Mănânc nişte covrigei de ăia cu susan care au miros de detergent, şi mă uit pe geam, la ploaia asta tristă.
Totul pare jilav, iar azi noapte am îngheţat de frig. Şi eu, şi cele două pilote.
Plouă maxim.
S-a deprimat până şi optimistul de tata.
– Ce faci, dragule?
– Mă înfurie atât de mult ploaia asta, încât stau şi mă uit la Tânăr şi neliniştit.
– Nasol.
Mă gândesc ce-or pune ăştia în covrigei, de miros a fundulete.
Şi mă gândesc ce dracu picură din cer, încorporat în stropii de ploaie.
L-am întrebat, ieri, pe taximetrist.
– Ce-o conţine ploaia asta?
– Apă.
– Mă gândeam că poate aduce ceva radiaţii de la Fukushima.
– Ee… Noo, doamnăă… Nu bate vântul dinspre partea aia.
– Well. Daca bate în partea ailaltă, tot pe aici ajunge, că pământul e rotund.
– Aşa-i. Că bine ziceţi. Acum trei săptămâni a plouat cu nisip din Sahara.
– Păi vezi.
Susanul de pe covrigeii ăştia e prea puţin.
…Iar ploaia de afara scoate din oamenii infecţi toată mizeria.
Sunt dezarmată.
De aia stau deoparte o vreme.
Am o stare de silă majoră.
Nu, mami, nu cred că e Fukushima, ci Haarp. Adică nu este rezultatul unei catastrofe industriale, ci intenționat, realizat prin aparatură secretă. Nu e de mirare că așa ai simțit când ai atins picăturile.