Jurnalul lui Manon.

Pentru că sunt la faza în care eu, pe mine, mă iubesc mult, mult, vă pun aici o poză, și precizez că:

Păduchele acela cu portocaliu, lipit (ca un scaiete) de stejar, sunt eu.
V-aș ruga să vă fiu și vouă absolut simpatică. 🙂
Mulțumesc.

Eu vara nu dorm (refren: eu vara nu do-orm…)

Nu că nu am somn, dar dă-o dracu de căldură, mă disperă.
Puținul aer e fierbinte, iar gândurile și sentimentele umblă prin mine ca furnicile sclipitoare.
Mă învârt ca un spârnel prin patul enorm, în lung, în lat, pe diagonală nu, că dau cu fruntea-n veioză.

Azi noapte era să mă atârn cu capu-n jos, dar îmi e frică să nu mă apuce ceva de sub pat, că pe căldură mare ia foc și imaginația.
Parcă-s Sid, din Ice Age.
N-am aer dacă mă așez într-o parte.
Păi normal că n-am aer, e partea aia ne-bună, marș pe dreapta și ssst…
Nope. La fel.
Ia, pe spate, răsfirată…?
Când zic gata, am găsit poziția stea de mare, mi se încing plămânii și-mi vine să-l înjur pe un ăla generic.
Culcă-te, nebuno, mă admonestez politicos.
Nu pot, nu vezi că n-avem aer, disperato?

Se făcu ora patru, iar eu stăteam cu ochii lipiți de frigider, ah, fi-mi-ar standardele ale dracului să-mi fie, dacă îmi cumpăram un răcitor mai scund de doi metri, îl băgam cu mine-n pat și mă lipeam de el rucsăcel.

N-am aer condiționat, să dau drumul la ventilator?
Neah.
Mi se umflă ochii de la el, și-a doua zi dau iama, oarbă, în colțurile de mobilă, cu restul de extremități funcționale.

Ahh… Ce aer încins, parcă îl presează cineva de sus, cu un capac maare… Brava madam, dădu creația-n tine, ia, nu deschizi laptopu’, să facă și ăla căldură, vai de ventilatorul lui?

Mi-a zis, odată, un-fost-de-al-meu, că eu vara am pielea răcoroasă, iar iarna sunt caldă ca sobița, inchide cutia cu gânduri, distruso, și fă nani, futu-i mama ei de lumină de bucătărie de peste drum care-mi bate direct în pleoapa închisă!

Am adormit așa, a moarte clinică, pe la cinci dimineața, după ce zăcusem ca un cățel pe fereastră și mă minunam de vânt – unde dracu s-o fi pitit, de nu adie nici o pală?

Acum sorb din cafea cu sentimentul clar și definitiv că în cele nu știu cât de puține ore de somn m-a călcat, mișelește, un tanc, pe organism – de mi-a strivit toți mușchii.

Salutări, vouă.

Mi-am scos corsetul de gips de vreo săptămână și încă merg în relanti, atentă foarte la suflet – mi s-o fi sudat suficient de bine, el, sufletul crăpat?

Așa că o iau încet.

Pupici, vouă.

Las comentariile închise, căci nu postez pentru a aduna iu-hu-uri.
Dar, mai ales.
Presimt vreo trei comentarii răutăcioase, și cum spuneam, mă mișc încet și precaut, încă.
Nu de răi mi-e teamă, ci de mine, să nu fac mișcări bruște.

Bună, jurnărel.
Am fost puțin plecată în căutarea mea.
Am revenit.
Dar să ne bucurăm încet, zic.

Să vezi chestie.
Făcurăm un festival de teatru.
Azi a fost petrecerea de plecare.
Atâtea teiubescuri primite, în ultimele zile, mi-au răvăşit inima.
Dar.
Ieri.
Un şef mi-a dat un jbaang! direct în sistem.
Că eu, ca fel de-a fi, exagerez, sunt exaltată, trăiesc prea intens.
Corect.
Trăiesc intens, exprim intens.
Şi-atâtea teiubescuri, de la participanţi, şi ăia, tot anormali ca mine.
“E adevărat, Nona, că felul tău de-a fi funcţionează, însă eu, îţi spun, la nivel personal, nu pot colabora aşa”.

Băi băiatule.
Uite cum stă treaba.
Şi ţi-o spun, sanki, impersonal.
Mortul vede zbuciumul vieţii ca pe-o chestie inutilă.

Să vezi chestie.

Facem un festival de teatru.
Şi, aseară, petrecerea de bineaţivenit.

Şi io, pe acolo, evident, sfredeluş.

E.

Echipa de teatru a Craiovei, băieţei şi fetiţe, cu soare în priviri, imprietenire instantă, chestii.
– Eu sunt Sara, îmi zice frumoasa cu ochi în care văd o inimă uite-atâta de mare.
Zâmbesc.
– Tu cine eşti, dragule?
– Eu sunt Alex, zice băiatul cu ochi de căluţ zburdător.
– Uite, veniţi aici, staţi la masa asta. Mai târziu dansăm, da?
Le trimit o bezea şi vreau să plec, mai sunt şi alţii de întâmpinat.
Şi deodată Sara face ochii şi mai mari, şi spune:
– NONA???… TU eşti Nona?
(Mă intimidez instant dar mă dau că nu)
– Da… Eu sunt.
– Îţi citesc jurnalul!!!
– … Dar de unde ştii că sunt eu?
– Ai făcut aşa (şi-mi arată gestul) şi te-am recunoscut… Nu-mi vine să cred… Te citesc din 2006!!! Mă linişteşte când citesc ce scrii…
– …
Şi o îmbrăţişez.
– Sunt altfel de cum îţi imaginai că sunt?
– NU!

