Jurnalul lui Manon.

**
Stau, toate trei, pe o bancă, e cald, infernal de cald… Sunt atente la conversaţia pe care o am cu el, au încremenit, cu priviri fascinate, de când l-am îmbrăţişat şi până când l-am pupat de good bye.
Le văd ochii curioşi, când mă apropii de băncuţă, admiraţia, zâmbetul, aşa că zâmbesc, la rândul meu, cu inima caldă, şi le suflu, prieteneşte-conspirativ: Da, EL ESTE…

Sunt atât de mândră de oamenii speciali, din tagma mea, pe care îi cunosc, unii sunt vedete, alţii încă nu, însă, dincolo de asta, îi iubesc pentru caracterul lor minunat şi pentru inima, ca pâinea caldă…

Acest om, înainte de a fi pe sticlă zilnic, îmi era coleg de teatru. Îi păsa de ceilalţi, iubea spectatorii, avea un haz nebun… Mi-a spus, odată, în stilul lui direct, de taur, Nona, nu vei face niciodată carieră dacă nu înveţi să calci pe cadavre. Nu te mai da la o parte, luptă pentru ce e al tău!
Surprinsă, l-am privit direct în ochi: Tu, dragule, o faci?
S-a uitat la mine cu privirea aia tăios ironică, în spatele căreia lucea o bunătate extraordinară: Evident că nu…

Un om frumos, pe dinăuntru, cu o imagine controversată, căci nu toţi îl plac. A rămas nealterat şi departe de ifosele pe care ţi le aduce celebritatea.
Sunt onorată că îl cunosc.
Este, da,  un om frumos.

**
Trec zilnic pe lângă zeci de oameni, pe unii îi remarc, pe alţii îi ignor, căci agresează.
Eram în spatele ei, era îmbrăcată în bej, iar bluza şi fusta, chiar şi cocheta pălărioară, mi-au atras atenţia, erau croşetate frumos, cu gust. Aerul pe care îl lăsa în urmă mirosea a floare de cireş.
O depăşesc, privind-o discret. Are, cred, aproape de 70 de ani, o faţă splendidă şi luminoasă, ochi veseli şi vii, iar guriţa, năsturel, cu o pată de culoare corai.

Mă întorc şi îi spun: Sunteţi superbă, absolut superbă!
Zâmbeşte cu inima plină de soare şi îmi mulţumeşte cald şi cu personalitate, sunteţi o drăguţă, mi-aţi făcut un compliment care îmi luminează dimineaţa…

Voiam să vă întreb pe voi, dragii mei care mă citiţi, voi faceţi complimente străinilor frumoşi?

Stau întinsă pe pat, cu ochii în plafonieră. Pentru trei zile, casa asta mică a avut lumină la maxim.

Azi am condus-o la taxi pe Iulia, trebuia să prindă avionul, căci în Italia o așteaptă viața ei.

Acum două luni și-a luat bilet, pentru că simțea că eu nu sunt bine și trebuia să vină, a crescut pe lângă mine, deci i-am lipit și ei antene.

Mi-a bătut firav în ușa deschisă la perete, cu o prăjitură care avea în vârf o lumânare aprinsă, cântând alintat și bucuros laa mulți ani…

Casa e încă plină de lumina ei, și de-abia acum realizez de câte ori Iulia, în aceste trei zile, m-a pupat pe frunte, stingherindu-mă, căci numai eu pup oamenii așa de des, și mai ales direct în frunte sau în creștet…

Trei zile ca o minune, în care i-am spus toooot, în care am întrebat, am cerut ajutor pentru a înțelege, am discutat cu Iulia, așa cum discută alții cu mine.

Ochii ei nu aveau umbre de îndoială, nu mi-a spus termină cu iubirea platonică, fată, concentrează-te pe cineva real…Mă asculta ore în șir, cu atenție, empatică.

Am fost la film, să vedem și noi, ca fetele, sexul in dă citi numărul 2, doar pentru a ne confirma, again, că simțim la fel și că filmele lăbarnice ne dau tristețe, nu bucurie…

Am ieșit, cu ea, la terasă. Eram familie. A așteptat cuminte, în seara aia, aproape o oră, cât timp eu eram cu urechea în telefon – aspirând îndrăgostită un suflet care mi-e atât de drag încât mă doare doar gândul că uneori nu îi e bine…
Mi-a făcut o droaie de poze în momentul în care, închizând telefonul, m-a apucat dansul bucuriei pe stradă…

O ființă care mi-e soră, nu prietenă, mi-a adus lumină și m-a redresat din derivă, prin prezența ei specială…
…Și mai ales, pentru că, dincolo de toate momentele absolut splendide, la plecare Iulia mi-a spus așa:
Manon, ești îndrăgostită de un bărbat minunat. Este absolut mi-nu-nat. …E minunat, ca tine.

