Jurnalul lui Manon.

Uneori, când semnele devin cronice – de ah, e clar că nu merge relația cu celălalt, că nu e bine, că firul ăla dintre noi are noduri, rupem.
Și plecăm.

E pustiu, atunci; tristețea are culori închise, inima nu mai e mușchi, ci burete din care picură amar – iar sufletul devine al dracului de greu de cărat.
Asta, desigur, știm. …Că doare.

Ce nu știm.
E
Că
Doare
Pentru că

…Purtăm cu noi – povară inutilă – și regretele celuilalt.

Are nevoie de mine doar pentru a-i acorda atenție.
O îmbrățișare cu teiubescdemor și draguleiubitule.
Îi validez masculinitatea.
Iubindu-l ca la 16 ani.
Curat.
Neîntinat.
Ne-fizic (aș cam vrea și fizic).
Relația bățul hingherului.
Eu, cu capul în laț.
Nu pot fugi, căci mă sufocă lațul.
Nu mă pot apropia, căci mă ține la distanță bățul.

*
Îi spusesem ieri lui Vali (colega mea, costumieră) – într-un moment din ăla orb, în care uiți că durerea care-ți țâșnește odată cu lacrimile mari, cât boabele de porumb, din ochi – lovește-n sensibilitatea celui care te ascultă: Aș vrea să mor. Aș vrea să mor.
Și chiar voiam.
M-a îmbrățișat cald și am plecat.
Fulgerată până-n inimă de gândul doamne, i-am dat și ei povară, o sun mai încolo, să îi spun că o iubesc.

Am luat un taxi, de parcă timpul era prea lung și-mi stătea ca o piatră în beregata, și m-am dus la o prietenă, căreia-i hohotisem sugrumat prin telefon, Ana, am nevoie să vorbesc cu tine.
Mă aștepta în scara blocului.
Îi citeam îngrijorarea doar în pupile, căci buzele îi erau strânse, ferm, a hotărâre: orice-ar fi, o rezolvăm.

Mă durea tot plexul, de la cioburile de suflet bubuite țăndări.
-Vreau să vorbim.
-Nu. Mai întâi mănânci ceva.

M-am așezat supusă la masă, și am mâncat fără noduri o mâncare minunată, cu gust de acasă. Mă simțeam, dintr-odată, protejată față de nu-știu-ce-ul ăla de sentiment putred care îmi măcina simțirea.

I-am povestit.
M-a ascultat.
Am plâns, oceane.

– Sunt singură.
– Nu. Nu ești. Ne ai pe noi. Iar noi te iubim.

Îmi sună telefonul. Este Vali.
– Voiam să știu cum ești…
– Vorbesc cu o prietenă, iartă-mă că te-am împovărat azi…
– Să știi că te iubesc.
– Și eu pe tine, Vali.

Am plecat de la prietena mea, înțelegând că eu nu sunt un teritoriu pe care un motan urinează pentru a-l marca, și pe care, din când în când, și-l revendică moale și neconvins. Deci STOP.
Ana m-a îmbrățișat strâns și ferm, să-mi dea ultimul ei strop de energie. O secătuisem.

Azi am venit la școală puternică.
Am plâns tot, am spălat, dă-l dracu de imbecil laș care trăiește în minciună, nu mă merită.

Seara au avut studenții vizionare, la Livada de vișini.
Plângeam și eu, și Vali, doamne, cât de minunați pot fi copiii ăștia…
Plângeam cu plânsul ăla bun, de catharsis.

Nu mai voiam să mor.

E o prostie să vrei să mori.
Când ești iubit de oameni minunați, care-ți prind sufletul în palme exact în momentul în care acesta stă să cadă să se facă praf…
Când iubești universul plin de universuri al ființelor curate…

*
Are nevoie de mine doar pentru a-i acorda atenție.
Să-i validez ouăle lipsă.
Îmbrățișându-l.
Well…

Dude. If you want hugs, go find a cactus.

…Ia, eu fac ce fac demult, iarna viscolu-mi ascult…
Well. Să încetăm cu viorile melodramatice, că nu plictisesc suficient de tare pe nimeni.

Ete poze.

Manon la locul faptei.

Aha.

Incă ceva.

Acest moment al vieții mele – care nu se lasă dus de ape de parc-ar fi o piatră-nfiptă-n albie – are ca motto:

MI-E FOAME DE IUBIRE ȘI DE SENS.

Aviz aviatorilor.

Să revin, că iar m-apucă divagările.

Deeeci… ține mouse-ul pe poză o secundă, să vezi scrisul, si dă click; sanki, ele se maresc:

P.S. Vă pup pe sufleței. 🙂

link> Inima adevăr decupează.

Îți face unu’ loc în el, să mă primească.
De-un an, tot își face.
Pușca mea, parcă și-ar face cuib.
Și tot făcându-și loc, așa, în suflet, îi scapă, în lateral- adică mie – câte-o directă de dreapta.
Mă feresc. Sunt agilă și numai mușchi.
Și zâmbesc.
Zâmbesc și mă gândesc, maică precistă, o să-mi expire timpul până când își descurcă ăsta firele.

Mi-e tare drag, distrusu’ dreq.
…Dar nu-ntind mâna decât pentru a-i para.