Ah.
M-a copleşit.
Ce frumos şi special.
Eu pun gânduri, aici, rupte din suflet, şi alţii mă recunosc din gesturi.
Vă amintiţi ASTA?

Concluzia e aceeaşi:
EU sunt cea onorată pentru faptul că ne întâlnim.

E binele de care am nevoie pentru a nu mă scârbi, definitiv, de tot.
Eu sunt.
Tot eu sunt.
Un eu pe care nu-l mai ştiu.
Pe care mi-l iau înapoi de la alţii, prin aceste întâlniri.
Nu e orgoliu. Sau poate atâta mi-a rămas.
…Căutarea mea, în ceilalţi, după un mine rătăcit.

Sunt într-un mic mood albastru, cu nuanţe violet recişoare.
Aşa că pun aici ce am mai scris.
Tot aia.
Viaţa e roată.

“Uneori”-ul lasă dâre

Uneori, doar uneori, unii oameni năvălesc, așa, în sufletul meu.
Fără să-i doresc.
Fără să-i aștept.

Se aruncă pe inima mea, cu ochii închiși, ca pe tobogan.

Apoi dispar, năvălind spre înapoi, așa cum au venit.
Fără să anunțe.
Fără să salute.

Uneori, doar uneori, eu înțeleg năvala lor.
Nu pe mine mă caută, în mine se ascund. …Uneori, de ei înșiși. Sau, alteori, de cei cu care își împart viața.

*
Uneori-ul, doar uneori, îmi lasă dâre.
Fără să se vadă.
Fără să se șteargă.

Mi s-au întâmplat atât de multe, încât le pot strânge grămadă într-un mare bol pe care să scrie nimic notabil.

Dar iată, am un mesaj pentru cei care stau în Bucureşti şi nu trăiesc degeaba, ca mine:

TU FACI FILMUL!

VINO AICI! (dă click şi pe filmuleţul din articol)

Pup ochişorii cititori.

I’ll be back soon, I hope.

Deci tipul plutea în derivă, pe avarie, şi m-a izbit frontal.
Scoţând pe gură o frază care, în general, nu trebuie să însemne decât un cochet compliment, dar care mie mi-a spart zidul ăla pe care îl ţin scut în faţa bărbaţilor.

E nou în zonă, tipul.
Şi ne-am intersectat luminile.
Mă face să râd des, că-i deştept şi spiritual, şi mă încântă uimirea lui la auzul atâtor te iubescuri pe care le declar eu alor mei, dar şi ei, mie.
– Te iubesc, scumpule, îi spun deja şi lui, când îl văd.
Şi el zâmbeşte, şi e puţin gelos că spun te iubesc “prea multora şi prea des”.
Lasă, dragule, că o să te obişnuieşti repede cu noi.

Deci tipul m-a izbit, acum două zile, frontal.
Şedeam cuminte în nedeterminarea mea, şi discutam cu el despre teiubescurile alea, că el e puţin inginer.
Şi-i spun:
– Uite, dacă n-o să mă vezi prin zonă vreo săptămână, o să-ţi lipsească faptul că nu îţi mai spun zilnic te iubesc.
Se uită direct în ochii mei şi-mi răspunde:
– Dacă n-o să te văd o săptămână, o să-mi lipseşti chiar dacă-mi spui te iubesc sau nu.

Frontal am luat-o.
Direct în plex.

Am aspirat fraza, nu ca pe o declaraţie de dragoste, ci ca pe declaraţia de dragoste pe care o aştept de atâta timp.
Am amuţit.
Mi-a trecut prin cap ce ar trebui să răspund.
Mintea îmi era vidă.
Am îngânat un oo–keeeiii… nu mă aşteptam să spui asta…
Am pus capul în piept, ca să nu vadă cât de vulnerabilă sunt şi cât de descoperită…
Am ridicat privirea şi i-am spus:
– N-am replică.
Şi am fugit.
La propriu.
M-am ridicat de pe scaun şi am fugit.

Deci puternica puştii mele a întâlnit un bărbat cu coaie şi s-a fâstâcit.
Brava, Manon.
Uită-te la tine.
Cu zidul spart, şi cu sufletul descheiat, care se izbeşte-n pereţi şi fuge de lumină căci.
Iată karma mea:
Eu. Femeia imposibilă.
El. Bărbatul bărbat.
…Şi verigheta lui.
Ah.

Şi acum scriu în jurnal, am cărămida-n mână şi-aş repara fortăreaţa distrusă în coliziune.
Dar mai stau puţin să visez.

Dap.
Cam aşa e cu teiubescurile astea.
Sunt, pe alte coordonate, ca violenţa domestică.
Spui un teiubesc, aşteaptă-te să primeşti unul înapoi.
…Care să te rupă-n două.

Corect.

O fetiţă sobră.
Am scris despre ea, pe aici, pe undeva.
Aşternusem în jurnal o profeţie a globului meu de sticlă imaginar…
Uneori viitorul e trist.
Şi aşa a fost şi relaţia ei.
N-a fost să fie.

O fetiţă frumoasă şi sobră.
Îmi spune te iubesc.
Şi eu o iubesc nespus.

Felul în care viaţa îţi macină/malaxează sentimentele, frustrările şi dorinţele este absolut surprinzător.
Femeia sobră de ieri, este, azi, vioaie şi cu simţul umorului la ea.
Aşa şi trebuie.

Eu, cu lumina de drag în ochi:
– Ce faci, scumpa? Ceva nou pe frontul de next?
Ea, ghiduşă:
– Nu. …Nici pe frontul de ex.
Râdem, amândouă.

Avem nevoie de simţul umorului pentru a supravieţui.