Stau întinsă pe pat, cu ochii în plafonieră. …Căci dacă m-aș ridica, aș ameți de fericire.

Deci, zâmbetul cel ghiduș și, évidemment, dansul bucuriei.

Sonorul melodiei la maxim, mișcări unduioase, break dance, piruete, mâinile în aer, jump, jump, buriceală, mișcarea pinguinului (și aș face și un șpagat, dar nu pot, am mobilitate mare doar la coloană, sforile mă depășesc). 20 de minute, până cad pe pat, epuizată și zâmbind.

Deseară vine Iulia, din Italia. La mine.

Și m-a atenționat, azi, pe mes: să te pregătești de o strânsoare de să-ți ia respirul.

Are 21 de ani, dumnezeu i-a dat un sac de daruri, pe alea rare, dar, mai presus de orice, este bunul simț întruchipat.

Aseară îmi trimite un sms: Call me fa.

Îl sun și nu putem vorbi, vreo trei secunde, că râdem cu lacrimi.
–  Deci tu, un pișcărici mic, îi spui  lu’ mama 2… call me fă?
–  Știam ce reacție o să ai.

…Ador oamenii sclipitori și cu umor imprevizibil, care fac glume alunecoase numai după ce devin familie.

Astă vară, în fiecare zi, știam că e ora 21:00, fără să mă uit la ceas. Prin fața blocului trecea un BMW decapotabil, cu maneaua la maxim.
Nu știu după care fereastră anume din bloc suspina, mergea încet, preț de un refren, și arunca în aer offurile și dorurile “care le am pentru tine veața meeea”, precum ăia de la dezinsecția de țânțari care poluează vara copacii dintre blocuri.

În mașina cea cu boxe suprasolicitate se afla un tip dolofan, tuciuriu. Când zic tuciuriu mă refer la faptul că omul o fi lucrat în străinătate sub soare – direct în aer liber – la construcții, mutând lucruri prețioase dintr-o locuință în alta, doamne ferește să fac aici referire la un nume de băutură care se pune, pentru aromă, în prăjituri…

Mă întrebam, astă iarnă prin aprilie, privind nămeții… ce-o mai face, o fi schimbat mașina, o asculta și el altă muzică, o fi convins-o pe femeie de iubirea lui, prin serenadele orientale…

Ei bine, the nenea is back! Are aceeași mașină. Același dor. Aceeași muzică. Aceeași oră. Același zilnic.

Un singur lucru este nou: două tobe de eșapament tip sport, care acoperă, prin poluare fonică, boxele – concurate neloial la decibeli.
BMW-ul a revenit în peisaj, tunat…

..Dacă nici zgomotul ăsta n-o convinge pe femeie să coboare, adio înc-o vară, pentru noi, vecinii…

– Răducu!!!
(El se întoarce, brusc. E înalt ca stâlpul de telegraf.)
– Moamăă…
– Moamăă, ce?
– Eşti mai frumoasă decît ieri.
– Nu, doar că azi nu am privire de scorpie… Te-am căutat ca să te strig pe nume, Răducuu, şi ca să îmi mai spui o dată “săruumânaa”, aşa, alintat.
– Sărumânaa…
(Ne pufneşte râsul ăla sănătos, pe amândoi, la unison.)
– Bine, te las, să ai o zi frumoasă!
– Stai! Nu mi-ai spus cum te cheamă.
– Manon. (Şi mă rotesc pe călcâi, să plec.)
– Manon, ca în… “Manon Lescaut”? (La mirarea mea mută, zâmbeşte luminos cu dinţi albi, impecabili.)
– Da… Ai citit cartea? (Şi peste suflet îmi trece o umbră fugară, iată minunea de viaţă, ce surprinzătoare este…)
– Am citit-o. Îmi place să citesc. Îmi dai un număr de telefon, Manon, să povestim?
– Nu. Sunt dată. Şi până când nu “divorţează” el oficial de mine, îl ţin ghem, în suflet.
…Tu porţi numele lui …de aceea mi-eşti drag.

Răducu nu mai apucă să răspundă, pentru că simt o durere usturătoare în ochi.
…Pierdută în visare, mi-am atins, cu pensula rimelului, globul ocular.