“draga nona,imi pare rau ca nu mai scrii…citeam din cand in cand acest jurnal si era adevarat..de multe ori trist, poate cinic alteori(mai putine),autoironic sau zeflemitor la adresa falsului din macabrul circ al realitatii(ce frumos m-am exprimat)..duios de multe ori,plin de entuziasm,pentru bucuriile altora (multe) si pentru cele personale(ceva mai putine)..il citeam pentru ca avea verb si te recunosteam …te vad in aceasta fotografie, stilata,frumoasa,distinsa si putin distanta:) ….nu te distanta de tine, nu te lasa in urma, cei din jur au frumusetea pe care parti din noi insine,o regasesc in ei…scoate din tine forta care nu ti-a lipsit niciodata, schimba ceva major, atarna-ti o bucurie mare pe inima si revino aici,tropaind,sufland in pumnni si frecand mainile, ca un copil,incantat,dupa ce a facut un om de zapada !!! ………….. vazandu-te scriind, as avea speranta ca ai chef sa vezi,sa satirizezi,sa bestelesti,sa te induiosezi, sa plangi si sa razi..si ar fi bine”

N-am suflu, pentru a-l așterne aici.
N-am, încă.

Fără suflu, literele sunt doar puncte negre spațiu puncte negre punct, iar poveștile – insipide, incolore.

Va mulțumesc pentru gânduri. Le primesc, fie ele scrise, sau nu, și simt emoție.

Am reînceput să simt.

I’ll be back.

“Nu mai scrii drame în jurnal, sau chestii de râs… Aș vrea să știu cum arăți, măcar…”

Eh.

Na.

Că de ce nu mai scriu.
Păi de-aia.
M-am scufundat în viaţa reală.
Viaţă reală tot fără viaţă personală.
Pam pam.

Buun, momentul.
Bine ales.
M-am scufundat în viaţă exact acum, păşind inocentă pe nisipurile mişcătoare ale unor timpuri pestilente.
Deci n-am de ce să fiu ironică.
Nu mă mai mir.
Şi tac -gălăgios- în mine.
Adânc.

Oamenii au sufletele scămoşate.
Dinţii, ca patentul.
Mâinile – aşezate-n cruce de baraj, pe stern.
Privirea cu intenţie veştejită.
Şi spatele drept. … Drept în ochii care poate-ar vrea să vadă ochi.

Ia.
Cum se face.
Încrucişezi braţele la piept, îţi calci pe umbră cu privirea în jos, te-au cuminţit loazele şi toate dezamăgirile-adunate snop.
Încui timpanele, secat de dramele infinite ale altora.
Te uiţi printre gene, să nu te orbească cenuşiul: Un ocean, în jur, de ego-uri mici; proşti, dar mulţi, măria ta.
Respiri cu precauţie, duhneşte a usturoi peste tot.
Priveşti burţile mari, suficiente, spargi o înjurătură-n gând…
Şi taci.
Adânc.
Şi mai adânc.

Te decablezi.
Nu suni, nu cauţi, nu întrebi.
Nu dai dorul mai departe.
Taci.
Adânc.
…Şi mai adânc de-atâta nu se poate.

*
Suntem puţini.
Oameni.
Ne-am strâns în noi, ne-am dezlegat de speranţe şi plutim pe faguri de ceaţă, mâhniţi şi înfrânţi.

…Deocamdată.

Mai am o rezervă de bine.
O ţin în mine.
Strânsă cu dinţii.
Ascunsă.

Perseverenţa e mama cui?
Întreb şi io.
Că renunţarea e mama adaptării.
Ma-ma eiii…

Ia te uită ce să vezi a venit iarna şi eu nu simt nevoia de nicio virgulă măi să fie.
S-au aşezat atâtea puncte peste mine, încât le-am lungit a semnul exclamării gen şi staau pitită aşa, în spatele lor, că arată a gărduleţ. Cui îi pasă. Nimănui. Nici mie.

S-a umplut lumea de rău.
Răul ăla periculos, care zâmbeşte atât de culant când te muşcă, încât te face să vomiţi politeţe.

Aş fugi. Undeva. Departe de aici.
Port în mine o silă pe care-o cert evri fachin’ dei, să plece, şi ea se umflă, şi m-apasă greu, că orice spurcăciune are, în ziua de azi, personalitate virgulă.
Eh. Ale bătrâneţii valuri.
…Bătrâneţe pe dracu. Văd în jurul meu numai morţi care vegetează a trăire, ce dracu mă tot insult eu aici…

Nu pot să scriu ce-aş vrea să scriu, că mă citesc inculpaţii, aşa că-i beştelesc direct.

Nu sper nimic.

Nu ştiu ce trebuie să treacă, aşa că nu ştiu ce-aş vrea să vină.

Mă gândesc, uneori, la un tip. Trecea şi el prin nişte etape puncte puncte. Îşi făcea loc în el, să mă primească.
N-am timp să văd cum îşi desfăşoară alţii ghemul, ca să mă tricoteze, după.

E frig rău, iar minima de azi nu include nicio poveste de amor, e doar un brief congelat.

Mi-e trist şi nicăieri şi inutil.