Aşez bucăţi de gânduri-puzzle în jurnal, dintr-o suflare, să nu editez, să nu cenzurez.
*
Îmi pun ochelarii cu lentile galbene pe cap, ca să-mi ţină părul, încui uşa şi ies.
Deseară au copiii spectacol.
Trebuie să mă adun.
*
E ceva timp de când eu nu mai fac ce-i învăţ pe alţii să facă.
Zâmbeşte!
Nu pot. N-am.
Şi-n fiecare zi, soare, ploaie, luni, marţi sau sâmbătă, plec de acasă cu sufletul nod.
Mă întorc acasă cu el deşirat.
Intru în jurnal, vreau să scriu şi mi-e frică de vre-un pulică frânaru’ că o să-mi scrie iar la comentarii trei vorbe de pleavă, iar eu nu pot să-i dau un şut în coaiele lipsă.
Aştept la trecerea de pietoni, în drumul lung spre şcoală.
Cu ochii în pământ, cu sufletul ţinut de centura pantalonilor, să nu calc pe el.
Zâmbeşte! Şi nu puteam.
Spune-ţi că viaţa e frumoasă, hai, încearcă! Fă ce-i pui pe alţii să facă, ei te ascultă, ascultă-te şi tu.
“Viaţa e frumoasă”
Şi aveam nisip pe inimă, când o spuneam.
O idioată deprimată, care şi-a lăsat speranţa dracu ştie unde, şi nu îi mai pasă.
Eu.
Stăteam la trecerea de pietoni, şi mi-am amintit cum, ieri seară, târându-mă depresiv într-un supermarket pe care îl vizitez rar, am auzit, de la intrare, un exploziv: Ce faaaceţi, doamnă?
Vânzătoarea de la tejghea. Îşi ridicase căpşorul peste coada de clienţi.
Mi se adresa mie.
Avea aşa o bucurie că mă vede, c-am rămas stană de piatră-n prag. Pironită de toţi ăia cu coşuri în mână.
Te iubeşte mami, atât am îngănat, timidă. Timidă.
Şi pe urmă mi-a năvălit soarele în inimă, brusc şi copleşitor.
Vânzătoarea de la supermarket. M-a văzut, în ultimele şapte luni, de trei ori, atât. Era, o dată, foarte tristă.
Iar eu m-am activat spontan în sfredeluş, atunci.
(Măh, eu chiar eram vioaie, acum ceva timp.)
Şi uite.
Când ţi-e greu.
Uite cum un străin îţi dă soarele înapoi.
“Viaţa e frumoasă!”
…Şi zâmbesc puţin, în gând, păşind pe zebră.
N-am energie să merg pe jos.
Aştept autobuzul.
Vine.
Urc.
Activez cartela.
Se eliberează un loc, şi mă aşez.
Cu ochii în pământ.
Cu sufletul greu.
Viaţa e frumoasă.
Mi s-au adunat durerile şi mi se plimbă ca lichidul într-un instrument de ăla care măsoară orizontalitatea. Poloboc parcă îi zice.
Nu plânge nu plânge.
Îmi scrie Maria mesaj.
O iubesc pe Maria, nu-i spun că mi-e tare greu.
I-aş răspunde comic, dar n-am zâmbeşte la mine.
Stau cuminte în autobuz.
Lentilele galbene mi se odihnesc pe păr.
Ochii sunt plini de gol, şi-i ţin în jos. Cei din jur nu vor tristeţe.
Şi deodată se întâmplă următoarea chestie:
Vecina de scaun se întoarce spre mine şi mă priveşte.
O privesc şi eu. N-o cunosc.
O doamnă la cincizeci de ani, rotunjoară, îmbrăcată simplu, cu ochii mari.
Se întoarce spre mine şi zice:
– Când mă uit la dumneavoastră, mă simt de parcă aş fi în occident.
Mie îmi pocneşte ceva în suflet şi spun, timidă:
– Mă îmbrac ciudăţel.
– Nuu… Nu ciudăţel, ci frumos!!! Ca în occident.
– Vă mulţumesc. Vă mulţumesc. Eram atât de tristă. Vă mulţumesc. Contează.
– Cu mare drag!
Autobuzul opreşte în staţie iar doamna coboară, după ce ne salutăm.
Am lacrimi blocate dureros în beregată.
Şi mă întreb de câtă vreme EU nu mai fac lucruri de astea… Să spun străinilor vorbe frumoase, sau să le zîmbesc.
Zâmbeşte, zâmbeşte, nu pot zâmbi, că mă apucă plânsul, idioato, nu acum.
Ajung la şcoală, deschid computerul, dă-i dracu pe imbecilii care fac recenzii la ceea ce scriu eu.
Arunc povara aici, s-o recitesc până când nu mai plâng şi am şi un mesaj.
Pentru voi.
Aceia care râdeţi, plângeţi cu mine, înţelegeţi, şi care, de fiecare dată, m-aţi susţinut chiar tăcând.
Voi, vânzătoarea de la supermarket, doamna pe care n-o voi mai vedea niciodată şi alţii, care-mi sunt familie, îmi dovediţi, când nu mai sper când nu mai cred când nu şi nu – că lucrurile bune se întorc.
Vă mulţumeşte patetica manon.
Acum pot să plâng puţin.
…Zâmbind.
