Nu mi-am mai acordat dreptul de a avea ocazii să.
Ocazii să orice.
Nimicuri sau lucruri importante.
Zero.
Sub barometrul de avarie, autoizolată, stupefiată de răutatea umană și departe și de jurnalul în care, uneori, năvălesc energii rele, cărora le cenzurez comentariile, ca să nu tai cu briciul obraji gen șoric.
*
Ocazii?
Mă văd cu tata la ocazii.
Doar de sărbători și la spital.
– Alo, Nona, vezi că vin în București, să mă internez. Mă ia de la gară frate-tu și mă duce la spital.
– Păcatele mele, te îmbolnăviși? Vrei să mă omori?
– Nu, tată, vin să-mi scot niște alunițe și să văd de ce îmi e glezna ușor vineție.
– Deci. Tată oprișene, ai lângă inimă vreo două stenturi. La gleznă ai, clar, ulcer varicos. Tu vii să-ți scoți alunițele? Dădu fuduleala-n tine, om bătrân? Pe mine mă interesează cum îți merge inima.
– Deci, Nona, pe mine nu mă interesează inima, vreau să-mi scot alunițele.
Neam de nebuni.
– Bine, tată, o să vin la spital, să te pup, că mi-e dor de tine.
– Bine, să vii.
…Ocazie cu care îmi fâlfâi un pic inima asta amorțită.
Sunt slabă ca un creion și singură ca o ascuțitoare defectă.
Acum câțiva ani tata a venit la București, tot pentru o spitalizare, iar fiică-sa aka je era împlinită ca o gutuie.
N-am să uit în viața mea privirea lui albastră, și replica:
– Auzi, tată… Ești cam grasă… Parcă nu ești tu…
– Cum adică nu sunt eu?
– Arăți așa… Ca o... muiere...
M-a pufnit râsul, dar am înțeles. Devenisem, din individualitate, mulțime.
Așadar.
O să mă vadă tata.
E singurul bărbat care poate și, oh, da, va avea o opinie clară ca o radiografie despre felul în care mă prezint eu, la vârsta asta, nu-i spun numărul, că nu l-am împlinit, încă.
O să mă vadă tata, și el e sincer.
Și ori mă dărâmă, ori nu.
Răbdare, prieteni. Mai am câteva paranteze, că dădui și eu iama în lume, și mă minunez de tot.
Deci o să merg la spital.
…Ocazie cu care mă uitai în oglinda cea mare din birou, să mă evaluez.
M-am tuns foooarte nefericit, motiv de depresie și de ochi în podea (ȘI de aia nu mai funcționez eu de vreo lună)
Deci arăt la față ca Maria Tănase.
Ceea ce n-ar fi rău…
…Dar sunt îmbrăcată într-o bluză pe care-am tăiat-o să pară împușcată, am pantaloni trei sferturi, kaki, plini de buzunare, ca să țin muniția dacă mă prinde vreo apocalipsă sau războiul, și port lanțuri de armată.
O Maria Tănase de la gât în sus, Forțele Speciale de la gât în jos.
La mine în școală sunt culă, când m-o vedea tata… om vedea.
Plecai de la școală, spre spital.
…Ocazie cu care am luat metroul (uitasem că există) și am spart bariera teritorială.
Cercul vieții mele se desenează de la Piața Alba Iulia până în Matei Voievod, evri fachin dei.
Nu mai știu pulsul din restul Bucureștiului.
(Ah. Mint. Am fost în Dristor, acum câteva zile. Deși am locuit zece ani acolo, acum receptez zona ca pe o altă planetă.)
Boon.
Deci eu, la metrou.
Toți ăia îmbrăcați cuminte, eu, altfel.
Priviri curioase și interesate.
Bărbați lăsați.
Femei frumoase și obosite.
Îmi mergeau gândurile ca rotițele.
…Ocazie cu care mi-am dat seama că îmi face bine ieșitul din găoace (ai reținut aspectul, miss brain?!)
Am coborât la Gara de Nord.
Simțul meu de orientare este genial, în nulitatea lui.
Trebuia să găsesc Spitalul Militar și colegul de salon al tatălui meu, un nene care vorbește mult, mi-a dat indicații telefonice cu care aș fi nimerit, din prima, și craterul 3 de pe Lună. Dar eu m-am panicat și n-am înțeles o iotă.
Spitalul Militar era, evident, aproape.
N-a fost nevoie să împrăștii firimituri ca să-mi potrivesc întoarcerea.
Când am intrat în salon, n-am avut timp să văd prima reacție în ochii lu tata oprișan, căci ceilalți bărbați din salon, mai ales nenea care vorbește mult, aveau în zâmbete calificativul zece.
Eu, țintită de cei opt ochi, îl țineam în brațe pe tata și m-ar fi apucat o bâlbâială.
…Ocazie cu care mi-am adus aminte că bărbații de peste 50 de ani se îndrăgostesc instant de mine, deci pas la privitorii din salon.
Și pas în spate.
Și ochi în ochi cu tata.
– Oprișene, sunt slabă. Zi-mi cum arăt, că mi-am pregătit monoloagele de apărare. Sunt muiere?
Tata n-a zis nimic, din gură.
Ochii lui, însă, îmi spuneau, clar, ești frumoasă. (Eu nu sunt frumoasă.)
– Tată, zi-mi.
Și el zâmbește. Și ăia zâmbesc și ei. Și eu simt că am deodată, așa, o lumină care îmi murise…
– Nu ești muiere, tată. Dar ești cam slăbuță.
– Lasă corpul. Fața. Sunt urâțică?
– Nu, nu ești.
…Ocazie cu care am zâmbit așa cum n-am mai făcut-o de multă vreme, cu soare în suflet și cu pomeții ridicați moț.
