Jurnalul lui Manon.

Trăim pe Planeta Albastră.
Cea plină de aer, apă, verdeaţă, vieţuitoare mari şi mici.
Unde este şi întristare, şi suspin.

Planeta Albastră.
Care pare nesfârşită pentru noi, muşti de-o zi…

Uite cât e de mică Planeta cea Vie, şi cât sunt de mari planetele cele moarte.

Aşa-i şi cu oamenii, cu bunii şi cu răii.
Înţelegeţi voi ce vreau să spun.

Click pe poză:

Nu m-a prins în pasa aia bună.
Nu mai am pase bune.
M-au cam dărâmat, recunosc, văzduhiştii care îţi fac complimente pe principiul directă de dreapta.
Şi fitiliştii, care mă silesc să tai comunicarea, e inutilă. Ce să construiesc?  Catedrala mânuirii neantului?

Nu m-a prins în pasa aia bună.
Dar îmi e dragă, şi o doare, şi are nevoie să vorbim.

O ascult.
– Uite, Nona, ce mi-a făcut aia…
– Maamăă…
– Da. M-a privit în ochi şi m-a insultat subtil. Şi mai eram cu o prietenă la discuţii, atunci, a asistat şi ea…
– Te-a jignit. Grav. Cum ai reacţionat?
– N-am zis nimic. Am parat, trecând demnă peste moment.
– Bine.
– Ah. …Dar prietena mea mi-a zis, după aia, n-ai parat nimic, se vedea pe faţa ta că te-a distrus.
– Auzi, puiule? Să-ţi zic ceva…
– Zi-mi, că-mi vine să mor.
– Aia care te-a jignit… Ştii? E lumea plină de căcat. Şi mai stropeşte. ÎNSĂ. Eu am o problemă cu “prietena” ta. Voluptatea cu care “binevoitorii” te otrăvesc – în momentele în care sunt obligaţi de legea nescrisă a prieteniei să te susţină – ţine tot de caca. Pe tine te-a destabilizat, nu atât insulta ăleia, cât faptul că “prietena” a punctat momentul căderii.
– Ştii ceva? Ai dreptate.
– Ştii ceva? Te cunosc. POŢI trece peste.
– Mulţumesc. Te iubesc.
– Şi eu te iubesc.

Nu m-a prins în pasa aia bună. Aş fi vrut să plâng puţin.
Dar era ea prea supărată.
Aşa că i-am suflat ultimul meu strop de energie.
Şi dintr-o dată, mi-a spus  te iubesc.
Nu ştia cât sunt de jos, dar prin spusul reflex al acelui te iubesc – declaraţia simplă a sufletelor-familie, mi-a întors energia, întreit.

Ştiţi cum e.