu m-a prins în pasa aia bună.
Nu mai am pase bune.
M-au cam dărâmat, recunosc, văzduhiştii care îţi fac complimente pe principiul directă de dreapta.
Şi fitiliştii, care mă silesc să tai comunicarea, e inutilă. Ce să construiesc?  Catedrala mânuirii neantului?

Nu m-a prins în pasa aia bună.
Dar îmi e dragă, şi o doare, şi are nevoie să vorbim.

O ascult.
– Uite, Nona, ce mi-a făcut aia…
– Maamăă…
– Da. M-a privit în ochi şi m-a insultat subtil. Şi mai eram cu o prietenă la discuţii, atunci, a asistat şi ea…
– Te-a jignit. Grav. Cum ai reacţionat?
– N-am zis nimic. Am parat, trecând demnă peste moment.
– Bine.
– Ah. …Dar prietena mea mi-a zis, după aia, n-ai parat nimic, se vedea pe faţa ta că te-a distrus.
– Auzi, puiule? Să-ţi zic ceva…
– Zi-mi, că-mi vine să mor.
– Aia care te-a jignit… Ştii? E lumea plină de căcat. Şi mai stropeşte. ÎNSĂ. Eu am o problemă cu “prietena” ta. Voluptatea cu care “binevoitorii” te otrăvesc – în momentele în care sunt obligaţi de legea nescrisă a prieteniei să te susţină – ţine tot de caca. Pe tine te-a destabilizat, nu atât insulta ăleia, cât faptul că “prietena” a punctat momentul căderii.
– Ştii ceva? Ai dreptate.
– Ştii ceva? Te cunosc. POŢI trece peste.
– Mulţumesc. Te iubesc.
– Şi eu te iubesc.

Nu m-a prins în pasa aia bună. Aş fi vrut să plâng puţin.
Dar era ea prea supărată.
Aşa că i-am suflat ultimul meu strop de energie.
Şi dintr-o dată, mi-a spus  te iubesc.
Nu ştia cât sunt de jos, dar prin spusul reflex al acelui te iubesc – declaraţia simplă a sufletelor-familie, mi-a întors energia, întreit.

Ştiţi cum e.