Trăim pe Planeta Albastră.
Cea plină de aer, apă, verdeaţă, vieţuitoare mari şi mici.
Unde este şi întristare, şi suspin.
Planeta Albastră.
Care pare nesfârşită pentru noi, muşti de-o zi…
Uite cât e de mică Planeta cea Vie, şi cât sunt de mari planetele cele moarte.
Aşa-i şi cu oamenii, cu bunii şi cu răii.
Înţelegeţi voi ce vreau să spun.
Click pe poză:
Manon, io vazui ca ai dat off la comentarii, la “Zimbeste, zimbeste”, asa ca-ti scriu aici. Nu-i bai….
Am o rugaminte mare pentru tine: pune, dom’le, ochelarii aia galbeni la ochi, nu-i mai tine pe cap, ca parul sta el…Te rog mult. Mie cind mi-e greu si mi-e dor de tot ce e acasa intru aici, la tine si apoi mi-e bine. Parca as sta la o tacla, o tigara si o cafea , asa imi e de bine.
Hai Manon, capul sus!!!
Te imbratisez de departe, cu tot sufletul,
Manu
P.S. La vara cind o sa vin in tara, mi-am propus sa te caut, sa te cunosc. Am un gind ca noi am semana mult fizic, nu stiu de ce, asa-mi vine.
Si inca ceva, si eu am vrut sa fiu actrita, da’ nu m-a lasat mama!
Am dat off la comentarii ca stiu ce vreti sa spuneti, nu e nevoie de comentarii.
Si eu te imbratisez.
P.S.
Hai, vino.
Io m-am facut actrita, desi nu m-a lasat mama. Si degeaba m-am facut. 🙂