Fug pe scări, sunt în întârziere, nu e prima oară când croiesc dialoguri imaginare în faţa oglinzii…

O să ocolesc zona de construcţii, azi.
Iluziile trebuie să rămână la locul lor, ca visări în inimă, nu trebuie transformate în deziluzii.

Omul din şanţ are în comun cu mine doar un nume care îmi face inima să tremure.

E sezonul muncii în zadar, la vedere. De-abia reparaseră trotuarul, acum două luni, şi de câteva zile a reînceput furniceala. Asfaltul este tăiat ca feliile de pîine, buldozerul, cu adormitul ăla de la volan, aşteaptă să se scobească în nas, iar muncitorii ascultă muzică de picamer. Şi ei o ascultă, dar şi noi, trecătorii de pe stradă – înjuraţi, pentru un plus de condiment, de şoferii nervoşi.

Văd, de la distanţă, cum cei doi, vârâţi în şanţ ca soldaţii în tranşee, mă scanează, fi-mi-ar tricoul al dracu să-mi fie!
Merg cu ochii în pământ, căci contactul vizual activează instant celebrele replici de constructor.

Mai am doi paşi până ajung la ei, le aud chicoteala ghiduşă, le văd, cu privirea periferică, semnele cu cotul, spune-i tu, bă!

Ajung în dreptul lor, tăcere. N-au curaj.
Îi depăşesc şi aud un suav: Psst! Păpuşa!

E o singură păpuşă lângă ei, eu, nu cred că se adresează bătrânului pensionar din spate.

Mă întorc şi vin până în marginea şanţului. Mă uit în jos, la ei, ca să detectez sursa vocii, am, azi, privire melancolică. Are 35 de ani, e drăguţ şi nu a început să bea. …Încă.

Da, dragule, spune.

El încremeneşte cu un zâmbet tâmp şi lat, de parcă l-ar vedea pe Michael Jackson – cu condiţia să fie fan Michael Jackson. Privirea lui nu are niciun pic de porceală, de agresivitate. E un om bun cu ochi sclipitori.
– Nimic… Voiam… să vă zic sărumâna. Şi zâmbeşte fermecător.
– Să trăieşti. Cum te cheamă?
– Răducu.  …Răducu…Mă uit cu drag la el şi îi fac cu ochiul, prieteneşte.

Mă depărtez, cu lumină pe faţă, numărând secundele până când aud, iar, în spate, săruumânaaa!!
…Suntem, uneori,  atât de minunat previzibili, noi, oamenii…

Perechea mea se află… în şanţ…

Eu încă zâmbesc, acum, de întâmplare…

Ieri am scris în Jurnal despre uimirea profundă în care m-a aruncat revelaţia că energiile sunt vii, nu vorbe-n vânt.

Azi mă ocup de concret.

Spitalul în care a fost internat tatăl meu l-a avut la conducere, acum ceva timp, pe Sorin Oprescu. Asta înseamnă nişte schimbări evidente prin zonă, şi vorbesc referindu-mă numai la ceea ce văd cu ochiul liber, de la luminatorul care arată ca un salon de bal, cu pianul prăfuit, acum, şi cu lacătul aşezat pe gură, până la treptele de marmură cu balustrade de inox… Frumos.

Spitalul este plin de oameni, căci suntem o naţiune bolnavă. Lifturile nu fac faţă puhoiului, deşi sunt patru, şi de alea încăpătoare. Au drumul lin şi aproape neîntrerupt, în sus până la cucurigu şi de acolo în jos. Dacă aştepţi la un etaj, pentru a urca sau pentru a coborî, trebuie să ai noroc chior ca la etajul acela să aibă cineva treabă. Căci nu funcţionează butonul de chemare, deci degetul este inutil.

Ieri am avut ceva de alergat prin măgăoaia de clădire, am menţionat că are 14 etaje? Nu. 14. Oboseşti numai numărându-le.

Tata a fost internat la etajul opt. Trebuia să îi cumpăr pastile. …De la etajul întâi. În câteva rânduri.

Ca să salvez timp, am zbughit-o pe scările albe, în jos. Am urcat înapoi ca maşina cu frâna trasă, căci treptele sunt înăltuţe şi multişoare…

La a doua deplasare mă înciudasem puţin pe mine, dracu m-a pus să mă îmbrac în fetiţă? Rochia de blugi, neagră şi până în pământ, care aminteşte de celebra manta a lui Mărgelatu, era, deja, încinsă ca o capotă de maşină, căci Manon a plecat de acasă fără să afle cum va fi vremea.
Nu mă mai uit la televizor, să văd ce mai zice Busu, mă mulţumesc să vorbesc cu el live, cînd ne întâlnim la supermarket, dar atunci nu îl întreb de timpul probabil, ci de copii.

