Mă plimb și io prin jurnal…
Archive for the ‘Oglinda’ Category
Mi-a zis un prieten că m-am leşinat, în jurnal.
Aşa este.
O luasem razna, acum vreo lună, după care am început să scriu în relanti.
Mi-e dor şi mie de ascuţişul limbii mele, de sarcasm şi de energie.
Însă.
Nu am, momentan, pentru ce să pocnesc. Le rezolv pe toate în viaţa reală, a dracului chestie…
…Şi ascult, iar, muzică. Muzica îmi taie limba. Mă strânge de gât, nu mă împinge la tirade.
Plus cenzura. Nu pot scrie despre aia, nu pot scrie despre ăla, nu pot scrie despre ăştia…
Plus că m-am izolat complet de mass media, am idiosincrazie la televizor şi la ziare.
So…
O fi venit momentul să aprind lumânarea Jurnalului lui Manon, şi să stau la priveghi preventiv, aşteptând să moară?
Nu ştiu.
Însă.
Nu voi încerca să scriu doar de dragul de a aduce, aici, cititori.
Îi respect prea mult.
…Sau poate că m-a leşinat toamna asta, cu singurătatea ei noroasă…
Habar n-am. Şi mă întristează faptul că nu mă doare.
*
Vă pup, cu acelaşi Drag. Atât mai simt Acum.
Nu trebuie să vă placă, eu le pun aici ca să știți de ele.
Pup cititorii mei sensibili (deci vă manipulez acum). 😉
♥
Lesley Gore – You Don’t Own Me
♥
Baby what you want me to do – Sugar Pie Desanto
♥
Rock Me Baby – Sugar Pie Desanto
♥
Edith Piaf – Non, Je ne regrette rien
Salutări, vouă.
Și pupicii aferenți.
E vineri. Iar.
Dacă vrei să zâmbești puțin, ia uite la ăsta miku…
Dacă ai chef să devii dependent de o melodie, încearcă să asculți asta.
Vă pupă mami.
**
Aveți și voi fr’un link, ceva? 😉
Pare că se întâmplă următoarele, în ordinea asta:
Creierul meu sever stă de strajă inimii şi face rond 24 din 24.
Inima se înveleşte în bătăi repezi, să nu tremure de gânduri.
Sufletul stinge focul din sentimente.
Corpul este epuizat de alergările zilnice şi de insomnii.
Ochii nu mai au lumină solară, doar sclipesc a licurici.
♦
De fapt, se întâmplă următoarele, în ordinea asta:
Licurici.
Insomnii.
Sentimente.
Gânduri.
24 din 24.
.enib e, uăr i-uN
Azi, când am plecat de acasă, străzile erau ude iar norii, mov.
Trecătorii cei gri mergeau pitiţi în ei, părând păpuşi mânuite stângaci.
Şi mi-am adus aminte de ceva frumos, pentru a mă feri de blue.
Las linkul aici, ca să vedeţi şi voi ce minunat mânuiesc oamenii păpuşile, când au sufletul alb orbitor.
Zâmbiţi a lumină, aşa-i? E bine. Lumina poartă în ea toate culorile vii.
Unu. Căutase cineva, pe Google, un răspuns la Cum să subjugi bărbatul…
Şi a ajuns în out-ul lui Manon.
Doi. Draga de Adriana – mobilizată de articolul I am a dog person – s-a gândit să îmi dea şi ea un brânci în YouTube.
Deci Trei. Pot răspunde la Cum să subjugi bărbatul, folosind YouTube-ul.
Iată:
(link) Bărbatul se subjugă numai când îi ţii inima în palmele sufletului tău.
Se întâmplă ca, uneori, cei dragi să îţi dea un brânci în YouTube, pe nepregătite.
– Măh (zici tu), n-am chef, azi…
– Trust me, o să-ţi placă…
– Giiz, asasinule…
**
M-a tocat, ieri, G., până când am dat click pe link, cu el de faţă, ca să fie sigur că mă uit.
E vorba de o formaţie care are toate videoclipurile făcute altfel. …So what?
Am boscorodit, privind forţat, cu atitudine de sictir în ochi, până când m-a prins.
M-a prins, da, imaginea.
**
Sunt dragă unora dintre voi, aşa că vă dau brânci şi vouă, pe nepregătite, în YouTube. 😉
Uneori merită.
Căci da, întăresc AICI ceea ce am scris în titlu.
Cum e? 🙂
Am mai spus-o, parc-aş fi în anul morţii.
Am primit laptop, şoarecul aferent – care e în formă de langustă, telefon LG Touchscreen de la fratele cel mic şi, aseară, un iPhone alb, de la fratele cel mare.
A, şi promovare, dar asta îl bucură mai mult pe tata, căci îl sun zilnic doar ca să îi aud râsul sănătos când îi spun: Auzi, măi, iubitul meu drag, tu nu ai pic de respect faţă de fiică-ta care e director? Vrei să te retrogradez, fi-ţi-ar Steaua a naibii, că pierde meci după meci? (Tata râde, cu râsul cel de fericire).
Mai am lângă mine şi copiii.
Şi am prietenii cititori, tot aici.
Lângă mine înseamnă direct în inimă. Familie.
Parcă aş fi în anul morţii, căci o singură persoană aproape că reuşise să mă spulbere. Mi-a citit jurnalul, m-a îndrăgostit folosind psihologia inversă, m-a făcut să mă simt worthless şi a dispărut în neantul din care a venit fără a-mi arăta un strop de respect printr-un elementar la revedere.
Justific în faţa voastră, acum, agonia pe care aţi remarcat-o în ultimele 5 luni de jurnal.
Lucrurile mici, avansarea, pe care nu le-am căutat, nu le-am cerut, oamenii din jurul meu, văzuţi sau necunoscuţi, toate astea m-au ţinut vie căci da, pot spune acum, credeam că o să mor. Şi, mai grav, nu mai dădeam doi bani pe viaţă.
Încă mă refac, încă port pe faţă vârsta de 50 de ani. Şi da, încă lupt să îmi recapăt lumina.
Sunt mulţi ca mine, în derivă, acum.
Femei şi bărbaţi.
Eu cred că vom fi bine, şi arunc în eter această convingere, pentru că pot să îi sprijin şi pe ei.
***
Acum, că am terminat cu drama parantezică, aş vrea să vă spun că aseară, când am venit acasă cu iPhone-ul, mi s-au strâns la uşă copiii, care l-au scormonit până în prăsele, să se bucure de el.
Eu eram fericită, privindu-i, ei erau fericiţi, jucându-se, iar fratele meu, care mi-a dat telefonul, era şi el bucuros de bucuria noastră. Nebuni frumoşi.
Ştiţi ceva? Nu cred că sunt în anul morţii.
Căci sunt absolut îndrăgostită. De acest in general care îmi aşază la locul lor bucăţelele de puzzle spulberate.
În Jurnalul lui Manon putem fi patetici, deci, iată:
Vă iubesc şi vă mulţumesc. Pentru speranţă.
Inima mea e la locul ei.
*
Aceasta a fost declaraţia mea… de avere.
