Jurnalul lui Manon.

Tipul are nu știu câți ani, că nu l-am întrebat. Până-n treizeci.
Mă place.
Plăcutul ăla de admirație adevărată doi în unu cu respect inclus, care mă flatează.
Și mă face să mă simt bine.
Ne-agresată de priviri șobolănești.
Ne-insultată de fraze cu sensuri de ce ți-aș face.

Râde cu poftă când zic ceva comic, îmi sare în ajutor când pun mâna pe-un decor, îmi deschide portiera la mașină (da, fetele, am ajuns să ne mirăm de normal) și e tot timpul atent.

Zilele trecute eram în Centrul Vechi, aveau copiii spectacol.
Tipul ne ajută cu tot ceea ce-i nevoie.

E.
Și omul de la sunet pune muzică.
Boxele duduie.
Eu aveam o zi tristă.
Așa că am dansat puțin, ca să mai scutur din gânduri.

…Moment în care, privindu-mă cu aceeași admirație, tipul despre care povestesc scoate pe gură, textual:
Doamne, ce rău îmi pare că nu sunt mai bătrân!

E cel mai frumos compliment care sună urât pe care l-am primit în ultimii trei ani.

I-am zâmbit și i-am răspuns:
– Îți mulțumesc. Mă onorezi.

*
Anul trecut am cunoscut un tip drăguț.
Mi-a spus, într-o zi:
– Arăți mișto. Ești piesă.
– Mulțumesc, în morții mă-tii.

Vine o zi când mă uit la mine și constat că puzzle-ul din care sunt făcută are aceleași culori spectaculoase, dar că piesele sunt aranjate alandala. Na poftim.

(sunet de toba mare în fundal, tarram tarrraram, chestii)

Lumee, luume!!!

Dacă n-ai ce face, seara, când se molcomește căldura, hai în centrul vechi, pe strada franceză, să te distrezi gratis.

Ete.

Joacă ai mei copii absolvenți master, și sunt foaaarte buni.

Spectacolul se numește Elixirul. Scenariu și regie, profu lor, Sandu Mihai Gruia.

Voi fi și eu prin zonă, ca orice mamă responsabilă. 😉

Programul, poză, că mi-e lene să-l scriu, pardon:

Deci vă aștept! 🙂

(tobe de final parraram, pam pam!)

Voi. Adică prietenii cunoscuți sau necunoscuți, care citiți ce scriu eu pe aici și care-mi lăsați mesaje în pagină.

N-am să răspund, o perioadă, la comentarii.
Vă spun aici că vă iubesc și că vă mulțumesc, însă nu pot răspunde, încă, la comentarii.
Pentru ca.
Dacă vă răspund, o să discutăm.
Dacă discutăm, eu o să încep să mă victimizez, că aia, că ailaltă…
N-am voie să fac asta.
M-am împuțit, în ultimul an.
Am nevoie să înțeleg niște lecții.
Nu sunt victima nimănui.

Citesc Marcel Proust, caut cu el timpul său pierdut.
Nu înțelegeam de ce sunt în mood-ul de Proust.
…Ca să scot gunoiul din mine.

Băh. Vă iubesc și va mulțumesc pentru că n-ați plecat. 😉

Răspund aici Ioanei, care mi-a trimis un mail lung de mi-a zdrențuit inima – pe care, iată, că o mai am, încă.

Diferența dintre un bărbat de onoare și fătălăul care consumă existențe este aceasta, draga mea:

Bărbatul de onoare are harul de a le face pe toate femeile să se simtă speciale, căci iubește femeia. Relația cu el, de orice natură ar fi ea, e odihnitoare, căci nu îți desenează nici semne de întrebare și, în consecință, nici paranteze de dosit secrete-n ele.

Fătălăul labagist are slăbiciunea de a le face pe toate femeile să creadă că sunt speciale pentru el (observi diferența, da?), căci este, neparadoxal, un jalnic misogin.
Alergând permanent după confirmări și după validarea masculinității, el flirtează neobosit, cu ochi inocenți de vițel, activează/dezactivează joculețe de paianjen, face complimente cu perdea/fără perdea, în funcție de victimă, cu alte cuvinte – consumă femei și se-nvârte-n gol.

Acum.
Tu vezi din ce categorie face parte ăla al tău.
Și.
Răspunde-ți dacă ești în categoria consumabile.

Bărbatul de onoare are har. Te fidelizează.
Fătălăul are slăbiciune. El sfârșește prin a deveni trofeul inutil al uneia ca mine.

…poate îți prinde bine ție, sfatul.
Sau poate trebuie s-atingi fundul abisului, cu fața-n jos.
Ca să-nțelegi.

Că nu te poate ajuta nimeni. Nimeni.
Atunci când ești gata despletit  la suflet, și amenajat procustian de alții.
Care te-au învins.
Încet și sigur.
Metodic.
Forțându-te mereu ca
Să te schimbi cumva.
Să vorbești altfel.
Să nu ai patos.
Să-ți asumi prioritățile altora.
Să te asortezi cu ei.
Ei. Cei din liga B.
Te-au desfăcut, șurub cu șurub.
Te-au examinat și au decis că faci zgomot.
Ți-au smuls bucăți de suflet și au zburat cu ele-n clonț.
Și peste astea, sst, calmează-te, topește-te, blendează-te printre mediocri, ei sunt peste tot și a lor e împărăția românească.
O singură persoană îți spune mulțumesc?
Prinzi aripi, dar ți le taie ceilalți, până ajungi la colț.
Uită-te în jur, ne-au copleșit.
Iar dacă îți spui, vag, din ce în ce mai vag, era bine cum eram, simțeam, zâmbeam și primeam soare, te-apucă amețeala de parcă stai pe marginea abisului, dacă mă-nșel, și nu e bine cum eram, că sunt prea mulți care mi-o spun- iar ei sunt mult prea altfel decât mine?

…Dacă-ajungi să te-ntrebi asta, ai început, deja, să cazi.
Te modifici tu pe tine.
Pui umărul la dărâmare.
Zâmbești altfel.
Ești despletit ca un fuior, și te lași tors.
Devii murdar.
Și compromis în ochii tăi.
Te-nchizi, ermetic, și speri să atingi mai repede fundul căderii. Ca, ori să-ncremenești, ori să te scoli să fugi.

Vezi tu nisipul de pe dinții mei?

Nu cere ajutor.
Nu te ajută nimeni.

Poate îți prinde bine ție, sfatul.
Sau poate trebuie s-atingi fundul abisului cu fața-n jos, și-atunci vei înțelege de ce nu scriu, de-atâta timp, și de ce trebuie să scriu din nou.

Aparat de monitorizat activitatea inimii, energia solară a plexului, gradul de empatie, puterea de a îndura, speranța, creditul acordat clasei politice, starea vremurilor, mândria de a trăi în România.

I’m doing fine, you morons, fuck you very much.

De ziua mea, vă doresc, vouă, sa fiţi bine.

Vă pup şi vă mulţumesc pentru că, uneori, mai veniţi pe aici pe unde eu nu mai sunt prezentă.

Cu drag de voi,

Manon.