Deci. La a doua deplasare, ţuşti, în jos, cu avânt, iar la urcare…parcă eram un măgar pe care îl împinge cineva de la spate şi el, nu şi nu!

Mă apucase, în proces, şi dorul de iubitul meu, aşa că mi-am zis, lasă, că trece, dacă urc la scări până mă epuizez…

Respiram ca un căţel. Mă aşezasem bătrâneşte pe pat, lângă tata, ca să vorbim şi să îmi iau rămas bun, trebuia să vin la şcoală pentru schimbul doi, când realizez că el nu are voie să mănânce sărat, îi trebuie mâncare de regim.

Întreb asistenta unde găsesc eu mâncare fără gust, iar ea, ghiduşă, (căci îmi văzuse cursele, ba, chiar, cineva a sugerat să fiu cronometrată) mă anunţă, cu nările umflate de râs, că restaurantul este la etajul 14.

Pleoştită spontan, mă târăsc încet pe scări ca să ajung vie pe acoperiş, când, de la oboseală, mă apucă iar, dorul…

Fac stop şi mă aşez inopinat, în fund, pe trepte şi scot telefonul din buzunar. Vreau să îl sun, să îi spun că mi-e dor de el. Când, jaap! o palmă peste ceafă de la neobosita mea conştiinţă: Doarme, nu-l deranja, pretinzi că eşti educată…
– Okeiii… Giiizăs Craist!

Mă ridic de pe scară şi mă aşez la loc, măcar să îi trimit un sms gol, nu-l deranjez, nu scriu nimic, pun în el dorul şi îi dau send în eter…
– Iesclus! Telefonul face “piu”, îi strici somnul…

Deci, ete-mă, pe mine, aşezată pe scara de marmură albă, cu coatele pe genunchi, cu telefonul lipit de frunte, cu ochii închişi, transmiţând prin gând – să nu-mi trezesc iubitul – în eter, asta: măh, puiule, visează că mă pupi, da?

– Scuzaţi-mă, vă doare ceva?
Ridic privirea şi întâlnesc doi ochi albaştri de bărbat, asortaţi la uniforma de spital navy blue, care mi se proptesc în frunte, sigur lăsase telefonul o amprentă acolo cu inscripţia Nokia…
– Mă doare sufletul, dragule, şi m-a apucat nirvana pe trepte, răspund eu cu ochi melancolici şi cu guriţa strânsă autoironic.
– Mi se întâmplă şi mie, e OK… Şi frumosul pleacă în jos pe scări, ca prinţesa de la bal, cu soare pe figură…O să dea lumină, azi, tuturor…

Eu ridic din umeri şi reiau, în sus, lungul drum al nonei către pieptul de pui la grătar, căci jos, într-un anume salon, mă aşteaptă singurul bărbat din viaţa mea care mă iubeşte fără orgolii și fițe, curat, pur şi simplu…
…Și care are curaj să mă trezească din somn doar pentru a-mi auzi vocea.

Am oroare de spitale. De miros, de cozi interminabile, de sictirul personalului, de suferinţele trupeşti – ascunse în spatele ochilor umezi- adevărate bombe cu explozie întârziată.

Ieri l-am internat pe tata.

Şi scriu de-abia azi, mi-au trebuit 24 de ore pentru a decanta şi pentru a încerca să înţeleg ce s-a întâmplat.

Am plecat de acasă fără groaza de spital. Pentru că sunt îndrăgostită, pentru că tata mi-a adus la pachet căldura familiei, pentru că sunt îndrăgostită.

Nu ştiu cum arătam. Dar de când am ajuns în faţa portarului, căruia i-am spus, simpatică, eu sunt cu tata, până când am părăsit spitalul, tot personalul mi-a sărit în ajutor, fără să fac nimic special, fără să implor, fără să mă enervez, fără să dau şpagă.
Adresam cuiva o întrebare şi persoana respectivă mergea cu mine să îmi rezolve problema.
O asistentă de pe un coridor obscur, atunci când i-am cerut o informaţie simplă, vă rog, spuneţi-mi unde se fac internările, m-a condus prin spirala de locaţii şi m-a aşteptat până când am ieşit din cabinet cu fişa completată. …Adică 20 de minute.
Asistenta şefă m-a preluat, personal, din clipa în care i-am făcut, prietenoasă, cu mâna, peste ghişeu, şi a pregătit ea actele, nu secretara de la birou, după care l-a dus pe tata într-o rezervă.
Infirmiera a schimbat aşternuturile în cinci minute, entuziastă de parcă pregătea camera de oaspeţi.
Asistenta de salon mi-a dat informaţii fără să le cer; venea din 10 în 10 minute să mai explice ceva, să fie sigură că nu am nelămuriri.
Doctorul, o femeie tânără şi frumoasă, l-a dus pe tata de mână pentru a-i face examenul oftalmologic.
Secretara de la cabinet m-a asigurat, fără să o întreb, că tata e pe mâini bune, să stau liniştită.
– Sunteţi foarte drăguţă, vă mulţumesc, bâiguiam eu, trăind, la propriu, un vis fumos.
– Nu eu, ci dumneavostră, îmi răspunde ea, sunteţi un însoţitor cum rar întâlnim…

M-am furişat pe balcon, la un moment dat, pentru a înţelege ce se întâmplă, nu găseam explicaţii, eu sunt aceeaşi, în orice situaţie de acest gen, iar lumea, de regulă, nu este în armonie simultan…

Voiam doar ca tatăl meu să fie bine, îmi doream doar ceea ce-şi doresc toţi cei care, din nevoie, ajung să bântuie pe coridoarele alambicate cu miros de clorină.

Am înţeles, ieri, cum sunt tratate VIP-urile.

Numai că eu nu sunt VIP.

Sunt doar un om care, ieri, avea o anume energie, cu ajutorul căreia a scos ce era mai bun dintr-un grup de alţi oameni, fără să aibă habar că face asta, şi fără să şi-o dorească în mod special.

Azi, încă, sunt uimită, căci lucrurile sunt absolut la fel. După operaţie, pe lângă tatăl meu au fost mai mulţi străini decât cea mai numeroasă familie.

Ştiu sigur, acum, că acest glob de energie (unic sau rar, cum vreţi să îi spuneţi) care a provocat empatie în toţi cei cu care am intrat în legătură ieri, la spital, are sursa mamă în mine dar a fost şi receptor pentru alte energii, transmise prin eter.

Aşa că…vreau să vă mulţumesc într-un fel ne-patetic, vouă.

Sunt, încă, absolut supefiată.

Iar tata e  bine (cum ar putea fi altfel?), a început, deja, să se alinte.
Când am plecat, povestea ascultătorilor o păţanie de vânătoare, el nefiind vânător. 😉

Doamne, îl iubesc de mor!

Cu bunul lui simţ şi cu ţinuta demnă…Cu sprâncenele alea, care se strâng ruşinate, când zic eu vreo prostie, cu sufletul ăla veşnic zbuciumat, pe care nu l-a aşezat în matcă nici măcar Măria Sa,Viaţa, cu lăcrimarea lui sentimentală la filme şi cu gesturile reflexe de dat pumni, tot la filme, da’ la alea cu karate… Cu uimirea perpetuă, la terminarea poveştii filmate, când, cu părul vâlvoi de atâta agitaţie, ne zice, invariabil: ce naiba… se termenă, deja?
…Cu poveştile pe care le scoate din burtă, apanaj al timidităţii veşnice…

Mă aştepta, deja, să cobor. Era în faţa blocului. A venit la mine, să doarmă o noapte, pe urmă, mâine, o să îl duc la spital pentru un implant de cristalin.

La parter, se strânseseră ciopor fetele de serviciu şi doamnele din administraţie.
Intrăm, el salută discret, impresionat de atâta muierime, iar eu zic: Dragele mele, vi-l prezint pe bărbatul vieţii mele. Dragul meu, dă-mi voie să îţi prezint o mână de femei minunate, sunt date toate, nu îţi face speranţe. Zic să ne orientăm spre elevator, că tu eşti timid.

Fetele salută vesele, chicotind, el se îndreaptă, zâmbind, cu privirea coborătă adolescentin, spre lift.

– Mă ruşinaşi, Nona, nu ştiam ce să zic acolo.
– Te ruşinai, da, pentru că oricum nu ziceai nimic. …Oprişene!!!
– Ce, tată?
– Te iubesc de-mi înfloreşte inima, mi-ai adus cu tine casa copilăriei, inimiorul meu drag…